Adăpostit printre dealuri fermecătoare, înverzite de păduri și învolburate de ierburi, se află un sat cu o mie de locuitori, satul de unde începe istoria familiei mele dinspre mama, povestea pe care o cunosc. Tot ce a fost în familia mea înainte de satul Cuzap nu se mai știe.

Îmi doream de zeci de ani să ajung la mormântul străbunicului meu, învățătorul Nicolae Reti, deși nici măcar nu știam dacă acest mormânt mai există. Îmi însoțiseră copilăria evocările bunicii mele despre viața lor, a copiilor învățătorului, trei băieți și cinci fete, de fapt unsprezece copii inițial, trei pierduți prin bolile copilăriei. Bunica mea Magda se născuse în 1907, deci amintirile ei îmi zugrăveau tabloul vieții unui sătuc de început de secol XX. Cei trei fii au urmat cu toții facultăți la Budapesta, iar fiicele s-au rezumat la a termina școala medie, cum era moda vremii. Au fost educați excepțional și pentru mine a fost întotdeauna uimitor felul în care cunoașterea și cultura găsesc modalitatea de a ajunge în mințile și sufletele oamenilor, însoțindu-le apoi viețile, în cele mai uitate și ascunse locuri – micul și aparent neînsemnatul sătuc transilvan.

Învățătorul, străbunicul meu, împreună cu soția lui, străbunica mea Maria, și-au crescut copiii frumos și cu mare grijă în privința devenirii lor ca oameni, amintiți azi cu multă emoție în familia mea. Desigur că sunt subiectivă, dar subiectivismul meu a fost combătut de curând cu cel mai puternic argument posibil – evocarea străbunicului meu în comunitatea satului, până în clipa prezentă, la mai mult de 90 de ani de la moartea lui. Asta mi-a atins inima, nu e deloc puțin lucru în lumea actuală, predispusă la uitare și chiar anulare de repere, cu ușurința unui click.

În incursiunea însoțită de frisonantă emoție, în cimitirul ascuns printre coline, i-am găsit mormântul, am găsit piatra de la căpătâiul său. Este îngrijit, fără pic de paragină, fără a se fi permis uitării și ruinei să se instaleze. Cineva plantase o mică tufă de liliac chiar pe mormânt. Micul cimitir vechi, în care azi nu se mai îngroapă morți, este curat, întreținut de oamenii satului cu grija de a asigura locul cu verdeață și liniște, din care a plecat toată durerea și întristarea lumii. Moartea, am socotit mereu, este o graniță a durerii, nu și a iubirii.

Amprenta lăsată pe acel pământ de către învățătorul străbunic trebuie că a fost una adevărată și puternică, de vreme ce preotul satului, pe care l-am vizitat și căruia i-am spus cine suntem, eu și fiul meu – căruia îi datorez întregul demers – ne-a primit cu o vădită încântare de a cunoaște urmași ai domnului Nicolae Reti.

Atingând piatra de la căpătâiul lui, i-am mulțumit în gând pentru ceea ce mi-a dăruit. Unele trăsături din caracterul meu i se datorează, n-am să știu niciodată exact care anume, dar genetica confirmă puterea sângelui. Genele se combină și se recombină, sărind peste generații și găsindu-și modalitatea de manifestare în noi, așa încât ne aflăm cu trăsături, înclinații sau metehne misterioase, închise în sângele nostru în modul cel mai implacabil.

Am simțit că țin în mână capătul unui fir de-a lungul căruia am venit pe drumul întregii mele vieți, deșirând ghemul destinului, până la cimitirul dintre dealuri.

La cinci metri lângă mormântul străbunicului meu am găsit două morminte ale unor evrei trăitori în sătucul uitat, la începutul secolului trecut. Cine știe cui au transmis trăsături de caracter, vreun talent sau însușiri particulare acești oameni: Fischer Mór și Fried Herman.

Folosesc această cale pentru a transmite informația spre lume, poate că, citind rândurile mele, cineva își va regăsi strămoșul care își doarme somnul de veci în micul cimitir din satul Cuzap, comuna Popești, județul Bihor, România. Ofer astfel un capăt de fir dintr-un ghem al destinului unui alt urmaș care, asemeni mie, va ajunge și el la mormântul strămoșului său. Poate va reflecta, la fel ca mine, oare semăn cu el?

M-am întrebat, contemplând pietrele, în liniștea ireală, ce bucurii or fi avut învățătorul și oamenii începutului de secol trecut în micul sat, ce necazuri, câte vise împlinite și câte uitate? De ce s-au temut și cu ce s-au mândrit? Mi-am spus că, de bună seamă, ca noi toți, au sperat, au renunțat, au luptat pentru ceea ce își doreau, au învățat, au iubit, s-au întristat și s-au veselit, au muncit, au sărbătorit, cum facem cu toții și acum. Așa cum vor face oamenii mereu.

Se spune că fiecare sat de pe pământ poartă în istoria lui întreaga istorie a lumii… Asta mi s-a confirmat și la Cuzap, unde oamenii și-au trăit viețile împreună și își desăvârșesc, tot împreună, odihna veșnică.

Anca Laslo