Oraşul meu mâzgălit

În copilărie, un capăt de cretă cât de mic, eventual şutit de la şcoală, era instrumentul ideal de a scrie şi a desena pe garduri şi pe pereţi. De obicei dădeam de ştire tuturor (cu o inimioară străpunsă de o săgeată) că A şi B se iubesc, ne vărsam năduful pe adversari, desenând un cap de măgăruş în dreptul numelor (sau iniţialelor) lor sau încurajam echipa de fotbal preferată „Haide U!”. Desenam pe asfalt şotroane de diferite forme şi dacă se întâmpla minunea să avem un ciot de cretă colorată, le decoram cu floricele.

Toate acestea dispăreau odată cu prima ploaie sau le ştergeam noi, de îndată ce adulţii ne apostrofau să nu murdărim gardurile şi trotuarul. De altfel, încă din clasele primare (între cele două reprize de cult al personalităţii pentru Dej şi Ceauşescu), învăţătoarea ne-a învăţat zicala „Numele măgarului e pe toate gardurile” şi ne-a spus că e foarte urât să mâzgălim pe pereţi, astfel încât curând am renunţat la acest obicei.

Iată, că după mai bine de o jumătate de veac, pe tot mai multe ziduri, garduri, capete de pod, vitrine, stâlpi de electricitate, cutii de transformatoare, uşi de garaj din Cluj (şi nu numai) rânjesc mâzgălituri pictate cu vopsea rezistentă faţă de care ploile (oricât de abundente) sunt neputincioase. Ba mai mult, atunci când sunt îndepărtate în urma renovării (retencuirii) reapar cu şi mai multă virulenţă.

Dincolo de iritare, îndărătnicia celor care îmi mâzgălesc oraşul m-a determinat să fiu mai atentă la acest fenomen. De fapt, bănuiam că asta şi vor: să atragă atenţia. Numai că inscripţiile ciudate sunt greu (sau aproape imposibil) de decriptat de cetăţeanul de rând. Mai exact, în afara unor lozinci explicite (cele mai multe ale suporterilor echipelor de fotbal, altele care enunţă că Ardealul şi Basarabia sunt „pământ românesc” şi câteva care propagă crezul unor culte neoprotestante) nu am putut nici măcar citi, darmite pricepe înţelesul unor hieroglife în stil „gotic” sau ale unor înşiruiri de caractere cu aspect gonflat, colorate în nuanţe aprinse.

Graffiti pe clădirea poştei dezafectate din Cartierul Grigorescu

Detaliu din acelaşi loc

Totuşi, nu am putut să nu privesc cu o oarecare admiraţie unele compoziţii viu-colorate care decorau pereţii sordizi ai unor „ruine comuniste”.

Graffiti pe malul stâng al Someşului Mic

Ce rost au aceste inscripţii şi desene, cui se adresează ele? Să le acceptăm sau să acţionăm pentru îndepărtarea lor?

Iată câteva întrebări pe care mi le-am pus şi, pentru a pricepe câ de cât despre ce e vorba, am încercat să mă documentez cu privire la acest fenomen care poartă numele generic de graffiti.

Dacă iniţial acest cuvânt definea inscripţiile şi desenele descoperite pe ruinele antice (din catacombele romane sau din Pompei), în prezent el desemnează orice decoraţie inscripţionată pe pereţii exteriori fără permisiunea proprietarului.

Se pare că fenomenul a apărut în timpul Celui de Al Doilea Război Mondial, prin câteva desene foarte populare, inscripţionate pe avioane (airplane graffiti) şi a luat amploare în marile oraşe americane unde găştile îşi marcau teritoriul cu semnături (tag-uri) inscripţionate cu vopsea pulverizată (spray). Aceste desene ciudate au început să împodobească nu numai zidurile, ci şi vagoanele de metrou sau tramvai, fenomenul răspândindu-se rapid şi în Europa. S-au creat şi termenii specifici fenomenului, precum writer sau graffer (cel care scrie, pictează cu spray), tag (semnătura specifică unui writer), bubble (stilul literelor care par gonflate şi colorate în interior), piece – de la masterpiece – un panel complicat cu litere neinteligibile, desenate în stil 3D, colorat în mai multe nuanţe cromatice şi conţinând săgeţi.

Tag proaspăt pictat
Tag pe un gard scorojit
Bubble pe scările unei “ruine comuniste”
Tentativă de “piece” pe malul drept al Someşului Mic

Cu cât mai complicat şi mai încărcat este acest desen, cu cât este mai greu accesibil locul amplasării, cu atât este mai mare respectul pentru writerul care l-a realizat. Toţi writerii aspiră să devină cât mai faimoşi şi să capete titlul de king. Un writer începător şi stângaci este catalogat drept toy. Regulile nescrise (şi nu întotdeauna respectate) stipulează că nu se fac inscripţii pe biserici şi monumente istorice şi că nu se desenează peste un graffiti deja existent. Totuşi, există un termen pentru acest din urmă fapt: going over ceea ce echivalează cu o „declaraţie de război” între două găşti de grafferi.

Dar cine sunt aceştia? Nişte persoane care, sub vălul nopţii, desenează în viteză, cu sprayuri toxice de vopsea, în locaţii a căror inscripţionare ilegală este sancţionată de lege[1].

M-am întrebat ce resort îi împinge pe aceşti grafferi să persevereze, să acopere cu îndrătnicie aproape orice palmă de loc, măcar cu un tag (am început să recunosc câteva dintre ele), dar – dacă e posibil – cu bubble-uri sau chiar piece-uri. Mi-i imaginez pe aceşti tineri (bănuiesc că sunt tineri) bântuind noaptea, cu capetele acoperite de glugile scurtelor, escaladând clădiri şi stâlpi şi vopsind în viteză litere şi desene, într-o continuă competiţie cu altă grupare de grafferi, cu scopul de a comunica clujeanului convenţional că ei sunt rebelii, contestatarii existenţei tihnite şi confortabile a oraşului.

Taguri pe cutiile de metal
Mesaj pe cutie de metal
Inscripţie înduioşătoare pe o altă cutie de metal

Din păcate, deocamdată nu am avut prilejul să discut cu nici un writer, am citit doar un interviu cu câţiva grafferi din cartierul Titan din Bucureşti. Am aflat că şi ei ies noaptea, folosesc sprayuri şi markere, că-şi caută locaţiile cele mai greu accesibile şi visul lor este să acopere cu graffiti un tren: Toți ne dorim să dăm cât mai multe wholetrain-uri, desene în locuri cât mai stradale, cât mai riscante. Cu cât dai mai multe desene bune într-un timp cât mai scurt, cu atât ești mai cunoscut. Cel mai sus poți ajunge la stadiul de king al graffiti-ului: ești știut în toată lumea și ai desene la vedere și în alte țări, pentru asta sunt importante desenele pe trenuri care circulă din țară în țară. Noi n-am ajuns încă la acest nivel, dar țintim cât mai sus.

Totuşi, ceea ce fac ei e ilegal. Reporterul s-a interesat dacă au avut probleme cu poliţia. Da, o singură dată. Au fost amendaţi cu 500 de lei.

Nu sunt cruţate nici casele din centrul istoric
şi nici blocurile recent izolate şi retencuite

Mă întreb care este, de fapt, acordul tacit între grafferi şi poliţie? E imposibil ca prezenţa desenatorilor nocturni să nu fie cunoscută (măcar de pe camerele de luat vederi) şi totuşi autorităţile locale nu iau măsuri pentru a stopa „mâzgălirea” oraşului. Nu se ocupă de prinderea writeri-lor şi – deşi s-a achiziţionat un aparat performant de spălare a zidurilor – nu observ să se fi îndepărtat mâzgăliturile existente. Cu câţiva ani în urmă, primarul de atunci din Alba Iulia mi-a spus într-un interviu că clădirile din Cetate nu erau acoperite de graffiti pentru că „Nu pot ei desena cât putem noi spăla”. Bănuiesc că la Cluj e viceversa… Dar oare mi-aş dori să se cureţe toate zidurile acoperite de desene? Aceste tag-uri, bubble-uri şi cele câteva piece-uri m-au determinat să dau atenţie fenomenului, să încep să caut cât mai multe locuri acoperite de grafferi, să mă întreb ce reprezintă mesajele lor şi oare ce-i mână în luptă? Pe de altă parte, mă revoltă mâzgăliturile care sluţesc Oraşul Comoară, fără minim respect faţă de zidurile clădirilor monument istoric sau pereţii recent renovaţi (cu bani mulţi) de către locatari sau municipalite.

Nu cred că există o soluţie pentru eliminarea fenomenului graffiti. Ştiu că în New Yorkul anilor 1970 s-a încercat atragerea şi includerea artiştilor talentaţi de graffiti în societatea artiştilor plastici, unii dintre ei devenind faimoşi (de pildă Jean-Michel Basquiat). S-au alocat spaţii speciale pentru practicarea acestui gen. La fel s-a procedat şi în alte mari oraşe din lume, ba chiar şi la Cluj.

Street art în Cluj
Street art în Cluj (detaliu)

Totuşi,  writerii spun că în acest caz nu mai e vorba de graffiti „adevărat”… În schimb au influenţat artiştii plastici profesionişti şi astfel au apărut şi au prins amploare curente noi, precum street art, subway art şi guerilla art.

În concluzie mâzgăliturile au avut rolul lor stimulator în artă şi rostul lor în comunicare. Writerii ne spun: Hei, suntem şi noi aici! Luaţi-ne în seamă, acceptaţi-ne! Ieşiţi din zona voastră de confort!

Atâta doar că oricât de destupată la minte aş fi, e al naibii de greu să-mi accept oraşul mâzgălit! Ar trebui găsit un modus vivendi,  dar habar nu am cum!

Andrea Ghiţă

PS. În ultima vreme ofensiva graffiti e prea agresivă, frizând vandalizarea. Tot mai multe străzi sunt acoperite de mâzgălituri proaspete. Înfruntarea găştilor de grafferi se face pe spinarea suferindă a clădirilor din Clujul care pare abandonat de administraţie, lăsat la cheremul mâzgălitorilor. Dacă până ieri priveam cu interes şi oarecare simpatie fenomenul graffiti, la scurt timp după încheierea acestui articol, trecând pe strada Ion Raţiu din centrul Clujului, am făcut fotografiile de mai jos. De-acum nu mai e vorba de o tolerare din partea administraţiei oraşului, ci de o cârdăşie.

Andrea Ghiţă

Cluj, 17 nov. 2021

Foto: Andrea Ghiţă

Referinţe

https://ro.wikipedia.org/wiki/Graffiti

adev.ro/pbcwj6

https://www.replicaonline.ro/arta-contemporana-cu-iz-penal-ce-risca-artistul-care-a-mazgalit-pe-ziduri-udrea-la-parnaie-268443/

https://www.bookastreetartist.com/graffiti


[1] Legea nr. 554/2003: [2]

Art. 1. prevede că Înscrierea sau aplicarea pe ziduri, pe fațadele imobilelor proprietate publică sau privată, pe monumente istorice și de arhitectură sau pe orice alt tip de construcții a inscripțiilor neautorizate, prin utilizarea de vopsele, sprayuri și alte asemenea materiale care murdăresc sau produc deteriorarea ori distrugerea bunurilor în cauză, constituie contravenție și se sancționează cu amendă ….

Art. 2. prevede că Persoanele sancționate contravențional pentru faptele prevăzute la art. 1 au și obligația de a suporta cheltuielile pentru refacerea aspectului estetic al bunului în cauză, a căror contravaloare se achită în termen de 5 zile de la data rămânerii definitive a procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, potrivit documentelor emise de prestatorii de servicii autorizați.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • theodor toivi commented on November 28, 2021 Reply

    Singura data cand o ‘mazgalitura” mi-a facut placere, a fost in Germania. Coborand scara unui tunel spre un bunker presupus al lui Hitler, pe un perete, cineva a desenat un Maghen David, semnat in ivrit Haim si Sara!

  • theodor toivi commented on November 28, 2021 Reply

    Felicitari D-nei Andrea pentru ineditul articol. Calorind cu trenul intr-o tara civilizata, cum ar fi Elvetia, am vazut kilometri de graffiti.

    Poate ca ce mai multi dintre autorii de graffi sunt realmente artisti. Poate mai buni decat Picasso, dat fiind ca nu am inteles pana azi de ce tablourile lui se cumpara cu milioane de dolari,
    In Slovenia , la Maribor, am vazut din pacate numeroase pseudo “graffiti” antisemite…

  • Artemiu Iosif Vanca commented on November 26, 2021 Reply

    2.4 GRAFFITI

    Nici Parcul Naţional n-a scăpat de barbaria mâzgălitorilor. Grafferii şi-au exercitat „arta” pe unde au apucat, înşelând vigilenţa paznicilor din parc, ..

    …..pe zidul dinspre Patinoar

    …..pe scările spre Alea Belvedere,

    ….pe turnul de paraşutism,

    M-a preocupat şi pe mine fenomenul. Am scris chiar un articol pe această temă, pe care am încercat să-l copiez aici.

    ……pe pereţii sălii de atletism (N-aş putea spune că nu sunt interesante!),

    …….pe pereţii sălii pistei de atletism,

    ……pe bănci. Ce-o fi însemnând COP, scris ba cu semnul întrebării, ba cu cel al exclamării?
    Ce s-ar întâmpla cu bietul parc, dacă n-ar fi paznici deloc? Nu numai că ar fi mâzgălit tot, dar s-ar şi fura tot. De ce suntem, noi românii, atât de furăcioşi, este o altă întrebare, la care mi-e greu să răspund. Neagu Djuvara spune că sunt de vină fostele CAP-uri! În Bucureşti nu-mi aduc aminte să fi fost CAP.
    N-am nimic împotriva Graffiti atunci când este exercitată legal. Sunt dispus chiar să-i recunosc statutul de artă. Ca un gest de recunoaştere a artei lor, grafferii au fost invitaţi, în America, să decoreze sediul Facebook din San Francisco sau, la noi, să decoreze o garnitură de metrou cu prilejul Zilei Internaţionale a Apei.
    Grafferii susţin despre arta lor că este veche de când lumea, că picturile rupestre din Epoca Primitivă, n-au fost altceva decât graffiti şi că hieroglifele egiptene nu sunt altceva decât tot nişte graffiti. Deşi, în italiană, graffiti înseamnă zmângăleală sau zârieturi, ele pot fi creaţii complexe şi pot arăta ca nişte picturi murale frumoase. Nu-i de mirare că li s-a făcut loc în muzee şi galerii de artă. Însă, exercitate ilegal, graffiti sunt o „artă teroristă”, un act de vandalism. Nu poate fi numită astfel plăcerea unora, care pe drept cuvânt sunt numiţi vandali, de-a mâzgăli tot ce le iese în cale. În acelaşi timp sunt delicvenţi, pentru că nu respectă proprietatea străină şi, pe bună dreptate, ar trebui să suporte rigorile legii.

  • Marina Zaharopol commented on November 19, 2021 Reply

    Un fenomen complex, faţă de care atitudinile societăţii diferă, evoluează, sunt în flux continuu.
    Unele graffiti cu efecte gen “trompe l’oeil” îmi plac – mai ales dacă decorează calcanurile dezolante ale clădirilor, – altele mi se par simple mâzgălituri care atentează la integritatea spaţiului public şi ofensează prin prezenţa lor nesolicitată …

  • Lucian-Zeev Herşcovici commented on November 18, 2021 Reply

    Interesant articol, pune o problemă gravă. Felicitari Andrea.
    Aș vrea să adau ceva tragicomic. Cu mulți ani în urmă era moda scrijelării numelor sau diferitelor semne și cuvinte pe trunchiurile copacilor. Unii oameni, venți în excursie în locuri pitorești, voiau să … lase o amintire. Vai de asemenea „amintire”. O epigramă din seria „Truță și Fănuță” din revista „Cravata roși” (cine și-o mai amintește?) apărea lângă desenul unui avizier instalat de către Truță și Fănuță între copaci scrijeliți cu „inscripții” și „amintiri”, într-un parc. Îmi amintesc textul, scris de autorul epigramei în numele celor doi, care indicau avizierul cu mâna (citez din memorie): „Cei ce batjocoresc natura,/ Pe pomi sculptându-și semnătura,/ Să sape-aicea cât le place/ Și arborii să-i lase-n pace.”
    Îmi amintesc și de faptul că fostul meu profesor Constantin Cihodaru, la Facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, ne spunea dojenitor – pe bună dreptate – că să fim atenți, să nu se ajungă să se pregătească un corpus al inscripțiilor studențești de pe băncile și pereții universității.
    Sau un alt caz: inscripții scrijelate pe pereții bisercii de la mănăstirea Voroneț, stricând pictura exterioară. Unele din secolul al 19-lea, lungi, cu datele personale ale „autorului”, spre rușinea lui…

    • Hava Oren commented on November 19, 2021 Reply

      Da, eu am fotografiat ceva asemănător la mănăstirea Moldovița. Păcat că nu se pot publica fotografii în comentarii…

  • Hava Oren commented on November 18, 2021 Reply

    Foarte interesant articol și cu atât mai mult ilustrațiile! M-a interesat să aflu aspectele sociologice ale fenomenului.
    Varianta ”street art” oferă uneori creații excelente. Merită de exemplu de făcut într-o sâmbătă un tur prin piața Mahane Yehuda din Ierusalim. Când tarabele sunt închise, se poate urmări pe storuri o adevărată expoziție. (Se poate vedea și pe Google.)
    Și totuși în cele mai multe cazuri graffiti nu sunt decât vandalism pur și m-aș bucura dacă poliția ar interveni cu mai multă hotărâre pentru a-l opri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *