Dascăli

Citesc Primul Om, ultima carte, neterminată, a lui Albert Camus. Manuscrisul ei a fost găsit în 4 ianuarie 1960, în automobilul izbit de un platan care a cauzat moartea subită a scriitorului şi editorului său, Michel Gallimard, aflat la volan. Cartea, de inspiraţie autobiografică, are anexate câteva documente, printre care şi scrisoarea trimisă de Albert Camus învăţătorului său, curând după decernarea Premiului Nobel, în noiembrie 1957.

Am lăsat să se mai stingă puţin zgomotul care m-a înconjurat în toate zilele acestea, înainte de a veni să vă vorbesc din toată inima. Mi s-a făcut o mare onoare, pe care nici n-am căutat-o şi nici n-am cerut-o. Dar când am aflat vestea, primul meu gând, după mama mea, a fost la dumneavoastră. Fără dumneavoastră, fără acea mână afectuoasă pe care i-aţi întins-o copilului sărac care am fost, fără învăţăturile şi fără exemplul dumneavoastră nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Eu nu-mi exagerez importanţa acestui gen de onoruri. Dar acesta este cel puţin o ocazie să vă spun ce aţi fost şi ce sunteţi dumneavoastră întotdeauna pentru mine şi să vă încredinţez că strădaniile dumneavoastră, truda dumneavoastră pentru mine şi inima generoasă cu care le-aţi făcut dăinuiesc mereu în unul dintre micii dumneavoastră şcolari, care, în pofida vârstei nu a încetat să fie elevul dumneavoastră recunoscător. Vă strâng în braţe cu toată puterea.

Albert Camus

În preajma începutului de an şcolar gândul mă duce la dascăli: învăţătorii şi profesorii care au un rol covârşitor în formarea, devenirea unui om. Din păcate, de o vreme încoace ei ajung în centrul atenţiei doar atunci când sunt protagoniştii unor scandaluri. Îndeobşte activitatea lor este ignorată, salarizarea mediocră şi discreditarea sporind lipsa de atractivitate a acestei profesiuni pentru tinerii capabili. În consecinţă calitatea noilor cadre didactice lasă tot mai mult de dorit, ducând (ca într-un cerc vicios) la deteriorarea tot mai accentuată a învăţământului preuniversitar, nereformat, care face faţă tot mai greu provocărilor erei digitale. Foarte puţini tineri se mai îndreaptă din vocaţie  către cariera didactică, chiar dacă mulţi au fost influenţaţi în devenirea lor, uneori decisiv, de către învăţătorii sau profesorii lor, care i-au înzestrat cu cunoştinţe esenţiale şi le-au dat merinde spirituale.

Nu doresc să ţin aici o pledoarie pentru nobila profesiune de dascăl, ci doar să schiţez – prin câteva scene relevante – portretele unor cadre didactice care m-au impresionat.

Margit Kőrössy

În vara anului 1967 am fost cu mama la Budapesta. Era foarte emoţionată, fiind prima vizită după ce părăsise capitala Ungariei în Primăvara Păcii. Cele îndurate în timpul războiului, mai ales în 1944, în timpul ocupaţiei germane, terorii regimului Szálasi şi asediului Budapestei erau mereu prezente în amintirile pe care mi le depăna adesea. Voia neapărat să revadă edificiul maiestuos al orfelinatului israelit de pe Bulevardul Hungaria şi s-o viziteze pe fosta ei dirigintă, Margit Kőrössy (profesoară de limbi), pe care elevele o alintau Kőrike. Mama era încredinţată că o va regăsi în locuinţa ei de pe strada Gyarmat nr.20, în ciuda trecerii unui sfert de veac şi a schimbărilor politice majore care zguduiseră Ungaria.

Mama ţinuse minte adresa dirigintei, deşi nu fusese acasă la ea decât o singură dată (de altfel, elevele de la orfelinat nici aveau voie să meargă în oraş decât în grup, însoţite de pedagoge, la plimbare în parc şi, arareori, la matineu la cinematograf), în condiţii ieşite din comun: Anul şcolar 1943 – 1944 s-a încheiat mai devreme, curând după ocuparea Ungariei de către trupele germane. Festivitatea de încheiere a anului şcolar şi distribuirea carnetelor de note fusese fixată exact în ziua în care intra în vigoare obligativitatea ca evreii să poarte în public steaua galbenă. La sfârşitul ultimei ore de dirigenţie, Kőrike a somat pe un ton sever elevele evreice să rămână în clasă. În afara noastră, a celor cinci fete de la orfelinat, mai erau trei eleve evreice care locuiau în oraş. Am rămas în bănci, speriate, întrebându-ne ce greşisem de am fost reţinute de dirigintă ?! Când a rămas numai cu noi, iubita noastră dirigintă, cu faţa îmbujorată de mânie, ne-a declarat pe un ton revoltat că nu e dispusă să ne expună batjocurii în timpul serbării de sfârşit de an şi, în consecinţă, ne invită pe toate la o gustare în locuinţa ei, de pe strada Gyarmat nr 20, prilej cu care ne va înmâna şi carnetele de note. Aşa s-a şi întâmplat; cu o zi înainte de serbare, toate cele opt colege de clasă evreice ne-am dus acasă la profesoara Margit Kőrössy , care ne-a servit cu prăjiturele şi ne-a distribuit carnetele de note. [Sara Székely, fragment din cartea autobigrafică Surica, fiica Evei, Ed. Hasefer Bucureşti, 2008]

Mama îmi povestise că diriginta ei, Margit Kőrössy, profesoară de germană, era o fiinţă minionă, cu faţa rotundă înconjurată de bucle blonde, iar ochii albaştri te priveau dindărătul ochelarilor, nu cu severitate, ci cu blândeţe. Nici în timpul războiului nu mai era chiar atât de tânără… Să fi avut vreo 40 de ani. S-ar fi putut întâmpla să nici nu mai fie în viaţă şi era posibil să se fi mutat din apartamentul de pe strada Gyarmat nr. 20. Am sunat la uşă şi ne-a deschis o doamnă în vârstă care s-a dovedit a fi sora profesoarei, care era plecată la plimbare, dar urma să revină curând. Am fost invitate s-o aşteptăm într-o cameră unde erau expuse multe tablouri pictate de Margit Körössy, care-şi făcuse un nume şi ca pictoriţă. Continui redând relatarea din cartea mamei:

În sfârşit am zărit-o, purtând cu graţie o rochie înflorată şi o umbrelă de soare deasupra capului, iar mie mi s-a părut mai frumoasă decât odinioară. S-a bucurat de vizita noastră, a evocat anii grei din perioada războiului şi mi-am dat seama că i-a făcut plăcere vizita mea, după atâţia ani. De mine îşi amintea vag şi s-a ocupat mai mult de fiica mea.

Într-adevăr, profesoara mamei nici nu-şi mai amintea de gestul ei extraordinar din primăvara lui 1944. Probabil că i se păruse atât de firesc să-şi apere elevele evreice de posibila umilire publică, în ziua în care a intrat în vigoare obligativitatea portului stelei galbene, încât nu a ţinut-o minte ca pe o faptă temerară, iar atunci când mama i-a povestit cele petrecute în primăvara anului 1944 şi le-a amintit cu greu. A fost foarte satisfăcută de ceea ce realizase în viaţă mama – orfana de odinioară – iar apoi s-a preocupat de mine – eleva din casa ei – fiind foarte curioasă ce se preda la şcolile din România, mi-a verificat cunoştinţele de franceză (pentru care m-a felicitat) şi a ascultat o poezie pe care i-am recitat-o în limba română, declarând că versurile mele au muzicalitate. Şi la anii senectuţii, Margit Kőrössy a rămas tot profesoară, atentă la elevi şi dornică să afle informaţii despre şcoală.

Hortensia Popescu

Diriginta mea de la Liceul George Bariţiu din Cluj era cu totul diferită de restul profesoarelor din şcoală. În primul rând, nu era deloc pedantă şi defel scorţoasă, total străină de îndoctrinările specifice regimului. Era o femeie între două vârste, boemă (umbla vorba că în perioada interbelică ar fi studiat în Italia, dar poate e doar o legendă), cu părul mereu puţin dezordonat şi hainele largi, îmbrăcate cu o oarecare neglijenţă. Faţa ei – cândva frumoasă – era luminată de privirea de un albastru-azuriu pătrunzător şi un zâmbet senin, plin de înţelepciune. Ne-a preluat în clasa a VI-a, după ce un an de zile fusesem păstoriţi de profesoara de sport care ne cătănise. Eram doar nişte puşti de clasa a VI-a, – 40 la număr, precum hoţii lui Ali Baba – dar Hortensia Popescu ne trata ca pe egalii ei, însetaţi de cunoaştere. Venea la ore (fie ele de franceză sau de dirigenţie) încărcată cu cele mai noi ediţii apărute la Biblioteca pentru Toţi (seria roşie şi cea albastră) sau la Livre de Poche, dar şi exemplare recente din Nous les garçons et le filles şi chiar Humanité Dimanche, recomandându-ne ce şi cum să citim (atunci începuseră să apară în librării cărţi franţuzeşti şi la chioşcuri se aducea şi presă, de stânga, din Franţa). Ne aducea albume de artă (soţul ei, Daniel Popescu era profesor la Academia de Arte Plastice) şi ne vorbea despre expoziţiile din oraş, despre controversele din jurul restaurării Palatului Bánffy , despre concertele simfonice. Ne făcea părtaşi la viaţa culturală clujeană şi ne deschidea orizonturi, având încredere în puterea noastră de a recepta şi a înţelege fenomenul cultural autentic. Iar dacă se întâmpla vreo boacănă în clasă sau – mai rar – isprăvile unor elevi din clasa ei ajungeau în atenţia direcţiunii, doamna Hortensia Popescu exclama dezamăgită, privindu-ne cu reproş: „N-aveţi, aşa… cum să vă mai explic? O mândrie a clasei!”. Modul ei specific de a ne educa a funcţionat. Doi ani la rând clasa noastră a luat locul I la întrecerea pe şcoală şi a obţinut rezultate excelente la admiterea în liceu. Dar acesta a fost un rezultat minor în comparaţie cu dragostea de lectură şi gustul pentru cultura adevărată, pe care ni le-a insuflat cu consecvenţă şi delicateţe, în timpul regimului comunist, profitând – ce-i drept – şi de cei câţiva ani de… dezgheţ.

Laszlo Alexandru

Târg de carte la Cluj. În cortul ticsit de vizitatori, instalat în proximitatea statuii lui Matia Corvin, se desfăşoară simultan mai multe lansări de carte. Fac rapid turul incintei, strecurându-mă cu greu printre cititorii avizi de noile apariţii, dar nu-l găsesc pe Laszlo Alexandru, care mă invitase la prezentarea celei mai recente cărţi pe care a publicat-o. Ies afară să iau aer şi să mai verific o dată programul, poate am încurcat ceva… Se dovedeşte că nu am greşit nici ora, nici ziua, ci doar locaţia, pentru că în exteriorul cortului zăresc un număr mare de tineri (chiar şi copii) care fac roată în jurul mesei pe care sunt aşezate volumele abia ieşite de sub tipar şi ascultă cuvintele rostite de autor. Sunt elevii profesorului Laszlo Alexandru.

Scriitorul, publicistul, polemistul şi traducătorul, autor al câtorva zeci de cărţi, este şi un profesor îndrăgit în timpurile actuale când aprecierea elevilor depinde de mai mulţi factori: competenţă profesională (cunoştinţele transmise pot fi testate pe loc, pe Internet), capacitatea de a stârni interesul pentru materia predată (de ani de zile elevii lui participă şi obţin premii la olimpiadele naţionale şi internaţionale de limbă italiană), receptivitate pentru problemele lor, empatie, carismă şi încredere, dovedite şi de numărul mare de prieteni pe care-i are pe reţelele de socializare.

I-am întâlnit pe elevii lui Laszlo Alexandru şi în aula Facultăţii de Ştiinţe Administrative, Politice şi ale Comunicării, la lansarea cărţii sale „Cum se inventează un huligan…”, volum polemic – realizat după mai mulţi ani de cercetare – care destructurează acuzaţiile de simpatii legionare aduse lui Mihail Sebastian. Subiectul cărţii şi alocuţiunile personalităţilor de la lansare se constituie într-o lecţie de istorie şi morală urmărită cu atenţie de către liceenii care stau în bănci alături de studenţi.

Nu mă îndoiesc că în timpurile complicate de azi, când atenţia tinerilor este dispersată în multe direcţii incitante şi contradictorii, profesorul Laszlo Alexandru este un exemplu solid, reprezintă un model de urmat în viaţă.

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

12 Comments

  • Marica Lewin commented on September 5, 2020 Reply

    Andrea , ma bucura ca avem aceleasi gusturi si preferinte .
    Cind am citit Primul Om, înainte cu 20 de ani, scrisoarea adresată de Camus învățătorului lui cu ocazia decernarii premiului Nobel m- a emotionat puternic.
    Si in carte Camus are un pasaj in care povesteste vizita invatatorului la ,ei acasa, pentru a le convinge pe bunica si mama sa- l lase pe micul Albert de atunci sa urmeze liceul. Studiile trebuiau platite, invatatorul i – a asigurat o bursa, dar copilul nu a mai inceput sa lucreze pentru un mic venit inminat familiei.
    Subiectul, “ Dascali “ pe care l -ai ales m- a tulburat, mi- a trezit amintiri, m- a cufundat intr-o lume ce exista acum zeci de ani.
    Deși intr- un fel am fost cu toții o familie de “ dascăli”, părinții mei, soțul meu și cu mine, gindurile mi- au zburat spre mama mea, profesoara cu chemare.
    A început foarte tinara sa lucreze in meserie, la citiva ani după război, in timpuri grele, de mare sărăcie, rănile pogromului și a cumplitei secete din Moldova fiind încă vii.
    A fost directoare de școala la virsta de 23 ani,intr- un cartier cu populații amestecate. Avea grija ca focurile sa fie aprinse la 4 dimineata ca elevii sa poata invata in conditii optime, la in moment dat a inscris toti copiii nevoiasi la o cantina,
    a organisat dupa amiaza meditatii gratuite pentru scolari cu dificultati.
    Cu citi elevi nu a fost la doctor, știu ca unuia, orfan și amenințat de orbire i- a salvat vederea. E adevărat, l- a avut pe tata lingă ea. Amândoi părinții mei au fost orfani de război și săraci, dar o legătura sufleteasca f puternica s- a stabilit între ei;lpoate de aceea au fost atit de sensibili la suferința altora, și mai ales a copiilor. Tata s- a identificat cu vocația mamei mele.
    Și eu trăiam alături de ei deschiderea fiecărui an școlar ; o coincidenta, m-am născut pe 1 Septembrie. Totdeauna casa noastră era plină de lume și flori.
    Îmi amintesc enormele buchete de flori care însoțeau in România începutul unui nou an de ucenicie in descifrarea bucuriilor.
    La un moment dat mama a vrut sa plece de la direcția Școlii generale de 8 ani, și a. continuat ca profesoara de biologie la un liceu din Iași. Și acolo, mulți elevi au urmat medicina datorită ei.
    Dar pentru mine, copilaria este legată de acea școala, acel cartier unde și- a început mama activitatea, intr- o perioada de reconstrucție, de alinare a rănilor după ani distrugători.
    Draga Andrea, închei revenind la articolul tău, atit de frumos Intitulat, “ Dascăli”.
    Mama mea spunea ca cel mai mult in activitatea didactica apreciază Învățătorul. El te învață scrisul, cititul, socotitul. Restul poți face și singur.

    • Andrea Ghiţă commented on September 5, 2020 Reply

      Am publicat acest comentariu cu multă emoţie, dar şi cu o oarecare părere de rău pentru că este “doar” un comentariu şi nu un articol. O invit pe Marica Lewin să revină asupra poveştii familiei ei de dascăli într-un articol viitor din Baabel.

    • Frederic Grosz commented on September 6, 2020 Reply

      Cât de frumos descrii povestea familiei tale ! Sunt sigură că ai talent de a povesti. AȘA CUM SPUI :Primii noștrii dascăli sunt de neuitat ! Și în fiecare perioadă a tinereții fiecare din noi are dascălii lui de neuitat.

      • Marica Lewin commented on September 10, 2020 Reply

        Va Multumesc din suflet, D- nei Andrea Ghiță, D- nei Eva Grosz și dragii mele Veronica pentru asemenea aprecieri.
        Totul se datorează articolului Andreei care a abordat un subiect atit de sensibil pentru noi toți.
        Da, Veronica sunt amintiri, sentimente, emoții care ne tulbura cit mai suntem in aceasta lume

    • Veronica Rozenberg commented on September 6, 2020 Reply

      Marica, ai scris deosebit de emotionant, povestea dascalilor din familia ta.
      Amintirile tale sunt si foarte vii si veridice, insotite de o profunda incarcatura emotionala.

      Au fost vremuri pe care numai amintirea le mai pastreaza in gandul si sufletul nostru. Poate ca, acolo unde multe realitati actuale sunt practic realitati virtuale, ar fi mai usor de retrait – pentru cine doreste – amintirile de alta data.

      • Marica Lewin commented on September 10, 2020 Reply

        Veronica, Multumesc. Ma gindesc și la mama ta, fie- i amintirea binecuvântata, care tot a fost profesoara la Universitate la București, nu știu dacă și la liceu.
        Ce femeie fina era și cit a fost de iubita și de familie, prieteni, și fosti elevi.
        Cit mai trăim, amintirile , emoțiile și dragostea pentru părinții noștri ramin in noi, multe sfaturi intelepte de ale lor ne insotesc.
        Sa ne bucurăm ca la rindul nostru suntem părinți și avem cui dărui dragostea de mama, unica

  • Theodor toivi commented on September 4, 2020 Reply

    Articolul m-a impresionat prin analogie. Si mama mea Golda Toivi (z.l.) a trait intr-un orfelinat, la Bucuresti, de la varsta de 8 ani…

  • Eva Grosz commented on September 3, 2020 Reply

    Frumos articol. Felicitări !

  • Schwartz commented on September 3, 2020 Reply

    FRUMOASĂ EVOCARE A PROFESORILOR CARE AU JUCAT UN ROL IMPORTATNT ÎN VIATA TA . LA RÎNDUL MEU L-AM PREZENTAT ÎN REVISTA BAABEL PE DIRINGITELE MEU,PROF LAURENȚIU BUDA, PERSONĂ CONTRVERSATĂ IN LICEU, DAR PENTRU CLASA MEA A FOST OMUL CARE NE-A ÎNVĂȚAT SĂ ÎNȚELEGEM CARE E ADEVĂRATĂ ARTĂ

  • Tiberiu Roth commented on September 3, 2020 Reply

    Minunată retrospectivă.Cred că cele mai redutabile prezente in memoria noastră sunt profesorii care ne-au impresionat în anii de liceu.Eram la vârsta marilor sensibilități, și proaspetelor tentații critice. Profesorii pe care ii iubeam și admiram erau cei trecuți de examenul nostru juvenil…
    Frumos scris despre frumoase amintiri.

  • Tiberiu Ezri commented on September 3, 2020 Reply

    Din pacate si in Israel ducem lipsa de dascali buni.
    Este emotionant sa ai pe cine sa ti-i amintesti.

  • BORIS MEHR commented on September 3, 2020 Reply

    un triptic foarte reușit, felicitări

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *