Mesajul toamnei

Toamna mea nu începe cu cea dintâi frunză galbenă, aşternută alene pe alee (uneori frunzele îngălbenesc şi cad în plină vară), ci cu pocnetul primei castane căzute şi dezghiocate în faţa paşilor mei. Ca un ritual, acest prim fruct lucios, abia ieşit din cochilia lui ţepoasă (precum un pui iţit din ou) îl ridic şi-l pun cu grijă în buzunar, ca apoi să-l păstrez pe birou până la debutul (oficial, pentru mine) al toamnei următoare. În acest răstimp, asist la metamorfoza fructului de castan sălbatic care-şi pierde treptat luciul şi apoi se zbârcește, trecând parcă prin toate vârstele unui chip omenesc.

De câteva zile trec agale prin Parcul Mare, cu urechile ciulite şi cu ochii în patru, pentru a detecta momentul (aproape) magic al căderii fructului dăruit mie (aleatoriu) de unul dintre castanii bătrâni şi maiestuoşi, pe care i-am urmărit încă din primăvară înmugurind, înflorind (cu zveltele inflorescenţe albe şi roz) şi legând rodul asemeni unui buzdugan mărunt.

Toamna în Parcul Mare

Cunosc de o viaţă castanii din Parcul Mare, dar nu încetez să mă minunez în fiecare toamnă de miracolul eliberării spontane a fructelor roşcat-maronii din coconul lor verde şi cărnos.

E început de octombrie şi castanele rostogolite au poposit pe alei, pe bănci şi în iarbă. Privindu-le luciul îmi pot da seama care sunt mai proaspete şi care au prins patina mai multor zile.

Un ram freamătă sub o pală de vânt, întărindu-mi speranţa că acuşi-acuşi  va cădea şi castana sortită mie şi se va sparge tocmai la picioarele mele, oferindu-mi fructul precum o scoică, mărgeanul ei brun. Însă primul gong al toamnei mele se lasă aşteptat. Ziua e caldă, aproape văratică, şi dacă lumina nu ar avea nuanţa mierii şi frunzele căzute nu ar foşni sub paşii mei, aş putea jura că încă e vară şi toamna a dat doar o raită, pe furiş, precum în poezia lui Endre Ady A trecut Toamna prin Paris…[Párisban járt az Ősz][i]

Toamna e deja la Cluj, de o bună bucată de vreme, însă eu nu am primit încă mesajul ei de confirmare. Îl aştept, iscodind îngrijorată, să nu pierd momentul, ca şi cum astfel aş rata şansa toamnei mele.

Şi, deodată, simultan, aud căzând câteva fructe de castan, îndărătul şi în stânga mea. Le intuiesc rostogolirea şi culeg  castanele cele mai lucioase,  care par să se fi descătuşat de foarte curând, fără a fi sigură că ele sunt cele adevărate. Nu îndrăznesc să le ignor, aşteptând în continuare mesajul toamnei care, poate, – anul acesta – nu are să mai vină… Dar pot oare să primesc două mesaje? Cel iniţial şi cel…rectificator?!

Privesc descumpănită castanele nou-născute care par aproape indiscernabile. Nu sunt iniţiată în arta ghicitului în castane!

Poate că mesajul toamnei mă îndeamnă să nu ignor ceea ce este îndărătul meu, poate îmi sugerează să-mi rectific traiectoria (mai către stânga) sau îmi dă de înţeles să nu alerg după doi iepuri (pardon, două castane) deodată. Cine poate şti?!

Două castane indescifrabile

Aşez cu grijă cele două castane mesagere (criptate) în buzunar, părăsesc Parcul Mare şi mă îndrept spre casă, cu popasul de rigoare la magazinele de pe strada mea.

Traversez strada către blocul meu, încărcată cu două sacoşe doldora de cumpărături (nedezminţind condiţia de „cadână cu sacoşe”, definită odinioară de Ecaterina Oproiu) şi… aud un pocnet sec. O nucă verde se sparge la picioarele mele, eliberându-şi fructul lemnos. Las sacoşele din mână şi ridic nuca (încă pufoasă).

Nuca picată…plocon

Să înţeleg că mesajul toamnei actuale mă avertizează că, de-acum înainte, viaţa va fi o nucă tare, însă miezul ei, care seamănă cu creierul uman, simbolizează raţiunea fără de care nu se poate răzbi?

Andrea Ghiţă


[i] A trecut Toamna prin Paris

Ieri, Toamna s-a furişat în Paris.

Pe Saint Michel trecu pe nesimţite.

În zăpuşeală, sub crengile tăcute,

M-a întâlnit pe mine.

Mă îndreptam agale spre Sena.

În suflet îmi ardeau vreascuri de cânt

Mărunte, bizare, triste, purpurii,

Despre moartea mea îngânând.

Toamna m-ajunse şi îmi şopti ceva.

Pe Saint Michel trecu o-nfiorare.

Zum-zum în calea mea zburătăcea

Un stol de frunze sprinţare.

Un minut: Vara nici n-a tresărit

Şi Toamna părăsi Parisul râzând.

A fost pe-aici. Doar eu ştiu c-a fost

Sub crengile ce plâng.

(traducerea Andrea Ghiţă)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

12 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on October 18, 2021 Reply

    Am avut convingerea ca am scris de mult despre placerea amintirilor personale, care mi-au aparut in minte, citind cu admiratie aceasta evocare atat de plastica si prin adaugirea minunatelor poze facute de Andrea in toamna din Parcul Mare al Clujului.

    Castanele si toamna isi au un loc aparte si in memoria copilariei mele. Pe de-o parte, Bulevardul, astazi al Ardealului, isi schimbase si politizase brusc numele in Petru Groza, dupa ce personajul care fusese Groza a fost dus in sunet de fanfare catre cimitirul Ghencea. Pe de alta parte, bulevardul era incadrat de nenumarati castani, care atrageau atentia din primavara, cand apareau felinarele ciorchinilor de flori si pana tarziu in toamna, la coacerea fructelor “salbatice” descrise atat de poetic in articol.

    Iar castanele acelea cazute din “cocon”, la coacere, au constituit in anii aceia armele cu care grupul de copii cu care ma jucam se razboiau ca Hotii si Vardistii cu un alt grup,, cel al “dusmanilor”.

    Où sont les châtaignes d’antan?

  • Eva Grosz commented on October 18, 2021 Reply

    Mi-a plăcut foarte mult toamna ta, Andrea. Castanele căzute pe pământul parcurilor îmbrăcat cu frunze îngălbenite sunt tabloul cel mai frumos care mi-a rămas în memorie. Și eu strângeam castane împreună cu copiii mei, ba mai fabricam din ele diferite figuri, cu ajutorul chibritelor. Poezia lui Ady “Párisban járt az Ősz” e una din cele mai frumoase și cunoscute și traducerea ta e deosebită ! Felicitări ! Multă sănătate !

    • Andrea Ghiţă commented on October 18, 2021 Reply

      Mulţumesc mult de tot pentru aprecieri. Recunosc că incluzând poezia în articol m-am gândit la soţii Grosz care sigur o cunosc. Nu se putea altfel!

      • Eva Grosz commented on October 19, 2021 Reply

        Ady Endre a fost și a rămas ,cel puțin pentru mine, cel mai mare poet al Ungariei . Un poet care a trecut fizic și spiritual granițele Ungariei.

  • Carmen Stoianov commented on October 18, 2021 Reply

    Observ (cu bucuros zâmbet în suflet) că nu sunt singura pentru care acel romanţat “era târziu şi era toamnă” înseamnă plimbări prin parc cu privire ageră şi urechi ciulite în dorinţa de a nu rata momentul magic: cel în care, cel puţin pentru mine – după cum credeam în naivitatea mea – începe ceea ce numesc, mai în glumă, mai în serios, Antimpul FCN: Frunze, Castane, Nuci….adică tot ce ai avea nevoie pentru noua şi bogat-nuanţata colecţie de ornamente în şi pe birou. Mulţumesc, dragă Andrea, pentru această splendidă evocare, inclusiv poezia din final care se cere nu doar citită, ci trăită cu toate simţurile treze. Fie-mi îngăduit un 10 + pentru imaginea trecerii vârstelor aşa cum ne învaţă lecţia castanei, o imagine la care îmi iau libertatea de a medita de acum încolo…..

  • Mirjam Bercovici commented on October 8, 2021 Reply

    Mi-a plăcut foarte mult această evocare a
    “toamnei mele”
    Mirjam

  • Marina Zaharopol commented on October 8, 2021 Reply

    Minunată evocare a unei zile blânde de toamnă, a misterelor şi a simbolurilor ei, pe care noi ni le alegem ca să personalizăm acest anotimp (” toamna MEA.”.)
    Şi eu culegeam castane în Bucureşti pe Bd, Ardealului, în fata Facultăţii de Medicină, care e o alee de castani bătrâni într-un cartier în care predomină teii.
    Suntem conştienţi că aceste castane se vor scofâlci cu timpul, dar nu ne pasă şi continuăm să le colecţionăm în fiecare toamnă fiindcă ceea ce contează este bucuria trăirii în moment, întruchipată în luciul efemer al unei castane.

  • Anca Laslo commented on October 7, 2021 Reply

    E momentul din an cand toamna se furiseaza peste tot si ne face daruri pe care, iata, ne pune sa le si descifram. Frumos tablou al zilelor cu “lumina in nuanta mierii”!

  • Hava Oren commented on October 7, 2021 Reply

    Să știi că nu ești singura! Buzunarele paltonului și ale jachetelor mele sunt pline de castane și nu e simplu, pentru că ele nu cresc în Israel. De fiecare dată când plec toamna prin Europa, îmi fac o rezervă. Bine cel puțin că pot fi păstrate de la un an la altul!

  • Tiberiu ezri commented on October 7, 2021 Reply

    Ce poetica si filozofica este comparatia dintre aspectul zbarcit al castanelor invechite si fata omului imbatranit! Si faptul ca sub coaja nucilor se ascund doua creiere umane gemene. Se spunea ca tovarasul Lenin avea un asemenea creier…
    Noua ne amintesti de castanele comestibile din care bunica sotiei facea pireu si care mergea perfect cu frisca si visine zaharisite. Astazi mancam asa ceva numai in timpul vizitelor noastre la Budapesta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *