Ultimul epitet care, cred, că mi s-ar potrivi ar fi acela de individ obsesiv. Se pare că sistemul meu nervos e construit într-un fel care mă apără de idei care să mă copleșească și să nu-mi permită să mă desprind de ele după un timp scurt. Fără discuție, posed idei și gânduri care mă frământă, dar de aici și până la obsesie, mai e un drum lung.

Scriu toate acestea pentru a-mi scuza titlul, poate exagerat, pe care l-am ales pentru acest material.

Dar iată, realitatea în care trăiesc și în jurul căreia mă învârt mă obligă să mă întorc tot timpul la ideea că în curând (cât de curând? nu știu!) noi, cei obișnuiți să luăm o carte în mână și dacă ne place, să-i întoarcem paginile până la ultima, noi ”ăștia” vom fi nevoiți să renunțăm la acest mod de a citi un text.

Iar eu personal voi trebui să fac abstracție de faptul că unul din lucrurile care le datorez părinților mei e obiceiul (care a devenit pe parcurs o necesitate) de a căuta cărți, de a le procura, de a le depozita lângă patul meu în dormitor, de a le lua în mână pentru a le citi din scoarță în scoarță când le vine rândul, și apoi de a le găsi un loc în rafturile bibliotecii noastre. Și nu un loc la întâmplare, ci conform unei atente distribuiri după limbă, după autor, și chiar după subiect.

Să nu mi se spună că sunt un fel de Casandra, pentru că am dovezi.

Oare ați observat că, practic, nu mai există magazine de discuri? Și de ce să mai existe, când orice (sau aproape orice) compoziție o găsești pe internet, și gratis? Și într-o situație în care o carte poate fi comandată (sau furată!) pe un preț minim, prin Kindle sau prin alte companii similare, pentru ce e nevoie de a vizita o librărie?

Iată o mărturisire demnă de Moș Teacă! Până azi eu nu am comandat nicio carte pe Internet! Și asta nu numai din cauză că nu știu cum s-o fac, că doar aș învăța, ci pentru că în afara unor excepții pe care le voi aminti imediat, eu doresc să răsfoiesc o carte înainte de a hotărî că vreau să devină parte din proprietatea mea.

Și nu numai…

Practic, nu mă văd stând în pat sau pe fotoliu cu un Ipad sau cu calculatorul în mână și citind o carte ”pe ecran”. Da, am făcut-o de câteva ori și trebuie să spun că am avut senzația unei (scuzați comparația) relații platonice, în care satisfacția e trunchiată, incompletă, și actul nu-mi oferă plăcerea pe care o am întorcând paginile unei cărți ADEVĂRATE!

Cred că am mai descris acea scenă din filmul lui Woody Allen The Sleeper, a cărei acțiune se petrece cam prin anul 2200, și în care eroul (bineînțeles Woody), readus la viață după aproape două secole, e invitat să se bucure, printre altele, de plăcerea oferită de o mașină automată de sex. La ieșirea din cabina cu pricina eroul își exprimă părerea după care sistemul ”clasic” de a face dragoste i se pare mult mai reușit!

Exact așa simt eu atunci când, foarte rar, când vreun prieten îmi trimite o carte pe internet. Da, o citesc, îi întorc ”paginile” și mă bucur de sistemul de a găsi imediat traducerea unui cuvânt sau expresii, fără a fi nevoit să deschid un dicționar. Dar nu e ceea ce aș fi vrut să simt, adică plăcerea de a ține în mână o carte TIPĂRITĂ.

Scriam mai sus că uneori, rareori, comand cărți (bineînțeles tipărite!) prin internet, ceea ce înseamnă că m-am hotărît să achiziționez cartea cu pricina fără s-o fi răsfoit înainte și fără să fiu influențat de primul contact fizic cu paginile ei. O fac doar atunci când e un autor cunoscut, adică atunci când am multe șanse de ”a merge la sigur”, și trebuie să mărturisesc că până acum am fost foarte rar dezamăgit de alegerea bazată pe o experiență pozitivă anterioară.

De fapt, acest mecanism de a alege o carte după autor e bine cunoscut și folosit în lumea întreagă, nu numai în materie de beletristică dar și, de exemplu, atunci când alegi un film. Actorul sau actorii, regizorul, sunt de cele mai multe ori criteriul după care faci selecția și la televizor, și la Netflix, dar și în cazul unui film proiectat într-o sală de cinema.

Ah, o să ziceți că aici m-ați prins! ”Uite, el vede filme pe calculator, și atunci de ce nu și cărți pe minusculul ecran?!”

Vive la petite différence! Un film îți cere o oră și jumătate, maximum două, din viață, deci pierderea nu e substanțială, pe când cartea…

Iar în plus, în cazul meu obiceiul cititului cărților a venit cu mult înainte de intrarea într-o sală de cinema și se spune că cel mai greu e să te dezbari de obiceiurile cele mai vechi…

Nu, nu neg că o carte pe internet mă poate salva într-un moment în care izolat, dintr-un motiv sau altul, de orice sursă beletristică tipărită, simt nevoia să citesc și atunci deschid calculatorul (de care nu mă despart mai niciodată!), mă îndrept spre sărăcăcioasa mea colecție de cărți ”digitale” și îmi satisfac pe loc nevoia de a citi. Se întâmplă foarte rar, dar am întotdeauna grijă de a avea pe calculator un ”colac de salvare” pentru momente ca cel descris mai sus.

Însă nu mai mult…

În urmă cu câteva săptămâni citeam pe calculator (da, cum scriam mai sus, mi se întâmplă, dar foarte rar) una din cărțile lui Murakami. Ajunsesem la pasajul în care autorul face eulogia unei melodii de jazz, în stil Bossa Nova, și interpretată de Charlie Parker. Imediat am căutat interpretarea cu pricina pe U tube și-am găsit-o. Și uite-așa, eu citeam ce scrisese Murakami despre această interpretare și în același timp o auzeam prin căști. Un moment m-am lăsat cuprins de admirație: iată ce face tehnica modernă! O secundă mai târziu mi-am dat seama că de fapt puteam să fac același lucru citindu-l pe Murakami pe hârtie și nu pe ecranul calculatorului!

Nu, nu sunt nici pe departe orbit de tabieturile mele de om aflat în a noua decadă a vieții lui. Eu folosesc calculatorul și internetul cam în 90% din ceea ce fac în aceste zile și o cădere a rețelei mă aduce pe loc la o stare de disperare greu de descris. Scriu, corespondez, și dacă am cea mai mică îndoială privitoare la un text, la un cuvânt sau expresie, prietenul nostru Dr. Google, e abordabil 24 ore din 24 și el îmi rezolvă problema pe loc.

Dar nu despre o asemenea folosire a internetului doream să atrag aici atenția cititorului. Ideea mea, obsesia mea, e legată de pericolul dispariției cărții tipărite.

Cunosc deja oameni de toate vârstele care în ultimii ani au renunțat la cuvântul tipărit.

Valoarea cărții tipărite a scăzut în ultimul timp în mod simțitor (unde ești tu, Gutenberg?!).

Acum câteva săptămâni am primit un telefon de la o cunoștință deajuns de îndepărtată, care mi-a povestit despre decesul recent al mamei sale, ce-i drept, la o vârstă foarte respectabilă, și care a lăsat în urma ei o serioasă colecție de cărți în românește.

– Dle doctor, știu că sunteți din România și mai știu că scrieți… De câteva săptămâni încerc să găsesc o soluție pentru sutele de cărți lăsate de răposata mea mamă și nu reușesc. Nimeni nu e interesat de cărți tipărite, nici măcar cunoștințele ei de pe vremuri, care citesc aproape numai în limba asta… Ce mă sfătuiți să fac?

Din păcate l-am dezamăgit, mintea nu m-a dus spre nicio soluție. Din experiența mea, bibliotecile refuză donări de colecții de cărți mult mai valoroase decât cele strânse de-a lungul vremii de o amatoare de volume în românește…

Cam așa stau lucrurile în ziua de azi.

Așa cum scriam mai demult, la București e practic imposibil să mai găsești chioșcuri de ziare, toată lumea le citește pe internet. Oare aceasta va fi, în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat soarta librăriilor?

Și oare fac eu parte dintr-o categorie de indivizi de mult depășită de evenimente, posesori ai unei minime înțelegeri a realității, dovedind o crasă incapacitate de adaptare la tot ce se petrece în ziua de azi mai peste tot în lumea care (încă) se consideră civilizată?

Dacă am dreptate, atunci epitetul de Moș Teacă mi se potrivește perfect.

Sau poate că nu?!

Gabriel Ben Meron