Guvernul eterogen Bennett-Lapid a fost primul din istorie care a intrat în coaliție și cu un partid arab israelian, ajungând să reprezinte o mare parte a populației țării, ceea ce după părerea mea este un lucru pozitiv. Deși încă din 2021 unii politicieni din opoziție au prezis că guvernul nu va supraviețui mai mult de 100 de zile, iată că el se menține de aproape patru ani, în care Bennett a fost prim ministru primii doi ani, urmat de Lapid pentru încă doi ani. În domeniul politicii externe, Bennett și Lapid au reușit să aplaneze conflictele provocate de guvernele din trecut cu Iordania și Egipt. Iar cu Siria și Liban s-a creat o stare de nonbeligeranță, chiar dacă aceasta nu este pecetluită de o înțelegere în scris.

Și cu palestinienii lucrurile s-au schimbat. Abu Mazen s-a retras în sfârșit din viața politică la vârsta de aproape 90 de ani și noul guvern tehnocrat al palestinienilor a început în mod intensiv să strângă legăturile economice cu Israelul. Nivelul de trai al palestinienilor s-a îmbunătățit simțitor. Și fiindcă atunci când trăiești bine, nu prea ai chef să te lupți și să sabotezi, ci vrei să-ți crești și să-ți educi copiii în liniște, tulburările din Iudeea și Samaria au încetat. Chiar și în Gaza, cuibul Hamasului, lucrurile s-au mai liniștit. În Iudeea și Samaria și chiar în Gaza, Israel a construit numeroase fabrici și uzine, mai ales pentru desalinizarea apei marine, high tech, fabrici de instrumente medicale și prefabricate pentru construcții. Arabii din teritorii erau liberi să exporte toate aceste produse și făceau comerț intens cu Israel și unele țări arabe, cu care guvernul anterior încheiase tratate de pace: Emiratele Unite, Bahrein, Maroc, Sudan și bineînțeles cu Egiptul și cu Iordania. Problema înarmării Iranului cu armă atomică era încă nerezolvată. Erau mari speranțe într-o revoluție internă în Iran, care să răstoarne regimul islamist-terorist al ayatolahilor.

Din punct de vedere economic, cultural și educativ, Israelul înflorea. Toate instituțiile, școlile, restaurantele, etc. erau active. La fel și turismul din și spre Israel. Singurul domeniu care stagna era medicina. Israelul anilor 1960-1990 s-a bucurat de un mare aflux de medici și de asistenți medicali imigranți. Medicina israeliană a înflorit în acei ani și era considerată printre cele mai avansate din lume. Dar în 2024, imigrația a încetat. Acest lucru, împreună cu epuizarea cadrelor medicale din cauza pandemiei de COVID-19 au creat o penurie serioasă de personal medical, deși între timp se construiseră două spitale noi și se adăugaseră câteva sute de paturi de terapie intensivă. Nu lipsea nici tehnologia și nici medicamentele. Dar lipsea cel mai important lucru: mâna, inima și mintea medicilor și asistenților medicali care erau mult prea puțini la număr. S-au deschis noi facultăți de medicină și de asistente medicale, s-au creat burse, dar nu prea erau candidați, fiindcă extenuarea personalului medical din cauza pandemiei îi descuraja pe potențialii candidați, chiar dacă între timp salariile personalului medical crescuseră cu 200%. Israel a început să încurajeze angajarea temporară a medicilor din țările vecine, din Africa și chiar din unele țări mai slabe din punct de vedere economic din Europa. Dar cadre medicale nu erau ușor de găsit, ele lipseau în toată lumea.

Criza din domeniul medicinei s-a complicat și prin faptul că pandemia de corona nu numai că nu s-a terminat, ci s-a cronicizat, ceea ce a creat conflicte serioase între vaccinați și nevaccinați, competiția pentru paturi spitalicești între bolnavi corona și cei cu alte boli, inclusiv operații, tratamentul cancerului, etc, conflicte de interes între diferite spitale și între spitale și ministerul sănătății.  

Scriam mai sus despre pandemie, dar în unele țări, în care procentajul de vaccinare (inclusiv rapel) a ajuns la 95% sau mai mult, inclusiv la copii, boala a fost eradicată încă din anul 2023.

În Israel rata de vaccinări a ajuns doar la 70%, inclusiv la copii. În 2021 s-a introdus rapelul cuAstra-Zeneca, fiindcă spre deosebire de Pfizer și Moderna, care sunt vaccinuri mRNA, mecanismul de acțiune al acestui vaccin este diferit. Dar introducerea noului vaccin nu a scăzut în mod semnificativ morbiditatea. Cronicizarea bolii se manifesta prin faptul că majoritatea bolnavilor gravi decedau nu în mod acut, ci după luni de suferință, internați în spitale sau acasă. Patologia bolii cronice se schimbase. În decurs de câteva luni, toate organele vitale intrau în insuficiență și bolnavul deceda suferind enorm. Nici copiii nu erau scutiți, dar la ei manifestările principale erau cele cardiace și cerebrale.

85% dintre cei afectați grav erau nevaccinați. Procentajul de antivaxeri printre adulți a rămas neschimbat în decursul anilor – 20%. Pandemia a fost atât de problematică și pentru vaccinați și pentru cei nevaccinați, încât s-au creat două partide politice noi – partidul vaccinaților care a primit 80% din voturi și a celor nevaccinați, care au primit restul de 20% din voturi la noile alegeri parlamentare, desființând (în sfârșit?) toate partidele tradiționale, istorice. În ambele partide erau reprezentanți din toate păturile sociale, religioase, etnice și de toate vârstele. Vaccinații ar fi putut întemeia și singuri un guvern puternic cu 80% din voturi, dar ei au încercat să atragă în guvern și pe cei nevaccinați, sperând prin asta că îi vor convinge să se vaccineze, ceea ce ar fi fost singurul mijloc de eradicare a pandemiei.

Planul era ca guvernul să fie condus de un prim ministru, care împreună cu ministrul afacerilor interne să fie singurii politicieni de carieră, iar restul să fie tehnocrați, adică ministrul de externe să fie un diplomat de carieră, ministrul apărării să fie un fost comandant al armatei, ministrul justiției un avocat sau judecător, ministrul sănătății un medic, ministrul finanțelor un economist, ministrul industriei un inginer, ministrul agriculturii un agronom, ministrul educației un profesor, ministrul culturii un actor, muzician, sau un artist de orice fel, etc. Însă condiția de bază pentru a intra în guvern era să se vaccineze. Tratativele au durat două luni și până la urmă s-a ajuns la următoarea înțelegere: 40% dintre miniștrii și directorii generali vor fi aleși din  partidul de nevaccinați, cu toate că ei reprezentau doar 20% din voturi. Ca urmare, nevaccinații se vor vaccina, cu condiția ca totul să fie deschis fără restricții de mișcare și fără obligația de a purta masca. Vaccinații au fost de acord ca purtarea măștii să fie desființată două săptămâni după ce nevaccinații vor primi toate vaccinările obligatorii. Majoritatea celor din partidul nevaccinaților au fost de acord cu această înțelegere și au intrat în coaliția guvernamentală. Cinci la sută dintre alegători (toți nevaccinați), au rămas în opoziție.

Tot în anul 2025, România se află în fața unor alegeri asemănătoare.

Astfel, Israelul a ajuns la 95% vaccinați și până la sfârșitul anului 2025, COVID-19 a fost eradicat în Israel.

Atunci când bunăstarea și sănătatea cetățenilor este primordială în ochii politicienilor, chiar și partidele de opoziție pot ajunge la înțelegere, spre binele țării și al poporului.

Tiberiu Ezri