Revin la prietena mea Hanna și la povestea despre familia ei care a fugit în Elveția în 1942, reușind în felul acesta să supraviețuiască. https://baabel.ro/2021/09/hanna De atunci ne-am mai întâlnit de multe ori și am discutat câte-n lună și în stele…
Într-una din zile mi-a spus, plină de mândrie:
– Hava, azi am avut inspirație! Mă gândeam la copilăria mea, la părinți, și deodată am simțit nevoia să-mi aștern gândurile pe hârtie (adică pe telefonul mobil). Iată rezultatul:
O femeie care tace
Scris de Hanna Finkelstein
Tradus din ebraică de Hava Oren
Cum să înțeleg povestea acestei mame și să rămân nevătămată, și nu ca o străină, ci ca cealaltă fiică a ei?
Am crescut în umbra acestei femei (o numesc așa de pe poziția unei anumite înstrăinări, însă fără vreo ostilitate) și mi-am dezvoltat propria personalitate, în ciuda privirilor ei severe, ba chiar am simțit pentru ea un fel de dragoste amestecată cu admirație. Poate că era felul cum mi-a descris până în cele mai mici detalii drumul periculos pe care l-a făcut în decembrie 1942, la Veigy, printre barierele poliției. Mi-a povestit amănunțit despre întâlnirea ei cu fata de 17 ani, fiica preotuui local (Drept între popoare), așteptarea încordată a nopții – din nefericire o noapte cu lună plină – și sugestia tinerei ghide să lase în urmă paltonașul roz al bebelușului, care ar fi putut să-i trădeze în fața polițiștilor elvețieni de frontieră. Niciodată nu am îndrăznit să-i întrerup povestea cu întrebarea care mă frământa: ce i-a îmbrăcat bebelușului în locul paltonașului roz? Îmi închipui că a ascuns fetița sub hainele ei, sau cel puțin sub palton.
În Elveția, micuța a primit adăpost la o instituție pentru copii refugiați, alături de sora ei care trecuse granița clandestin împreună cu tatăl lor, cu două luni mai devreme. Tatăl și fiica cea mare au pregătit drumul pentru mamă și pentru bebeluș.
Părinții au fost duși în lagăre de refugiați – mama într-un lagăr de femei și tatăl într-unul de bărbați.
Cele două surori au stat trei ani în acea instituție și apoi s-a născut o a treia soră. (Da, poliția a permis ca tatăl și mama să se întâlnească de două ori pe an.) Până la urmă familia a primit permisiunea să se reunească și să înceapă o viață nouă, într-un orășel de lângă Lugano, cu vedere spre lac.
După patru ani familia a părăsit țara xenofobă, stabilindu-se în Israel, care de un an era independent.
Aici, în Israel, aceeași mamă a distrus cercul familiei, a fugit de frica acceselor de furie ale soțului ei, rămânând doar cu fetița de patru ani.
Inima fiicei a bătut pe inima ei în timpul fugii în întuneric, a traversării periculoase a graniței. După spusele ei, aceeași fiică a salvat-o de la deportare la Auschwitz (la sediul Gestapo-ului din Lyon, cu câteva luni înainte de a evada). Fetița durdulie care ar fi trebuit să fie parte din sufletul ei a rămas la tata.
Și ea? Ce a simțit această femeie în toți anii care i-au mai rămas de trăit? A fost oare arsă de dor? Nimeni nu a văzut nimic, nimeni nu a auzit nimic.
A suferit oare de dorul fetelor ei în acele zile de întuneric la amiază?
Nu și-a împărtășit cu nimeni tristețea, nu avea prietene. Și-a biruit singură durerea. O eroină nu plânge și nici nu povestește.
Pe mine mă doare sufletul, eu plâng cu lacrimile ei.
