1. Procedeul mnemonic

Soţul meu a dat din întâmplare peste un eseu al unui scriitor celebru, ale cărui sfaturi le urmează cu sfinţenie şi cu mult succes. Eseul se adresează scriitorilor de beletristică și soţul meu scrie cărţi şi articole de matematică, dar el susţine că sugestia acestui autor i se potrivește ca o mănuşă.

În speță, ceea ce se recomandă este să reziști impulsului ca la sfârşitul unei şedinţe de lucru să închei un capitol, să termini o frază sau o propoziție; în mod ideal, ţi se indică să întrerupi până şi un cuvânt în mijloc.

Această metodă te ajută să-ţi reiei rapid şi fără probleme firul gândirii şi al creaţiei la următoarea ședință de lucru şi să reintri în spiritul lucrării fără necesitatea unei perioade de acomodare.

Cu alte cuvinte, aceasta recomandare valorizează haosul şi dezorganizarea şi de aceea poate părea bizară şi contraintuitivă, o contrazicere a bunului simț. Să nu uităm totuşi că haosul este un izvor de ordine şi energie creatoare.

2. Ajutor la compoziţie

Din păcate, soţul meu nu îşi mai aminteşte numele autorului acestui eseu. Poate e vorba de Joyce? Sau o fi…?

Am căutat în zadar pe calculator să găsesc vreun indiciu la tematica „în mijloc”, în schimb am dat de un alt articol: Write Your Novel from the Middle (Scrie-ţi romanul începând de la mijloc) care ridică în slăvi virtuţile începerii de la mijloc a scrierii unui roman sau a unui eseu narativ şi deci priveşte lucrurile dintr-un complet alt punct de vedere.

The “Write From The Middle” Method

Articolul este un extras din cartea profesorului de scriere creativă James Scott Bell The “Write from the Middle Method” şi începe cu o trecere în revistă a celor două modalităţi de a concepe scrierea unui roman:

a) În metoda clasică, autorul, asemenea unui dumnezeu atotştiutor, ştie de la primul cuvânt aşternut pe hârtie cum se va sfârşi romanul lui, el orchestrează de la distanţă evenimentele, soarta eroilor, etc. Pe parcurs, el poate presăra indicii care sugerează ce surprize le rezervă personajelor sale viitorul, indicii valoroase mai ales în mod retrospectiv. Dacă vă gândiți imediat la un roman polițist, aveţi perfectă dreptate!

b) Romancierii postmodernişti dispreţuiesc metoda clasică de a scrie, ei preconizează o metodă “deschisă,” conform căreia evenimentele se dezvoltă organic din materialul fluid al naraţiunii. Deznodământul cărţii este un mister pentru ei şi pentru cititori în egală măsură.

Aici intervine Professor Bell: la acest stadiu incipient nu are nicio importanţă dacă selectăm metoda a) sau b); ceea ce contează este să identificăm MIEZUL ACŢIUNII, pe care el îl numeşte mirror-moment (momentul-oglindă), în care eroul principal are adesea o revelaţie ca urmare a unui moment de introspecţie. Acest moment EVRIKA are repercusiuni majore asupra deciziilor eroului şi determină cursul evenimentelor ulterioare. El poate consta dintr-o singură frază şi odată ce îl identificăm, restul compoziţiei se va “aranja” de la sine. Acum putem alege ce metodă compoziţională vom adopta: a) sau b), oricum puzzle-ul a fost rezolvat şi succesul compoziţiei este asigurat.

3. Să nu uităm cititorii şi Cui aparţine acest text?

Problema “mijlocului” poate fi privită prin cu totul altă perspectivă, după cum o dovedeşte blogul:

https://www.nownovel.com/blog/begin-medias-res/

Articolul lui Bridget McNulty şi alte eseuri din acest blog se axează pe punctul de vedere al cititorului şi oferă scriitorilor recomandări pentru a crea un text care să-l atragă.

Paradoxal, sfaturile preconizează din nou începutul din mijloc, dar de data aceasta preocuparea nu este identificarea unui moment-oglindă pentru asigurarea reuşitei compoziţionale, ci începutul concret, material al scrierii.

Această metodă de scriere a fost menţionată pentru prima dată de poetul roman Horaţiu, care o numeşte In medias res (în mijlocul lucrurilor), dar ea a fost practicată cu mult mai devreme de către Homer, atât în Iliada cât şi în Odiseea.

În general, în calitate de cititori, suntem nereceptivi la o relatare cronologică de la A la Z, care ne poate determina – prin avalanşa de informaţii pe care o conţine – să lăsăm necitit restul materialului, să punem cartea la o parte pentru o altă dată, când vom avea mai multă răbdare sau timp; în schimb, o abordare din mijloc va stimula interesul cititorului pentru cele ce vor urma tocmai prin curiozitatea pe care o stârneşte. “Contextul”, golurile privitoare la cum s-a ajuns la această situaţie vor fi umplute pe parcurs de flashbackuri, dialoguri sau amintiri.

De aceea, prima propoziţie din lucrare are un rol preponderent: dacă ea este ambiguă, cititorul va dori să elucideze ambiguitatea. Dar atenţie! Dacă textul e prea confuz, el se va simți descurajat și nuva dori să citească în continuare. Pentru a preveni această reacţie, se recomandă să-i oferim încă din primul paragraf măcar un indiciu sau o lămurire, un punct de reper de care el să se poată “agăţa”, o minimă încurajare.

Dacă vom alege însă o primă frază care pentru efect să se refere la un personaj neobişnuit, pentru a-l atrage astfel pe cititor, se recomandă să reiasă în mod clar în ce constă această originalitate, să “ajutăm” cititorul, dar NU PREA MULT!

Acelaşi sfat e valabil şi pentru o frază introductivă care relatează o situaţie ieşită din comun, o amintire-cheie, etc.

Noţiunea de non-linearitate este cheie în toate aceste cazuri; ştiam de altfel din matematică că acest fenomen poate duce la haos, dar şi la o nouă ordine în natură ca şi în teorie.

***

Dramaturgia nu se lasă nici ea mai prejos în elaborarea acestei viziuni de creaţie.

Într-un interviu acordat revistei The Paris Review, Nr. 142, din primăvara 1997 sub titlul The Art of Theater (Arta teatrului), dramaturgul american David Mamet relatează cum a metamorfozat o conversaţie auzită întâmplător la un restaurant, într-o scenă captivantă dintr-o piesă de teatru, în pofida – sau, mai degrabă tocmai datorită faptului că nu avea avantajul unui context sau a unei expoziţii a evenimentelor premergătoare.

Iată cum a fost concepută piesa “Glengarry“. Ascultăm o conversaţie din separeul adiacent şi mă gândeam: Dumnezeule, nu e nimic mai fascinant decât persoanele din separeul alăturat! Porneşti din mijlocul unei conversaţii (accentuarea mea), te întrebi despre ce naiba se discută și cauţi să asculţi cu atenţie. Am prelucrat o serie din aceste scene cu oameni care folosesc un limbaj obscur, strict profesional – un fel de jargon al celor din branșa imobiliară, pe care îl înţelegeam, deoarece lucrasem în această meserie – şi m-am gândit: dacă mă fascinează pe mine, îi va fascina probabil şi pe ei. Dacă nu, n-au decât să mă bage la închisoare.

Deşi Mamet nu dezvoltă în continuare această temă, ştiam la ce se referă: un text conţine două versiuni paralele, valabile în egală măsură. Orice scriereeste iniţialtextul scriitorului, dar mai ales dacă ea începe in medias res, dar ea evoluează treptat într-un text al cititorului. Cititorul preia “hăţurile” acţiunii, imaginaţia lui este solicitată la tot pasul să umple golurile dintre crâmpeiele naraţiunii şi astfel textul devine “domeniu public.”

***

Aceste sfaturi mi se par demne de urmat sau cel puţin de luat în considerare; presupun însă că mulţi scriitori talentaţi – mai mult sau mai puţin celebri – includ în operele lor preceptele enumerate mai sus în mod intuitiv, într-un moment de pură şi divină inspiraţie.

Marina Zaharopol