Trandafiri galbeni pentru o femeie puternică. In memoriam Rachel (Babi) Năstase

Deşi o cunoşteam de la vârsta de cinci ani (fiind una dintre prietenele cele mai bune ale mamei mele) n-am ştiut că florile ei preferate erau trandafirii galbeni. Aveam să aflu abia în iarna timpurie a anului 2009, după interviul pe care mi l-a dat, în urma îndelungilor rugăminţi. „Nu pot, draga mea. Nu pot să-mi amintesc de cele îndurate la Auschwitz. Mă doare sufletul atât de tare. Nu pot, nu vreau să mă chinuiesc povestind” – şi-a motivat refuzul, ani de-a rândul. Apoi, în decembrie 2009, brusc, a fost de acord. M-am deplasat la Braşov cu colegii mei Sandy Marius (în 2013 şi el s-a mutat, prea curând, în eternitate) şi mult mai tânărul Vasile Mocan.

Babi ne-a aşteptat îmbrăcată elegant (am admirat-o mereu pentru modul în care îşi alcătuia garderoba şi graţia cu care îşi purta hainele). Înainte de a intra în subiect şi-a suflecat bluza delicată, de mătase mov, ca să i se vadă numărul de Häftling tatuat pe braţ şi apoi a arătat către camera de filmat documentul de eliberare de la Auschwitz. Astfel se dovedea că era un om de ştiinţă, o excelentă profesoară de economie, care ţinea la exactitatea informaţiilor. „Fac asta pentru a documenta adevărul celor povestite. Sunt mulţi, tot mai mulţi oameni care nu cred că aceste orori au avut loc, sau neagă cu bună ştiinţă Holocaustul” – ne-a explicat ea. În interviu am pus accentul pe momentul eliberării, Rachel (Babi) Năstase era una dintre foarte puţinele supravieţuitoare de la Auschwitz, eliberate în lagărului pe care, practic, naziştii îl goliseră cu puţin înainte de sosirea Armatei Roşii. În 27 ianuarie 1945 militarii sovietici eliberatori aveau s-o găsească printre morţi şi muribunzi. Babi relata cele petrecute la eliberare, intercalând câteva episoade anterioare, în care fusese supusă unor suferinţe atroce. Colegii mei filmau într-o linişte deplină, profund impresionaţi.

Ne-am luat rămas bun şi pe drum, Vasile a spus: „Este o femeie extraordinară. Trebuie să revenim neapărat cu un buchet de flori. Oare care sunt florile ei preferate?”

Nu ştiam ce să răspund. O cunoşteam de patru decenii şi habar nu aveam care-i erau florile preferate! Am sunat-o de pe mobil şi am întrebat-o. „Trandafirii galbeni. Cel mai mult îmi plac trandafirii galbeni.” – mi-a spus Babi. A doua zi fulguia dinspre Tâmpa şi noi cutreieram florăriile în căutarea trandafirilor galbeni. Pe când ne pierdusem speranţa, i-am găsit într-o florărie lăturalnică. Apoi am urcat scările casei lui Babi şi băieţii i-au întins buchetul de trandafiri solari. Era modul lor de a-şi exprima compasiunea pentru cele îndurate de ea, admiraţia pentru tenacitatea ei şi recunoştinţa că le împărtăşise povestea detenţiei la Auschwitz, care trebuie cunoscută de cât mai multă lume. Pe drumul către casă au exclamat de câteva ori „Ce femeie puternică!”

Da, Babi era – cât de greu îmi este să folosesc timpul trecut – o femeie puternică, determinată, ambiţioasă, plină de elan. Un om fără astâmpăr. Am petrecut multe vacanţe în casa ei din Piteşti şi a venit de foarte multe ori în vizită la noi, la Cluj. Ţin minte că se trezea în zori, îşi făcea o cană de cafea tare, îşi aprindea prima ţigară şi se apuca de trebăluit. Era harnică şi pedantă, avea casa aranjată cu gust şi curată ca un pahar, cămara plină de conserve puse pentru iarnă, grădina cu multe flori şi pomi îngrijiţi. În paralel (sau mai degrabă simultan) îşi pregătea cu conştiinciozitate cursurile de la facultatea din Piteşti, unde preda economie, precum şi examenele şi referatele pentru doctoratul pe care-l urma la Universitatea Babeş-Bolyai. Era o mamă iubitoare şi protectoare, străduindu-se (şi reuşind) să-şi îndrume fiul spre realizarea profesională deplină.

Babi nu precupeţea niciun efort, în nicio direcţie, era mereu în mişcare, îşi stabilea obiective pe care le atingea rând pe rând, prin multă, foarte multă muncă, depăşindu-şi limitele fizice. Avea plămânii afectaţi încă din copilărie şi trupul fragilizat de suferinţele din lagăr. A trecut cu stoicism prin numeroase intrevenţii chirugicale şi ne spunea surâzând: „Am şapte vieţi!”

Babi şi mama s-au cunoscut în 1946, la Cluj, locuind o vreme împreună la căminul tinerilor evrei reveniţi din lagărele naziste. Pe atunci Babi se scula în zori ca să meargă la lucru la Fabrica de Basmale, aflată în cealaltă parte a oraşului.

Cluj 1947. Babi în rândul doi, cea mai din dreapta , cu bluză închisă la culoare şi fustă albă.
Cluj, 1949. De la stânga la dreapta: Babi, mama mea (Sárika) şi Zsuzsi Rozenfeld. Din păcate, nu ştiu cine sunt cei doi băieţi din spate.

Traversa Parcul Mare, iarna pe întuneric, pe ger, în loden şi în sandale. Avea 17 ani, muncea din greu şi ceea ce câştiga abia îi ajungea să se întreţină. Mama era ucenică la uzinele Dermata şi nici ei nu-i mergea cu mult mai bine… Ambele au avut ambiţia să-şi continue la seral studiile întrerupte de Holocaust. Nu au fost împreună decât vreo trei ani, după care drumurile li s-au despărţit. Aveau să se revadă abia peste 10 ani, în iarna lui 1959, la Braşov. Atunci am cunoscut-o pe Babi.

„Babi e o femeie puternică şi frumoasă. Are un păr des şi negru. În tinereţe îi cădea bogat, pe umeri ” mi-a povestit mama pe trenul către Braşov. Babi era într-adevăr frumoasă! De-acum, părul ei negru era pieptănat într-un coc şi zâmbea larg, fericită, alături de soţul ei şi de băieţelul de vreo trei anişori. Am petrecut la ei sărbătorile, am fost împreună în Poiană şi, spre uimirea mea, Moşul a ştiut că eram la Braşov şi mi-a adus şi mie cadouri sub brad. Babi era veselă, prietenoasă, exuberantă şi discuta însufleţită, cu mama.

Braşov, ianuarie 1960. Babi cu fiul ei, Vali.
Cluj, 1961. Babi cu soţul ei, Gicu Năstase.

De atunci ne-am întâlnit aproape an de an, discutam mereu la telefon, ne petreceam concediile împreună. Babi a fost alături de mine în momentele esenţiale ale vieţii. Ne-a fost naşă de cununie (la primărie, pentru că noi nu ne-am căsătorit religios) şi a sosit imediat după naşterea fiului nostru (pe care-l cheamă Vali, ca pe fiul ei) aducând un coşuleţ minunat şi un trusou superb pentru bebeluş (într-o vreme când astfel de obiecte erau de negăsit, însă Babi reuşea mereu imposibilul).

Și părinţii mei au fost alături de Babi într-un moment cu totul special, cel al reîntâlnirii – după 24 de ani – cu surorile ei, Esti şi Rozi, de care se despărţise la Auschwitz. Cele două surori au fost duse cu unul dintre convoaiele care părăseau lagărul în ianuarie 1945, în timp ce Babi rămăsese în baracă, pentru că nu mai avea puterea să se ridice de pe prici. Ele au crezut că ea nu a supravieţuit, iar ea le-a pierdut urma. După terminarea războiului cele două surori au ajuns într-un centru de recuperare din Europa Occidentală, apoi au emigrat în Argentina, în timp ce Babi a revenit în Transilvania. După decenii de căutări prin Crucea Roşie, îngreunate de lăsarea Cortinei de Fier, surorile au dat de un fir prin intermediul unui clujean care ştia că în 1946 mama fusese prietenă cu Babi. În 1968, prin mijlocirea părinţilor mei, Babi şi-a regăsit surorile. A fost la ele în Argentina şi ele au vizitat-o în România. Cu una dintre ele a venit şi la noi, la Cluj.

Cluj, 1968. De la stânga la dreapta: Esti (sora lui Babi, regăsită după 24 de ani), Babi, mama mea (Sárika) şi cu mine

În ultimul deceniu al vieţii, după ce a rămas văduvă, mama şi-a petrecut concediile cu Babi. Discutau mereu la telefon. După plecarea mamei din această lume (acum 10 ani) am moştenit eu prietenia lui Babi. O sunam întotdeauna în noaptea de Anul Nou, de marile sărbători şi de zilele ei de naştere: 14 octombrie, ziua în care a venit pe lume, şi 27 ianuarie, ziua în care a fost eliberată la Auschwitz. În fiecare an Babi telefona de ziua mea, zi pe care în copilărie şi adolescenţă o petrecusem în casa ei din Piteşti. Am vizitat-o de câteva ori la Braşov, oraşul de suflet unde s-a stabilit după pensionare, alături de Vali, fiul ei de nădejde.

Era atât de bine s-o văd în ambianţa plăcută a casei care o reprezenta perfect! Culori pastelate, lumină, confort; eleganţa îmbinată cu funcţionalitatea, aşa cum numai ea ştia să le armonizeze!

Până în ultimii ani am găsit-o în tovărăşia cănii de cafea şi cu ţigara aprinsă, ţesând planuri cu febrilitate, ca întotdeauna. Energică, ambiţioasă, puternică. Depănam amintiri şi-i spuneam că a sosit vremea odihnei. A realizat enorm de mult în viaţă: şi-a clădit o carieră universitară, a construit casa năzuită, a văzut lumea din China şi până în Argentina. Şi-a crescut fiul aşa cum a dorit: e medic, doctor în medicină, un om respectat, bun şi devotat, care i-a dăruit nepoţi şi strănepoţi.

Însă Babi nu era omul odihnei, mereu mai era ceva de făcut, de aranjat, de desăvârşit. În acelaşi timp, trecând peste pragul dureros al primului interviu, a continuat să vorbească despre cele îndurate la Auschwitz, alăturându-se supravieţuitorilor care-şi îndeplinesc datoria de martori şi educatori. Împlinise 90 de ani, se lăsase de fumat, trupul i se împuţinase, însă privirea ei nu şi-a pierdut tinereţea, energia.

De ziua ei, graţie lui Tibi Roth, prietenul nostru comun, îi trimiteam buchetul de trandafiri galbeni. Speram s-o revăd în vara aceasta, după răstimpul dificil al pandemiei. N-a fost să fie.

Rachel (Babi) Năstase (n. Paszternák), născută în 14 octombrie 1928, la Miercurea Ciuc, s-a stins din viaţă în 5 iulie 2021, la Braşov.

Nu am ajuns nici la ceremonia funerară care a avut loc – după tradiţia iudaică – a doua zi după ce s-a săvârşit din viaţă. Am putut s-o urmăresc prin Zoom. A fost ideea fiului ei, pentru ca măcar astfel rudele din Argentina şi Israel, precum şi prietenii din depărtare, s-o poată însoţi pe ultimul drum. Catafalcul era acoperit de flori.

Trandafirii galbeni, oriunde mi-e dat să-i văd, mă duc întotdeauna cu gândul la Rachel (Babi) Năstase şi mereu îmi vor aminti de ea. Femeia puternică, iubitoare şi protectoare, femeia fragilă, dar tenace, prietena devotată a mamei mele, prietena mea. Fie-i memoria binecuvântată!

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

  • Thomas Lewin commented on July 22, 2021 Reply

    Remarcabilă mărturie,rostită cu glas cumpănit,convingător.S-ar cuveni ca ea să fie înregistrată la Yad Vashem.

  • Marica Lewin commented on July 21, 2021 Reply

    Sunt profund impresionata de sensibilitatea si dragostea Andreei pentru marea Doamna Rachel Nastase. Nu am cunoscut- o personal, dar evocarea Andreei a redat perfect personalitatea de exceptie a acestei femei , ” frumoase si puternice”.
    Respect si admiratie pentru trainicia prieteniei intre mama Andreei si Rachel .
    Sa fie amintirea ambelor Doamne , BINECUVINTATA!

  • Klein Ivan commented on July 17, 2021 Reply

    Apreciez în mod deosebit că ați convins-o pe Tanti Babi să relateze ceva din cele trăite – relatarea e incredibil de succintă și plină de conținut . K.I.

  • Veronica Rozenberg commented on July 15, 2021 Reply

    Povestea aceasta este nespus de trista si de tulburatoare. Un om, un destin, in care asa zisa sansa de viata s-a impus peste tragedia anilor in lagarul nazist. Un pic de noroc plutind intr-o mare de durere, de frustrare, de suferinta.
    Si in ciuda tuturor, Babi este un om potolit, care nici macar nu se infurie, si nu devine razbunatoare si nu uraste pe nimeni, poate chiar gaseste in adancimea sufetului sau incercat de soarta duala, un loc pentru compasiune, chiar a celor care aproape ca i-au fost calai.

    Si de la mine un trandafir galben pe mormantul acestei doamne !

    • Veronica Rozenberg commented on July 15, 2021 Reply

      Si cat de multe poze impresionante, ca tot la fel de multe amintiri, triste, vesele ca si viata insasi

  • eva galambos commented on July 15, 2021 Reply

    Emoționant. Îmi pare bine că am cunoscut-o și eu, chiar dacă numai pentru câteva ore.

  • Peter Singer commented on July 15, 2021 Reply

    O viata impresionanta superb descrisa.

  • Tiberiu Ezri commented on July 15, 2021 Reply

    O eroina care a supravietuit iadului de pe pamant.

  • Paul commented on July 15, 2021 Reply

    I amintire vie și foarte adevărată. Am cunoscut-o în anii 70 pe Rashela, la IIS Pitești. Ne-am împrietenit și am rămas prieteni apropiați ambele familii.
    Aș putea evoca amintiri multe care ar completa marea ei personalitate și caracterul ei puternic și de nezdruncinat. Marea ei realizare însă e că a înfrânt Auschwitz-ul și a continuat să trăiască demn, cu multiple realizări mai bine de 90 de ani. Ultima dată, când am vizitat-o, împreună cu familia, la Brașov în 2019, radia de bucurie deși era foarte slăbită. Fiul ei Vali încerca din răsputeri s-o îndemne să mănânce îngrijind-o ca pe cea mai de preț ființă din lume.
    Ultima convorbire telefonică îmi răsună chiar și acum în urechi și-n minte. Era pentru prima dată când suna și vorbea stins fiind conștientă de sfârșitul-i iminent. Odihnă veșnică dragă prietenă !

  • Roby Roth commented on July 15, 2021 Reply

    Înduioșătoare amintire a doamnei Rachel Nastase, a carei prezenta distinsa si totodată incununata de nimbul modestiei va lipsi de-acum de la intrunirile si sărbătorile Comunitatii Evreilor din Brașov..
    Părinții mei au ținut foarte mult la dânsa,

    Felicitări si pentru mărturia filmată! A fost un bun si neobosit soldat in lupta împotriva negării si a uitării Holocaustului, mânată nu de dorința de a i se face dreptate (nu se poate face dreptate cuiva trecut prin acele orori), ci de misiunea de a împiedica vreodată o repetare a unor barbarii similare.

    Yehi zichra baruch!

  • Hava Oren commented on July 15, 2021 Reply

    Cutremurătoare mărturia lui „Tanti Babi”!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *