Oare chiar așa să fi fost?

Povestea pe care vreau s-o redau aici e veche, chiar foarte veche, atât de veche încât nici nu mai știu când am auzit-o sau citit-o.

E vorba de un grup restrâns de familii, nemulțumite de modul în care își trăiau traiul în urbea pe care o moșteniseră nu se știe de când și de la cine, și care se hotărâseră să părăsească plaiurile unde se născuseră și trăiseră până atunci, în căutarea unui loc sub soare, mai prietenos și mai propice modului în care cu toții doreau să-și continue existența.

Căutarea dădu roade. Trimișii grupului descoperiseră o bucățică de pământ nelocuită, la depărtare de orice altă așezare omenească, un teren propice cultivării a tot ce aveau nevoie, o climă plăcută, cu un soare puternic câteva luni bune pe an, și cu ploi care asigurau o recoltă bogată, atât de necesară traiului.

Un singur element era cu totul nou: apropierea de mare.

Nimeni din cei care formau grupul de noi transplantați nu avea cunoștință de existența unei asemenea imense acumulări de apă. Da, cu toții mai văzuseră lacuri, unul din ele era chiar nu departe de fosta lor reședință, dar lacul acela nu era atât de întins, pentru că malul celălalt se putea zări cu ușurință în mai toate zilele anului. De fapt, nu era decât o baltă foarte largă, apa nu era adâncă, permițând totuși plimbări cu barca, copiii intrau și ieșeau din apă când voiau.

Dar marea asta era de necrezut! Unde se termina? Cât de mare era marea? Și de ce apa asta nu era la fel de liniștită ca cea a lacurilor pe care le cunoșteau cu toții? De ce se învolbura uneori și făcea niște unde lichide enorme, acoperite cu o spumă albă, care se spărgeau la mal și se retrăgeau cu aceeași viteză cu care apăruseră pe nisipul până atunci uscat și neted?

Dar așa e omul, ce nu înțelege, nu există!

Oamenii nu aveau nevoie de mare, nici nu înțelegeau despre ce e vorba, așa că hotărârea tacită fu de a face abstracție de ea. Viața lor se desfășura în apropierea gigantului acvatic, dar el nu le influența cu nimic activitatea de toate zilele.

Pe scurt, marea nu exista.

Dar nu pentru mult timp.

Schimbarea se produse din cauza copiilor și copiii erau mulți în această comunitate oarecum izolată de restul omenirii. Ei duceau o viață liberă și plăcută. Școala era școală, dar orele de după erau folosite pentru joacă, discuții, plimbări, și mai ales explorarea împrejurimilor, cu totul noi pentru toți. Nimic nu putea periclita zbenguiala care începea zilnic după masa de prânz și continua până seara târziu.

Ei ajungeau și la mare, în grupuri mai mici sau mai mari, și intrau și ieșeau din apă după voia lor. Se stropeau unii pe alții, își băgau capul la fund și se minunau de fiecare dată de gustul sărat al apei care le intra pe toate orificiile. Învățaseră să dea din mâini și din picioare ca să se mențină la suprafața apei, și chiar reușeau.

Zburdatul pe plajă era una din ocupațiile cele mai plăcute, și oarecum încurajată de părinții care aveau nevoie de liniște pentru a se dedica muncii, fiecare cu rostul lui.

Doar că într-o bună zi, ceva cu totul neașteptat și grav se petrecu în viața minusculei comunități. Un băiețaș de vreo 8-9 ani dispăru fără urmă! Prietenii săi de joacă povestiră că băiatul fusese văzut ultima oară în apă, bălăcindu-se în stânga și în dreapta, înainte și înapoi, dar nimeni nu-i urmărea mișcările și doar spre seară, când urmau să se întoarcă acasă, tovarășii de joacă îi observară lipsa.

Începură căutări, în păduricea de alături, de-a lungul plajei. Nimic. Doar a doua zi dimineață trupul neînsuflețit al copilului fu găsit pe plajă.

Oamenii începură să se întrebe care o fi fost cauza nenorocirii și mai toți își dădură cu presupusul, explicații care mai de care mai incredibile și imposibil de acceptat.

Părinții rămaseră cu durerea, iar ceilalți încercară să uite tragicul incident.

Doar că în următoarele două-trei săptămâni povestea se repetă exact în aceleași împrejurări, încă doi copii dispăruseră în timp ce se jucau în apa mării și fură găsiți după câteva ore bune, pe plajă și fără viață.

Treaba se dovedi mult mai gravă decât își închipuiseră la început.

Cineva veni cu ideea că marea poate fi mai adâncă decât lacul cu care erau obișnuiți cu toții și pentru cine pierdea contactul cu fundul apei, pericolul înnecului era evident.

Ipoteza fu luată în serios și în prima zi de repaos un grup de 4-5 bărbați, printre cei mai înalți din comunitate, hotărî să încerce să măsoare adâncimea apei. Zeci de locuitori însoțiră grupul de bărbați, aceștia întrară în apă și nu mică le fu mirarea când după vreo zece metri niciunul nu mai simți fundul și toți se grăbiră să iasă din apă, uimiți dar în același timp terorizați de descoperirea făcută.

Inutil a descrie măsurile care fură luate imediat după găsirea explicației dispariției copiilor. Se îngrădi o bună parte a plajei, se construi un gard care intra și în apă și limita accesul spre adâncimile periculoase, părinții își obligară odraslele să nu iasă pe plajă în absența supravegherii unui adult, fu limitat timpul în care fiecare copil avea dreptul să se joace în apă și cu toții începură să ia lecții de înot, sub conducerea unui instructor adus din altă localitate.

Toți erau mulțumiți de măsurile luate, dar trei familii rămaseră cu durerea pierderii unui copil drag.

Oare cât de veridică poate fi o asemenea poveste?

Naivii și credulii o pot lua ca atare, sau cum spune francezul, o pot crede cuvânt cu cuvânt.

Altora povestea de mai sus li se va părea trasă de păr, produsul unei imaginații oarecum diferite (ca să n-o numim altfel) de ceea ce poate fi acceptat în zilele noastre.

Adevărul este că ideea acestei povești mi-a venit revăzând cunoscutul film A social dilemma, făcut anul trecut sub regia lui Jeff Orlowski. Filmul cu pricina se ocupă cu pericolul tehnologiei moderne, și în special cea care stă la baza mijloacelor moderne de comunicații, așa numitele rețele sociale.

Datele prezentate de această peliculă sunt mai mult decât îngrijorătoare.

Și doar ignoranța și nepăsarea pot explica această de ajuns de nouă stare de fapte, exact la fel cum se poate explica povestea mea imaginară.

Nu e vorba numai de ore în șir petrecute cu telefonul în mână, într-o permanentă activitate de schimbare de mesaje cu cei pe care îi cunoști, dar cu care practic nu te mai vezi, pentru că ce nevoie ai să te întâlnești cu cineva pe care îl vezi tot timpul și când vrei pe ecranul telefonului?! Și nu numai că ești expus unor noțiuni și știri care nu au nici cea mai mică legătură cu realitatea și cu adevărul, omului fiindu-i din ce în ce mai greu să deosebească fake news de realitate (cum ar fi: pământul e plat și COVIDul nu există).

Nici nu are rost să amintesc aici că la fiecare câteva secunde ești inundat cu anunțuri de publicitate, ademenindu-te și chiar împingându-te să cumperi, să cumperi, și să cumperi, fără să te oprești.

Dar se pare că dependența de rețelele sociale crează situații de ordin psihologic, care alterează capacitatea individului de a mai înțelege ce se întâmplă în jurul lui, pentru că i se impregnează criterii de judecată de-a dreptul periculoase.

Decizia mea este de a lăsa deoparte influența nefastă pe care o au rețelele sociale asupra adulților. Până la urmă fiecare e stăpân pe soarta sa și fiecare doarme așa cum își așterne.

În cele ce urmează doresc să mă concentrez asupra pericolului care planează asupra copiilor, pentru că acest fenomen e evident mai ales pentru vârstele fragede.

Copilul încă nu posedă uneltele necesare pentru a deosebi binele de rău și dacă capcana pândește pe oricine, cu atât mai mult ea e periculoasă pentru vârstele mici.

Copilul, pe care părinții l-au înzestrat cu un telefon modern, începe să-și schimbe comportarea și obiceiurile.

Corespondența cu cei de o seamă cu el/ea începe de dimineață, dar nu se termină odată cu căderea serii. Fiecare își calculează numărul de ”like” pe care l-a primit de la prieteni și cunoscuți. Cu cât acest număr e mai mare, cu atât siguranța de sine a copilului, a adolescentului e mai pregnantă și mai solidă. Și invers, un număr de degete îndreptate ”în direcția asfaltului” dovedește că nu ești apreciat, nu ești acceptat și că șansele tale de a rămâne în competiție sunt minime.

Și atunci te mai miri că în ultimii ani numărul de sinucideri în rândurile adolescenților a crescut considerabil? Și că din ce în ce mai mulți copii și adolescenți se izolează de cei din jur și preferă să rămână fiecare în camera lui, luptându-se cu gândurile rele și cu ignoranța prietenilor dovedită de mesaje deloc prietenoase primite în număr mare?

Dar pericolul nu se termină aici. Rețelele sociale știu totul despre tine, iar dacă tu ca adult poate știi să limitezi pericolul, copilul nu are cum să lupte împotriva faptului că el devine controlat ”de sus”, că preferințele lui sunt cunoscute și i se oferă exact ceea ce ”i-ar plăcea”. Informațiile sunt cenzurate și copilului (de altfel ca și adultului) i se oferă pe tavă numai ce corespunde profilului creat pentru fiecare.

Și dacă adultului îi stau la dispoziție informații, filme și povești în funcție de rezultatul punerii în funcțiune a algoritmului ”personal”, cu atât mai mult influența asupra copilului e mai pregnantă și mai periculoasă.

Algoritmul funcționează și dacă cineva dorește să înțeleagă cum, e invitat să (re)vadă filmul de care aminteam.

Copilul este foarte ușor de manipulat, el primește ce i se oferă fără să pună în funcțiune judecata logică și fără să aibă semne de întrebare. Pentru el tot ce zboară se mănâncă, el chiar crede că și avionul e comestibil!

Oare mai e nevoie să amintesc faptul că timpul afectat activității fizice devine insignifiant? Că o bună parte din odraslele cărora părinții le-au cumpărat un telefon celular nu mai au nevoie de aer curat și de tricouri de sport, pentru că timpul lor liber e folosit doar cu și prin micul și șiretul aparat electronic?

Nu sunt eu acela care poate căuta și găsi remediul pentru această maladie socială de proporții nemaiîntâlnite. Ce e COVID-ul față de pandemia (des)informației pe cale electronică?! Și ce nesemnificativ a devenit deodată pericolul înecului în ipotetica mare de la începutul poveștii mele față de dezastrul în fața căruia se află orice ființă omenească aflată la începutul vieții!

N-am idee dacă nu e prea târziu pentru a găsi o soluție. De altfel nici filmul nu se încumetă să ofere vreun sfat.

Totul se petrece ca și cum caii au fugit din grajd, așa că a încuia porțile e o treabă sortită eșecului.

Eu însă cred că încă se mai poate face ceva, iar acest ”ceva” e în mâinile celor responsabili pentru viața copiilor, părinții și educatorii.

Și acesta e motivul pentru care bunul simț îmi cere să mă opresc aici.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • Marina Zaharopol commented on October 11, 2021 Reply

    În loc de comentariu, voi posta, în traducerea mea, o poezie de Pablo Neruda: “Emerging.” Am primit această poezie ieri, via email, de la revista “The Paris Review” şi cred că subiectul ei are o oarecare tangenţă cu tematica eseului dv.

    Emergând

    Un om spune da fără să ştie
    cum să decidă măcar care e întrebarea
    şi apoi e prins şi dus de valuri
    şi nu mai poate scăpa din coconul său
    şi aşa e cum suntem, în cădere continuă
    în abisul adânc al altor fiinţe;
    un fir se încolăceşte în jurul gâturilor noastre,
    un altul ne înfăşoară un picior, devenind imposibil,
    imposibil să te mişti înafara abisului–
    nimeni nu ne poate salva de alţi oameni.

    Pare ca şi cum nu am şti cum să vorbim,
    pare ca şi cum ne-au părăsit cuvintele
    care lipsesc, când şi-au luat zborul şi ne-au lăsat
    cu noi înşine înlănţuiţi în capcane şi fire.

    Şi deodată, aşa e situaţia; nu mai ştim
    despre ce e vorba, dar ne-am cufundat adânc
    şi acum nu vom mai vedea niciodată cu aceeaşi ochi
    cu care vedeam când eram copii şi ne jucăm.
    Acum aceşti ochi s-au închis pentru noi,
    acum mâinile noastre ne emerg din alte braţe.

    Şi de aceea când dormi şi eşti singur în visele tale,
    alergând liber de-a lungul culoarelor
    unui unic vis, care îţi aparţine numai ţie.
    O, nu-i lăsa niciodată să vină să ne fure visele,
    nu-i lăsa nicând să ne înlănţuie în pat.
    Sa căutăm să ne ţinem strâns de umbre
    să vedem dacă, din propria noastră întunecime,
    vom emerge bâjbâind de-a lungul pereţilor,
    la pândă în aşteptarea luminii ca s-o capturăm,
    până ce, odată pentru totdeauna,
    ea devine a noastră, soarele de zi cu zi.

    • gabriel gurm commented on October 13, 2021 Reply

      Intr-adevar se potriveste…
      Multumesc.
      GBM

  • Julian Satran commented on October 7, 2021 Reply

    Ca toate procesele legate de societatea umana si asta este un process complicat. Daca vrei sa faci schimbari trebuie sa cum sa masori daca schimbarile schimba lucrurile in bine? in ce masura? pentru cine schimbarea este in bine?

    Dar parca asta se chema odata politica! (pe vreme cand cuvantul asta nu era inca un peiorativ!)

    Stiu/cred ca e bine ca am scapat de communism (aproape peste tot) dar daca o sa fien inlocuit cu Facebook si dictatura majoritatii nu stiu daca este chiar asa de bine.

    • gabriel gurm commented on October 7, 2021 Reply

      Ma intreb daca vom primi raspunsul inca in timpul existentei noastre….
      GBM

  • Andrea Ghiţă commented on October 7, 2021 Reply

    De curând, acelaşi semnal de avertisment pe care-l trage autorul, a fost prezentat în Congresul Statelor Unite de către o fostă directoare a companiei. https://www.stiripesurse.ro/un-fost-angajat-al-facebook-marturii-grave-in-fata-congresului-sua-banii-se-opresc-la-mark-nimeni-nu-l-intreaba_2031459.html

    • gabriel gurm commented on October 7, 2021 Reply

      Nu ma mir, pericolul pare clar pentru foarte foarte multi…
      GBM

  • Tiberiu ezri commented on October 7, 2021 Reply

    Articol cu un mesa! foarte important! Dar eu , pesimist din fire cred ca procesul este ireversibil si se va termina doar dupa distrugerea omenirii, care totusi sper ca nu se va intampla, ceva asemanator cu cea descrisa in filmul Planeta maimutelor.

    • gabriel gurm commented on October 7, 2021 Reply

      In orice caz poti fi optimist, asta se va intampla dupa noi….
      GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *