N-am amintiri prea plăcute din clasele primare. De fapt, tot ce-mi amintesc este frica și durerile de burtă care mă chirceau în fiecare dimineață.

Învățătoarea mea era o doamnă în pragul pensiei, renumită pentru severitate și din acest motiv foarte apreciată de părinți. De fapt, ne trata ca pe niște pui netoți de pisică, pe care trebuie să-i înveți cu bătaia să facă la lădiță.

Faptul că eram stângace și din când în când îndrăzneam să țin stiloul cu mâna stângă îi declanșa adevărate crize de furie, în timpul cărora mă lovea cu ce avea la îndemână.

Maică-mii îi spunea că sunt prea cuminte, că nu ridic niciodată mâna la ore așa că am nevoie să fiu scuturată ca să capăt curaj.

Îmi explic cele patru premii întâi cu coroniță pe care le-am primit prin faptul că învațam la toate materiile de frică și disperare.

Intrarea în clasa a cincea mi-a pricinuit angoase toată vara, pentru că schimbasem între timp școala și colegii, iar de la profesori nu mă așteptam la nimic bun.

Întâlnirea cu profesoara de română a fost însă cea mai luminoasă întâmplare din toți anii mei de școală. Doamna Caraghinov era înaltă și subțire, cu părul tuns foarte scurt și cu o voce joasă și caldă. Eu o consideram foarte frumoasă, dar era mai degrabă delicată și avea un aer foarte fragil. Sigur îi plăcea verdele, pentru că avea multe fuste de culoarea asta, și purta mereu pantofi cu toc înalt.  Iarna se zgribulea de frig și își trăgea mânecile ca să-și acopere degetele cu ele. Acest gest al ei îmi plăcea așa de mult, încât l-am adoptat și eu iar iarna când îmi bag mâinile în mânecile puloverelor mă gândesc la ea de fiecare dată.

La finalul primului trimestru din clasa a V-a ne-a propus să organizăm un mic moment poetic, dedicat lui Eminescu. Am avut mare succes, așa că la începutul trimestrului următor am întrebat-o dacă n-ar fi de acord ca înainte de vacanță să ne lase să organizăm un mic spectacol de teatru.

A fost foarte entuziasmată de idee, așa că eu și colega mea C. am devenit dintr-o dată dramaturgi, regizori, directori de casting, scenografi, coregrafi și, desigur, actori.

Aveam la dispoziție cam trei săptămâni să pregătim două scenete de maxim 20 de minute, pe care să le repetăm și să le jucăm în fața clasei. Trebuia să alegem textele, să le adaptăm, apoi să ne stabilim distribuția. Aici era cel mai greu, pentru că erau mai puține roluri decât doritori, așa că a trebuit să facem castinguri ad-hoc și să-i alegem pe cei mai potriviți. De multe ori treaba asta se lăsa cu certuri, strigăte, plânsete și supărări, dar profa de română era mereu acolo ca să ne sprijine și să aplaneze conflictele.

Găsirea decorurilor și a costumelor era o altă treabă dificilă, așa că răscoleam prin dulapurile bunică-mii, dădeam telefoane pe la mătuși, ne trebuiau peruci, ceasuri de buzunar, bastoane, pălării, șaluri, scufii de noapte, dar și tot felul de elemente de decor. Noroc că bunică-mea era croitoreasă și mă ajuta să improvizez draperii, compartimente de tren și tot ce ne mai ajuta să transformăm sala de clasă în scenă de teatru.

Ultimele zile înainte de spectacol treceau ca un iureș, cu ore, lecții, mâncat pe fugă și repetiții la școală până noaptea târziu.

În clasa a V-a și a VI-a am jucat foarte multe roluri. Am fost Mama din ”Vizită” și Doamna din ”Bubico”, Efimița, Calipsița, Vidra și Doamna Clara. Spectacolele noastre aveau așa mare succes, că veneau să ne vadă toți colegii din școală, care ne aplaudau zgomotos.

Îmbătați de succesele răsunătoare, la începutul clasei a VII-a am considerat că suntem destul de maturi și rodați ca să abordăm un repertoriu mai dificil, așa că ne-am oprit la ”Gaițele” de Kirițescu. Doamna Caraghinov a fost încântată de alegere și ne-a spus că e mândră de curajul nostru.

Îmi alesesem personajul Wanda și nu dormeam nopțile gândindu-mă cum să-l joc, pentru că rolul de femeie fatală mă cam speria. Repetițiile generale le făceam întotdeauna cu costume și decoruri, ca să vedem dacă mai trebuie să adaptăm ceva. Îmi făcusem rost de o bluză de mătase neagră fără mâneci și de mănuși de dantelă lungi până la coate.  Era destul de greu să le trag pe mâini, pentru că erau vechi și ponosite și tot plezneau pe la încheieturi, așa că trebuia să am mare grijă cum le folosesc.

O așteptam pe doamna Caraghinov ca să putem începe, dar în locul ei în clasă a intrat o altă profesoară de română. Când ne-a văzut pe toate machiate și cu peruci pe cap a început să strige că suntem dezgustătoare și că arătăm vulgar. Cred că a mai zis și ceva despre onoarea de pionier, dar tot ce a urmat mi-a rămas doar ca un fel de pâclă prin care toate sunetele ajungeau la mine estompat.

Momentul artistic a fost anulat, noi ne-am întors acasă umiliți. Am aflat ulterior că doamna Caraghinov se îmbolnăvise și că urma să sufere o operație complicată. Apoi nu s-a mai întors la noi la școală și n-am mai văzut-o niciodată de atunci.

Este o pură coincidență că scriu acest text de Ziua educației. Pentru că la doamna Caraghinov mă gândesc nu doar azi, ci de foarte multe ori. Ea, cu zâmbetul cald și vocea ușor răgușită, a fost primul profesor care a avut încredere în mine, mi-a spus că am talent și m-a încurajat să scriu și să citesc. Mult, cât pot de mult.

Am avut apoi (din fericire) alți dascăli minunați cărora le sunt profund recunoscătoare. Dar pentru că pe ea n-am mai întâlnit-o de 40 de ani și pentru că am căutat-o mereu fără succes, aș vrea tare mult să știe că nu o uit și că îi mulțumesc.

Doina Gecse-Borgovan