Într-un moment al vieții mele, nu foarte îndepărtat de prezent, am făcut voluntariat la o casă de copii, un orfelinat de tip vechi, din cele puține rămase în sistemul românesc de ocrotire a copiilor abandonați sau orfani. Eram familiarizată cu funcționarea acestor instituții de când lucrasem pentru un ONG și, aflând din întâmplare despre o asociație care lucra în orfelinate și căuta voluntari, m-am înscris în programul lor. Eram într-un moment când doream să dau vieții mele un rost mai plin de semnificație și, știind că ”dăruind vei dobândi”, am început să merg săptămânal în singura casă de copii din orașul meu. Petreceam câteva ore, după amiază, cu copiii de acolo, în total 40, dintre care 25 erau de vârste pre-adolescentine, între cinci și doisprezece ani, și încă mai erau interesați de activități copilărești, de a se juca, de a desena sau colora și asculta povești citite din cărțile potrivite lor.

Am continuat timp de câteva luni; din punct de vedere emoțional, acesta a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.  

Uneori îi ajutam la temele de la școală sau le citeam povești, dar cel mai mult desenam. Adorau să coloreze, o făceau cu frenezie. Mi-au amintit de o imagine dintr-un reportaj al CNN, în care copiii din satele afgane le cereau soldaților americani creioane colorate. Asta era cea mai mare dorință a unor copii care trăiau în locuri bombardate sau pustiite, de multe ori ascunși în peisajul acela selenar și ieșind la iveală din ascunzătorile lor doar ca să-și întâlnească amicii americani, pentru creioanele colorate atât de prețuite.

Copiii de la casa de copii au observat imediat că și mie îmi place mult să desenez. De când mi-au descoperit ”talentul”, mi-au cerut continuu să le desenez tot felul de personaje, dar mai cu seamă copii, fetițe și băieți care se joacă, căței, pisici, case, flori, mașini… Ei le colorau, eu trebuia doar să execut comanda anume. Desigur că aveau multe cărți de colorat cu imagini frumoase, din diverse povești, dar, nu știu de ce, preferau ca eu să le desenez. De la început asta ne-a apropiat destul de ușor, deși ei acceptă foarte greu pe noii veniți. E o modalitate de a se proteja, lasă foarte greu pe cineva nou să pătrundă în universul lor. Se au unii pe alții, pe asta contează nestrămutat și la început te privesc ca pe un intrus. Ca să te pună la încercare, ca să vadă dacă ai venit cu gând să stai, te supun unor teste. E ceva instinctiv și explicabil, dar foarte bizar pentru persoana care ia contact cu această lume pentru prima dată. Tu te duci ca să petreci câteva ore într-o după-amiază împreună cu ei, te duci să ”te ocupi” de ei, să fii acolo pentru ei. Sunt copii relativ mici, pe a căror inocență contezi, pentru ca foarte curând să-ți dai seama că inocența lor e ciobită, că și-au dezvoltat părți dure, că ridică bariere pe care cu greu le poți înlătura. Îți pun întrebări multe, te chestionează la sânge și după ce se sparge puțin gheața primei întâlniri, începe testul. Se vor da în spectacol cu scopul clar să te șocheze, folosind între ei un limbaj abrupt și un comportament plin de violență și agresivitate, ca să vadă dacă faci față, dar mai ales să vadă dacă va mai fi pentru tine și pentru ei o dată viitoare, după ce ți-au arătat o față plină de duritate. Agresivitatea lor nu e îndreptată spre tine, o manifestă între ei, vrând parcă să-ți spună ”vezi, putem fi și așa…”

Cumva, nu știu de unde, am avut instinctul corect să fac față acestor teste, fără să încurajez derapajele și fără să dezvălui șocul pe care mi l-au provocat, probabil pentru că mă așteptam la orice și aveam toată compasiunea din lume față de ei. Îți dai seama că tot acest comportament are un scop precis și scuzabil: dacă te vor face să nu revii printre ei, se vor fi scutit de dezamăgiri ulterioare. Mi-a fost clar că totul era din instinct, nu era nimic premeditat, venea de fapt din durerile prin care trecuseră și, cu atât mai mult, am dorit să devin prietena lor, ceea ce s-a și întâmplat după câteva săptămâni de vizite și multe, multe desene. După ce te văd că revii, bucuria cu care te primesc compensează orice. Nevoia lor de iubire, care este cu adevărat uriașă, devine manifestă și inimile se încălzesc iremediabil.

La un moment dat, după câteva săptămâni de la debutul activității mele, au fost aduși în orfelinat șapte frați cu vârstele între cinci și șaisprezece ani. Mama era plecată în străinătate de vreo trei ani, ei fuseseră lăsați în grija tatălui lor dar, mai ales, își purtaseră singuri de grijă. Tatăl făcuse față o perioadă dar, cu timpul, alcoolismul, responsabilitățile și greutățile prea multe îl învinseseră și apelase la sistemul de ocrotire. Cei șapte frați, patru fete și trei băieți, veneau dintr-un sat apropiat și nu știau aproape deloc limba română. Asta s-a schimbat repede, în trei luni aveau să vorbească cu toții foarte bine. Erau neasemuit de frumoși cu toții, dădeau dovadă de bună creștere și mi-au intrat pe loc la inimă, mai cu seamă cei mai mici, pe care am reușit să-i cunosc mai bine. Erau așa: fratele cel mai mare, de 16 ani, pe nume Harry, urma o soră de 15 ani, Dorothy, apoi era sora de 13 ani Arielle, urma fratele de 12 ani pe nume Ron, fratele de 11 ani, Peter și apoi două fetițe, cele mai mici – Anna de opt ani și Elsa de cinci ani. Elsa era cea mai mică din toată casa de copii.

Casa era organizată pe sexe și pe etaje, astfel că frații erau separați de surori, dar se vedeau desigur în spațiile comune, în curte, la cantină și în ”sala pentru timp liber”. Dorothy și Arielle aveau grijă de fetițele mai mici, iar Harry se îngrijea de frații lui. Erau cu toții bruneți cu ochi negri scânteietori, cu zâmbete sincere și mari, apărute după ce tristețea inițială de a fi departe de casa lor se mai estompase. După prima lună, Arielle – Ary cum îi spuneau toți – fugise și încercase să ajungă acasă. Psihologi lucrau cu ei frecvent și încet, încet începură să se liniștească și să accepte situația. Mi s-a spus că faptul că eu puteam să vorbesc cu ei ungurește, limba lor maternă, era foarte benefic, asta făcându-i să se simtă într-un mediu cât de cât mai familiar. Când apăream, Ary, care era tocmai intrată în pubertate, mă ruga să stau puțin cu ea deoparte, să povestim amândouă. Sigur că făceam asta cu drag, nu vorbeam nimic special, era doar o nevoie a ei. Îmi spunea ce prietene își făcuse printre fetele de acolo, că era încântată să i se dea atenție, trecea implacabil în altă vârstă, lăsând în urmă copilăria, zi după zi.

Personalitatea cea mai puternică, ”gura cea mai mare” dintre cei șapte frați, cine credeți că o avea? Mezina de cinci ani, Elsa! Era ca un elf mititel, cu ochi scânteietori, cu păr negru, scurt și buclat, voluntară și hotărâtă, punea pe toată lumea la punct și se impunea fără drept de apel. Toți copiii din preajma ei acceptau jocurile propuse de ea, îi făceau pe plac, dar nu pentru că era vreo smiorcăită, ci pentru că avea puterea de a prelua conducerea. Vedeam în ea, ca și în ceilalți de altfel, mugurii personalității care urma să se dezvolte, fiecare cu particularitățile sale.

Cea mai dragă dintre cei șapte îmi era Anna, fetița care m-a uluit cu talentul ei pentru matematică. În ea am văzut sclipirea minții, inteligența în stare pură, manifestându-se la o fetiță sosită dintr-un sat în care nimeni nu văzuse ce avea ea în căpșor și în fața căreia mie îmi venea să fac reverențe. Îmi cerea mereu exerciții, jocuri de logică și probleme de aritmetică și matematică primară, astfel că îi cumpăram cărțulii de acest fel, de care se bucura enorm. Închipuiți-vă un copil de opt ani care, neobligat de nimeni, neconstrâns, preferă să facă ore întregi exerciții de matematică. Lăsa totul baltă și începea să rezolve cu pasiune exercițiile, cufundată într-o lume care, sper cu tărie, o va ajuta în viitorul ce-o așteaptă. Dar mai era ceva. Mi-am dat seama după un timp că, adâncită în lumea matematicii, Anna se simțea pe un teren sigur și familiar. Matematica n-o trădase și n-o abandonase. Acolo putea fi într-un ”acasă” care nu se schimbase.

Într-una din zile când eram cu toții afară, la umbra stejarului imens din curtea generoasă a clădirii, copiii se jucau guralivi și veseli și totul părea în ordine. Într-o secundă, în mijlocul jocului, fără niciun avertisment, Elsa s-a oprit și a început să plângă sfâșietor. Ne-am speriat, credeam că s-a lovit, nu știam ce s-a întâmplat. Au trecut câteva minute și, liniștindu-se cât de cât, a putut să ne spună că plângea de dor de casă. Brusc, stăpânirea de sine a părăsit-o. Stăpânirea de sine a Elsei avea doar cinci ani. O ajuta de cele mai multe ori, dar nu chiar întotdeauna.

Pe cei trei băieți i-am cunoscut mai puțin, cei mai mici, Ron și Peter, mai veneau prin sala pentru activități, dar mai mult jucau fotbal afară, în curtea imensă a clădirii. Dădeau fuga să-și vadă surorile, care îi adorau, apoi o zbugheau din nou la joacă.

După câteva luni, conducerea instituției a luat hotărârea ca cei șapte frați să fie mutați într-un alt oraș, mai apropiat de satul lor.

După ce au plecat, nu am mai mers nici eu la casa de copii. Nu am mai fost în stare, pur și simplu, totul devenise mult prea greu. Încă nu am găsit în mine destulă indulgență ca să-mi iert că nu am știut să fac mai mult pentru ei.

Bineînțeles că nu am dezvăluit numele lor adevărate, am ales numele unor eroi din cărți și din povești. Toată istoria lor mi s-a părut demnă de o carte dar, mai presus de orice, dându-le aceste nume, m-am gândit că-i înzestrez astfel cu super-puteri și că ei vor deveni super-eroi care vor uimi lumea, o vor cuceri și viața fiecăruia dintre ei va înflori și va străluci. Asta le doresc, cu toată inima.

Prin relatarea mea am întredeschis o ușă prin care se văd câteva imagini, câteva momente dintr-o lume plină de tristețe, plină de nesiguranță și frământări, dar și de rezistență și speranță, o lume specială a unor copii care, dincolo de voința sau putința lor, pornesc în viață cu stângul. Unii, probabil puțini, vor reuși să întoarcă soarta și să continue pe drum pășind cu dreptul. Imensa lor majoritate nu sunt orfani ci abandonați, în acest prezent în care abandonul a devenit aproape o practică a nefericirii. În majoritatea timpului acești copii sunt uitați, ignorați de societatea care își amintește de ei mai cu seamă la sărbătorile convenționale care presupun cadouri, făcute de cele mai multe ori în prezența camerelor de filmat… Ca să parafrazez o sintagmă celebră, avem de-a face cu ”banalitatea indiferenței”.

Îmi doresc să fi reușit să-i învăț ceva pe copiii de la casa de copii, să fi reușit să le insuflu măcar un lucru pe care să-l socotească esențial, care să-i însoțească și să-i ajute să capete forță atunci când vor avea nevoie de ea. Adică tot timpul.

Le-am adus aminte de fiecare dată că sunt puternici, că sunt speciali și frumoși, la fel ca toți copiii, le-am spus, mereu, să creadă în ei și să fie curajoși, să nu se teamă de niciun obstacol, să spere nestrămutat că pot ajunge la limanul dorit și să găsească măcar o bucurie în fiecare zi. Le-am spus să crească mari și să nu înceteze niciodată să-și îndeplinească datoria pe care o au față de ei înșiși, aceea de a fi fericiți.

Anca Laslo