Cu două săptămâni înaintea congresului anual de otorinolaringologie (ORL), ne-am întâlnit la Roma cu gașca veselă de pe vremea specializării la Boston: Suchitra, Yash, Gordon, Ron și cu mine.  Toți făceam aceeași specialitate, bolile auzului, aveam aceleași opinii, așa încât ne-am împrietenit.  De atunci ne bucurăm la fiecare întâlnire și avem senzația că nu ne-am despărțit niciodată.

La cină, Yash a redeschis discuția despre admiterea la medicină, un subiect care îl preocupa de ani de zile.  După ce criterii pot fi aleși viitorii medici?  Ce caracteristici promit că un tânăr va deveni medic bun?

– Oho!  Am pentru voi o poveste extraordinară, dar e lungă și e târziu – a spus Ron, cel mai bun povestitor pe care l-am cunoscut vreodată.  O să v-o povestesc când ne întâlnim la Londra.

După două săptămâni a început congresul internațional ORL de la Londra.  Congresul era sub auspiciile familiei regale britanice și până azi nu cunosc niciunul mai elegant.  La intrarea palatului care îl adăpostea fluturau șiruri de steaguri multicolore.  La fiecare intrare în sală era postat câte un lacheu în livrea roșie și pe o platformă înălțată stătea un crainic cu guler de dantelă și cu o dungă aurită la pantaloni, cu fruntea sus și fața severă, care ținea în mână un toiag cu o coroană aurită în vârf.  Faptul în sine nu e chiar atât de neobișnuit, m-am gândit, și la alte congrese organizatorii se străduiesc să creeze o atmosferă festivă, pentru a accentua importanța evenimentului.  Toți participanții erau solemni și serioși, chiar și eu, care trăiesc într-o țară unde nu se obișnuiesc asemenea ceremonii, chiar și eu simțeam atmosfera sărbătorească.  

Invitații veneau perechi-perechi, iar crainicul lovea cu toiagul în podea și îi anunța pe cei care intrau.

– Prof. și d-na Holz de la Institutul de Cercetare din Stockholm.  Prof. Dr. Strakers din Paris.

Cu fiecare nouă lovitură de toiag, invitații păreau mai mândri și mai mulțumiți de sine și își salutau cunoscuții cu gesturi regale, înclinând ușor din cap.

Fără doar și poate, englezii sunt campionii festivităților.  Decorul era ca la teatru și orchestra ca la un concert de gală, doar regina lipsea.  Nu mă puteam abține să zâmbesc – totul în jur era atât de grandios și de exagerat, îmi amintea de papagalii multicolori pe care i-am văzut în Brazilia.

Dar festivitatea era festivitate și noi ne-am jucat rolurile cu seriozitatea cerută.  Crainicul a anunțat:

– Dr. Sadé of the Weizmann Institute in Israel.

Înăuntru m-a întâmpinat însuși președintele congresului, Prof. Abe Dickson, fizician vestit, medic ORL de renume și ofițer superior în armata maiestății sale.  El mi-a strâns mâna cu un zâmbet cuviincios, dar când l-a văzut în spatele meu pe Ron, dintr-o dată s-a animat și l-a îmbrățișat cu căldură, un gest total nepotrivit atmosferei sobre din jur.

Sala era ticsită de reprezentanți de pe cinci continente.  Se auzea murmurul conversației și clinchetul cupelor de șampanie.  Oaspeții le ridicau la buze cu gesturi elegante și sorbeau fără grabă, atenți ca nu cumva să le tremure mâna și să păteze cravata interlocutorului.

Mi-am croit drum prin mulțime, ținând cupa de șampanie în mâna dreaptă, întinsă înainte ca prova unui vas.  Am întâlnit cunoștințe de la alte congrese și am făcut un efort să-mi amintesc din ce țară era fiecare, după timbrele pe care le scoteam cu grijă de pe scrisorile lor și împreună cu copiii mei le aranjam în albume.  Cui să las albumele? m-am întrebat.  Timbrele nu mai interesează pe nimeni și lumea cea mare, cu povești despre țări exotice ca Siam, Congo Belgian, sau Țara de Foc, se micșorează pe zi ce trece.

Curând mi-am găsit locul printre vechii mei prieteni: Yash Kapoor din India, care ajunsese profesor universitar la Michigan, Gordon Smith din Belfast, cel mai renumit chirurg din Insulele Britanice, Ron Hinchcliffe, londonezul, unul din gazdele congresului, și doamna Suchitra Prasansuk din Bangkok, specialista în tulburări ale auzului la copii.

După ce ne-au trecut emoțiile revederii, Ron ne-a întrebat:

– Știți voi cine este Prof. Dickson, președintele acestui congres elegant?

Suchitra a fost prima care a răspuns:

– Nu cumva ți-a fost comandant la armată?  Cel care te-a trimis la specializare la Boston?

– Ai dreptate, ca întotdeauna, spuse Ron.  Și spoi, el e amestecat în povestea pe care v-am promis-o încă la Roma, dar dacă aș începe acum, am pierde toată festivitatea.  Văzându-ne dezamăgirea, ne-a propus ca după încheierea evenimentului să ne adunăm cu toții în casa lui, la un păhărel, și atunci ne va spune întreaga poveste.

Către miezul nopții am ajuns la locuința lui modestă, ne-am înghesuit pe canapelele din salon și Ron ne-a turnat vin de Porto.  Eram foarte obosiți, dar când și-a început el povestea, oboseala ne-a pierit ca prin farmec.

– După Primul Război Mondial, după ce Turcia și-a pierdut imperiul și înainte ca ei să fi mutat capitala la Ankara, a sosit la Istanbul un nou ambasador britanic.  Ambasadorul era însoțit de o suită considerabilă, printre care și medicul său personal, un gentleman în vârstă, fără familie.  Ambasadorul a fost cazat în palatul mare al ambasadei, iar medicul într-un palat mai mic.

În prima zi, doctorul a plecat de dimineață cu trăsura spre cabinet, ca să-și ia în primire postul.  Lângă poarta ambasadei, a observat un băiețel.  Era desculț, purta o jalabiyeh subțire și în fața lui se afla o lădiță pentru lustruit pantofi.  Cu răbdare și cu o detașare orientală, copilul își aștepta mușteriii – dar mușterii… ioc.

În fiecare zi doctorul trecea prin fața copilului la plecare și la întoarcere.  De pantofii lui se îngrijeau servitorii palatului, pentru ce să ceară serviciile micului lustragiu?  Dar într-o dimineață s-a îndurat de copil.  I-a cerut vizitiului să oprească, a coborât din trăsură și și-a pus piciorul pe lădiță.  Chiar dacă pantofii străluceau de curățenie, băiețelul i-a lustruit plin de zel. Când a terminat, doctorul i-a întins bănuții cu un zâmbet cald și apoi și-a văzut de drum.  Scena s-a repetat și în zilele următoare: oprea trăsura, cobora, îl lăsa pe băiat să-i lustruiască pantofii și îl răsplătea cu dărnicie.  Inima i se umplea de căldură la vederea bucuriei din ochii bietului copil.  Într-o dimineața l-a întrebat cum îl cheamă.  Ibrahim, i-a răspuns copilul cu ochii scânteietori.  Se simțea bucuria lui de a fi luat în seamă de clientul mărinimos.

Zilele au trecut și întâlnirile matinale au devenit o rutină plăcută.  Doctorul a învățat de la băiat câteva cuvinte turcești și la rândul lui l-a învățat oleacă de engleză.  Așa a aflat că Ibrahim era orfan de ambii părinți; frații lui i-au cumpărat lădița cu cele necesare pentru lustruit pantofi și l-au trimis pe străzi, ca să ajute la întreținerea familiei.  Au trecut câteva săptămâni.  Doctorul, care începuse să-l îndrăgească pe tânărul său profesor de turcă, s-a îngrijit ca el să fie primit la ambasadă, unde era de lucru din belșug.  La început Ibrahim a lustruit pantofii personalului din casa doctorului, apoi a început să lucreze și în casa ambasadorului.  Și odată cu venirea iernii i s-au încredințat diferite treburi mărunte în ambasadă.  Își îndeplinea îndatoririle cu sârg, cu îndemânare – și cu un zâmbet.

Au trecut lunile.  Curiozitatea lui Ibrahim era fără margini.  Doctorul i-a găsit un profesor de engleză și chiar o cămăruță în palat, în aripa slugilor.  Era foarte mândru de succesele micului său protejat.  Când se întorcea de la lucru, se ocupa el însuși de educația băiatului și în fiecare seară îi făcea cunoștință cu câte unul din eroii literari ai propriei sale copilării: Oberon din Visul unei nopți de vară, Mowgli din Cartea junglei și Cocoșatul de la Notre Dame.  În fața ochilor săi, Ibrahim se transforma dintr-o haimana într-un copil bine educat.

– Dar, cum se întâmplă adesea, când ți-e lumea mai dragă intervine ceva și situația se schimbă, spuse Ron și ne umplu din nou paharele.

A trecut un an, poate mai mult, și doctorul a primit o scrisoare de la Ministerul de Externe, spunând că serviciul lui s-a încheiat, trebuie să-și facă bagajele și să se întoarcă în Anglia.  A fost o lovitură grea.  Cum să se despartă de băiatul pe care îl îndrăgise?  Era de neconceput!  Și cu toate că era un englez conservator și rezervat, de data aceasta și-a dat frâu liber inimii și a făcut un lucru cu totul neașteptat: și-a făcut într-adevăr bagajele și s-a întors acasă, dar l-a luat cu el pe micul lustragiu.  Ajuns în Anglia, l-a adoptat oficial pe băiatul turc și i-a dat numele lui.

Tatăl adoptiv la trimis pe Ibrahim la una din cele mai bune școli din Londra, unde băiatul s-a evidențiat prin succesele lui la învățătură.  De acolo a fost admis la unul din cele mai renumite colegii din țară.  A studiat întâi fizica și după ce a absolvit cum laude, a fost primit la o excelentă facultate de medicină (unde, pe vremea aceea, erau primiți numai tineri britanici de familie bună…)  Când a absolvit și medicina cum laude, s-a încadrat ca medic militar și în decursul anilor a ajuns la gradul de colonel.

Bătrânul doctor James Dickson a fost ca un tată pentru el și nimeni nu era mai mândru ca el de inteligența, de hărnicia și de succesele fiului său.  Nu era zi în care să nu mulțumească sorții că i l-a scos în cale pe micul orfan, lustragiul de la poarta ambasadei, făcându-l să ajungă tată și apoi chiar bunic!

Când Ron și-a încheiat povestirea, prin geamuri intra deja lumina palidă a dimineții, iar noi ne-am împrăștiat prin apartament și ne-am culcat.  Aveam senzația că ne întoarcem dintr-o călătorie lungă și captivantă, care ne-a uns la inimă.

Apartamentul nu era mare, dar ne-am găsit cu ușurință câte un culcuș.  Eu m-am întins pe canapea, Gordon alături, pe o saltea pe covor.  În liniștea camerei am simțit că ceva îl supără.  La întrebarea mea a răspuns:

– Mai era ceva, un lucru pe care Ron nu l-a povestit, poate pentru că era târziu, sau poate Ron nu povestește niciodată acest amănunt.  În al Doilea Război Mondial, pe una din navele care s-au retras de la Dunkerque s-a instalat un spital de campanie.  Comandantul era Abe Dickson, iar secundul era John Hinchcliffe, tatăl lui Ron.  Acesta a fost rănit de moarte în fața coastei din Dover și nu s-a întors din misiune.

A doua zi ne-am întors în sala de conferințe.  L-am privit îndelung pe Prof. Dickson – tenul măsliniu, zâmbetul plin de căldură și expresia cordială, atât de diferită de înfățișarea rezervată și oficială a altor ofițeri superiori britanici.  Și atunci m-am întrebat care ar fi fost soarta copilului orfan care lustruia pantofi la Istanbul, dacă nu și-ar fi așteptat mușteriii în fața ambasadei britanice, ci alături, în fața ambasadei germane…

Traducere din ebraică: Hava Oren