Am o pălărie de paie nouă-nouţă şi o port luptându-mă cu… portanţa ei, la fiecare rafală de vânt. Astfel mersul meu devine elegant, aşa cum şi-ar fi dorit tata, care mă punea să umblu prin casă purtând pe cap tomuri alese din biblioteca familiei. Această dorinţă a tatii s-a lovit cap în cap cu atenţionările Bunicii Erzsi care – obosind să contorizeze căzăturile mele, cu juliturile aferente care trebuiau spălate şi date cu spirt sau cu iod „stai liniştită, suflu ca să nu te usture!” – nu înceta să-mi spună „nézz a lábad elé!” (uită-te pe unde calci!)

Cum să-mi fi însuşit mersul graţios, ţinând capul sus şi privirea înainte, când trebuia să fiu atentă pe unde calc?! Oricum, n-am crescut prea înaltă (adică am rămas scundă), ceea ce m-a dezavantajat şi la purtatul pălăriilor. M-am limitat la şapcă, bască, beretă, căciuliţă, eventual turban sau bonetă, însă nu puteam aspira la pălărie! Nimeni nu mă oprea să-mi cumpăr câte pălării mi-ar fi poftit inima şi mi-ar fi permis buzunarul, dar n-am făcut-o pentru că îmi imaginam că aveam să arăt ca o veioză ambulantă. Sunt convinsă că pălăriile arată bine doar pe femeile înalte, cu ţinută elegantă. Ele sunt fericitele cărora le-a fost hărăzit să poarte pălării de orice fel, clasice, moderne, sofisticate.

Există totuşi o excepţie: pălăria de paie, cu care aveam o relaţie specială din anii copilăriei şi mă încumet s-o port şi în prezent.

Pălăria de pai – ca soarele rotund şi bălai – adună în forma şi culoarea ei arşiţa verii, lanul de grâne coapte, truda secerătorilor, ţărăncile care aduc la piaţă roadele în panere împletite, dar şi… dansul fetelor de la Căpâlna

Domnii şi doamnele din Clujul copilăriei mele purtau pălării împletite din paie înălbite, asemănătoare costisitoarelor pălării Panama care oricum nu mai erau de găsit. Şi copiii purtau pălărioare de pai, de modele diferite. Eu am primit în dar una „vietnameză” şi mă duceam la ştrand cu ea.

De câţiva ani buni vânez pălăria de paie ideală, exact la fel cu cea pe care mi-a adus-o Mama (fie-i memoria binecuvântată) acum vreo 15 ani, de la Tuşnad. De fapt şi-o cumpărase sieşi, dar mi-a dăruit-o după ce am încercat-o şi mi-a plăcut la nebunie. Are o formă şic, e delicată şi uşoară (de câte ori nu mi-a luat-o vântul din senin, obligându-mă să alerg după ea pe trotuar sau chiar pe carosabil!), de culoare galben-aurie, plăcută privirii.

Cu timpul i-au apărut câteva rupturi la marginea borului, dar eu am continuat s-o port, spunând că aşa are şi mai mult farmec. Între timp, conştientă de perisabilitatea ei, am început să caut o pălărie de paie dacă nu la fel, măcar asemănătoare şi, negăsind niciuna, mi-am cumpărat tot feluri de surogate din iarbă de mare, talaş şi alţi înlocuitori… De fapt, cine şi unde mai vinde pălării de paie?! La magazinele de profil se vând doar pălării de paie bărbăteşti… Eu nu am găsit niciodată altele şi nici în pieţele Clujului nu mai vine nimeni cu astfel de produse.

Mi-am pus speranţa în târgul „meşteşugarilor tradiţionali” de la Zilele Maghiare de săptămâna trecută şi am avut noroc. La două tarabe se vindeau împletituri din paie şi pănuşi. După lungi deliberări am ales o pălărie, doar că (deşi era cea mai mică din stoc) s-a dovedit cam mare pentru mine, astfel încât orice pală de vânt mi-o poate lua, chiar dacă e mult mai aspră şi mai grea decât pălăria mea… ideală. Oricum, e doar o altă pălărie provizorie (poate a priceput şi ea acest lucru şi de aceea vrea să-mi zboare tot mereu din cap) până la găsirea celei adevărate.

Până atunci, ca un semn de bunăvoinţă, m-am gândit să scriu un articol (de abia acum intru în subiect) despre… tagma ei.

Într-un articol publicat în 1944 în Buletinul EME (Erdélyi Múzeum Egyesület – Asociaţia Muzeul Ardelean), etnograful Gálffy Mózes descrie procesul tehnologic al confecţionării pălăriilor de paie, aşa cum i l-au relatat ţărăncile din Horlacea (Jákótelek), un sat din apropiere de Huedin (Zona etnografică Călata) care pe atunci număra 400-500 de suflete, dar azi abia depăşeşte 150. Aflăm că sătenii se ocupau cu împletitul paielor încă din veacul al XVIII-lea. Pentru pălării se foloseau numai paie de grâu de primăvară sau de toamnă. Paiele de grâu nu trebuiau să fie prea coapte pentru că îşi pierdeau elasticitatea. Paiele bune de împletit erau cele mai lungi şi mai flexibile. Se lega câte o duzină şi se lăsau aşa până toamna târziu, când venea vremea împletitului. Atunci se desfăcea câte un astfel de mănunchi, se tăiau capetele fiecărui pai şi i se scotea teaca (de frunze). Apoi paiele se sortau după grosime.

Înainte de a fi împletite erau înmuiate în mai multe rânduri de apă pentru ca să devină cât mai uşor de îndoit. Din paiele umede se şi împleteau, de îndată, panglicile din care urma să fie confecţionate pălăriile. Se foloseau mai multe modele de împletitură: în şase – pentru pălăriile femeilor, în patru – pentru cele bărbăteşti şi, mai rar, în trei.

Pălăriile pentru femei se împleteau din paie mai groase, pentru ca borurile mai mari să aibă ţinută. Ele se decorau cu o împletitură numită cipcă (dantelă). Pălăriile bărbăteşti, cu boruri mai mici, se făceau din paie mai subţiri împletite în patru. Cipca se împletea dintr-un fir gros şi altul subţire. Împletitura se înnădea adăugându-se un fir nou lângă firul de pai care era gata să se termine, astfel încât la locul înnădirii rămânea un capăt care la sfârşit era retezat cu briceagul.

Panglica de împletitură necesară pentru confecţionarea unei pălării avea lungimea variabilă între 8 şi 14 “braţe”, în funcţie de circumferinţa capului celui care avea s-o poarte. Odată atinsă o astfel de lungime, căreia sătenii îi spuneau „pălărie”, panglica se făcea ghem şi se punea deoparte. Într-o zi de muncă se puteau împleti două „pălării” femeieşti şi una bărbătească, aceasta din urmă necesitând mai multă muncă din cauza paielor subţiri. Pălăriile se confecţionau doar cu două-trei zile înainte de târg, pentru că altfel se „înmuiau” (li se strica ţinuta). După cum arată autorul, înainte vreme pălăriile de paie se coseau cu mâna, dar în anii 1940 se utilizau deja maşini de cusut speciale.

Panglicile de împletitură se udau cu apă rece, înainte de a fi cusute, ca să fie mai uşor de lucrat. Diametrul capacului pălăriei pentru femei avea circa 10-11 cm, înălţimea, 5-6, iar lărgimea pălăriei, cu bor cu tot, varia între 50 şi 60 de cm. Ţărăncile de odinioară purtau pălăria de paie în vârful capului, peste basma, pentru a le apăra de arşiţa soarelui, şi o legau sub bărbie ca să n-o ia vântul.

Dimensiunile pălăriilor bărbăteşti nu sunt precizate în articol, dar se menţionează că deja în anii 1940, pălăriile de paie pentru bărbaţi nu prea aveau căutare, doar bătrânii le mai purtau. Eu cred că acest lucru se explică şi prin faptul că articolul a fost scris în vreme de război…

Pălăriile încă umede se lăsau la uscat până a doua zi şi apoi se „vopseau”, adică se decolorau prin afumare, cu pucioasă. Această operaţie se făcea într-un hambar unde pălăriile umezite cu puţină apă amestecată cu lapte erau atârnate pe o stinghie, iar sub ele se aşeza un vas cu cărbuni încinşi şi pucioasă. Operaţiunea dura 8-10 ore, cu mare grijă ca pălăriile să nu se aprindă.

Pălăriile gata înălbite nu se mai decorau, urmând ca cel care o va cumpăra să-i pună panglica sau buchetul pe placul său.

Se introducea una într-alta (precum farfuriile adânci) şi se legau în cearşafuri mari, pe care bărbații le purtau pe umeri ca pe niște desăgi.

În general ţăranii mergeau la târg pe jos sau cu căruţele, trenul fiind prea costisitor pentru buzunarele lor. Marfa era vândută în satele învecinate, în oraşul Huedin, dar ajungeau cu ea şi la Cluj, la Turda sau la Zalău. O pălărie costa cinci penghei, cam cât cinci ouă (a căror valoare varia între 0.70 şi 1 pengheu).

Pălăria de paie poate dezvălui multe despre purtătorul ei. De pildă maghiarii poartă buchetul pe stânga pălăriei, iar românii pe dreapta. Bărbatul care  poartă o pălărie de pai cu borul din spate răsfrânt încă nu a împlinit 50 de ani şi poate fi „tutuit”, dacă borul din spate nu e răsfrânt, purtătorul pălăriei e un om în etate şi trebuie să i te adresezi cu dumneata. Ţăranii săraci aveau pălării cu boruri mai mici decât cei înstăriţi. Borurile acestora din urmă aveau atâtea rânduri de împletitură câte iugăre de pământ posedau. Funcţionarii purtau pălării de pai asemănătoare jobenului, iar preoţii aveau pălării specifice, după care erau uşor de recunoscut.   

O altă zonă cu tradiţie a confecţionării pălăriilor de paie este Ţinutul Secuiesc. Muzeul Pălăriilor de Paie din Crişeni (judeţul Harghita), înfiinţat în 2001, este amenajat într-o casă ţărănească specifică zonei. Vizitatorul poate urmări procesul tehnologic şi utilajele necesare confecţionării pălăriilor de paie, precum şi o colecţie foarte bogată de pălării de paie din diferite zone şi perioade istorice. Aici se găseşte şi o pălărie uriaşă, cea mai mare pălărie „purtabilă” din ţară,  cu o greutate d 2,65 kg. La magazinul din vecinătatea muzeului se vând pălării din cele mai diferite modele.

Sper să ajung şi eu să vizitez acest muzeu şi să am norocul de a găsi o pălărie de paie cu adevărat pe placul meu. Până atunci am să încerc să mă obişnuiesc cu noua mea achiziţie care – deocamdată – pare mai… căpoasă decât mine. Sper s-o strunesc cu o panglică lată cu care s-o şi strâmtez, ca să-mi intre bine… în cap.

Referinţe

https://szekelyhon.ro/aktualis/udvarhelyszek/mit-arul-el-a-szalmakalap-a-viselojerol#

https://adoc.pub/szalmakalapkeszites-a-kalotaszegi-jakotelken.html

http://www.multunk.hu/wp-content/uploads/2017/01/botosj_16_1.pdf

Andrea Ghiţă