Am în fața mea conținutul unui alt plic cu cărți de vizită, printre primele de după 1989. De fapt, înainte nici nu prea aveam de la cine să primesc, redacția de la Agerpres unde lucram se ocupa de informări despre evenimentele externe care nu implicau prezența la o conferință de presă sau plecare în străinătate, exista o redacție separată, iar cei câțiva oameni care participau la aceste acțiuni aveau un statut special. După 1989 porțile s-au deschis, aveai posibilitatea să prinzi câte o delegație în străinătate, dar amintirile pe care le voi evoca aici, inspirate de cărțile de vizită, au fost în urma unei combinații de călătorie particulară și preocupări profesionale.

În primăvara lui 1994 am plecat pentru prima dată în Israel, ca să-mi vizitez rudele împrăștiate în diferite colțuri ale Țării Sfinte. Bineînțeles m-am întâlnit și cu foști prieteni din copilărie și cu foști colegi. Când am venit eu, la Agerpres erau puțini evrei, dar de la colegii mai vârstnici am aflat că la început majoritatea redactorilor erau evrei. Aveau dosare bune și știau limbi străine. Pe parcurs, când au apărut noi generații de absolvenți de limbi străine, nu numai evrei, ci și români, rândurile primilor s-au mai rărit. Mulți au fost epurați sub diferite motive, unii au plecat în Israel. Deci, diversitatea adreselor era mare, aveam unde să mă duc în cele patru săptămâni pe care le-am petrecut în Israel. Dar eu am vrut să combin plăcutul cu utilul și m-am gândit să realizez un ciclu de articole, reportaje și interviuri despre Israel. M-am dus la atașata de presă a Ambasadei Israelului care, foarte amabilă, mi-a dat o scrisoare de recomandare și mi-a spus să mă prezint la Casa Presei din Ierusalim, să-mi fac o acreditare și cei de acolo o să mă îndrume. În afara articolelor, care cine știe pe unde sunt, teancul de cărți de vizită din în fața mea este dovada realizării acestei dorințe.

În aceste prime zile locuiam la Tel Aviv, mai bine zis la Ghivataim, și când m-am decis să merg la Ierusalim, i-am întrebat pe prietenii mei dacă nu vor să mă însoțească. Invitația mea a fost primită cu răceală – abia cu două zile înainte, în Orașul Vechi avusese loc un atentat terorist. M-au sfătuit să mai aștept, dar timpul meu era limitat, mai intervenea și sărbătoarea de Pesah și în plus îmi plac provocările. Am plecat de una singură. Am găsit Casa Presei, m-am acreditat și mi s-a explicat unde este Ministerul de Externe, unde mi s-a făcut un program de întâlniri cu reprezentanți din diferite domenii. Nu era departe de Casa Presei, cred că am ajuns acolo pe jos în 15 minute. Era un fel de piață cu clădiri frumoase, un părculeț, o parcare, multe mașini. Dar oare care este Ministerul de Externe? Am ales clădirea cea mai frumoasă, dar era un cămin de bătrâni. M-am plimbat prin piață, m-am uitat la case – nimic. Până la urmă am întrebat un polițist. ”

– Ministerul e chiar aici, stați în fața lui, mi-a răspuns el, indicând cu mâna un gard.

După gard se găseau niște clădiri lungi, fără etaj, înșirate paralel.

– Aici? – am întrebat din nou.

– Da.

După ce am intrat, interlocutorii mei mi-au explicat că acestea erau barăci ale armatei britanice, care au fost transformate în birouri și fiecare departament avea o clădire lungă. Este adevărat că s-a construit un sediu modern pentru Ministerul de Externe, dar ”locatarii” barăcilor amânau mutarea, deoarece aici se simțeau mai independenți, fiecare cu clădirea lui. Purtătoarea de cuvânt a ministerului, care era și responsabilă cu presa, m-a primit și mi-a făcut programul pentru zilele de după Pesah. După 30 de ani, cu totul întâmplător, uitându-mă prin cărțile de vizită, am descoperit că persoana respectivă era Tamar Samash, cea care avea să deveniă ambasadoarea Israelului în România. Cred că, spre deosebire de mine, ea m-a ținut minte și când i-am comunicat descoperirea, a zâmbit, nu a fost deloc mirată.

La sfârșitul întrevederii de la minister am întrebat-o dacă pot să vizitez Orașul Vechi,

– A, nu e nicio problemă! Numai să nu mergeți vineri, ziua sfântă a musulmanilor, mi-a spus.

Drept care am ieșit și am luat un autobuz care m-a lăsat la Poarta Jaffa. Era o zi frumoasă, dar vizitatorii lipseau aproape cu desăvârșire. În afară de localnici am văzut un singur grup de turiști germani. Mi-am dat seama cât de excepțională era situația abia după o săptămână, când lucrurile s-au mai liniștit și am plecat din nou la Ierusalim împreună cu nepotul meu. Străzile erau înțesate de turiști, abia puteai să umbli și de atunci, așa a fost de fiecare dată.

Mă pregăteam să vizitez Cetatea lui David, dar înainte de a intra, un tip m-a invitat în engleză să-i văd magazinul de covoare din apropiere, era armean și-și căuta clienți. Nu mi-am dat seama că și acest moment era excepțional, de obicei magazinele erau pline de clienți. I-am răspuns că îl voi căuta după ce voi vizita Cetatea lui David, cu gândul că între timp va dispărea, dar la plecare l-am găsit tot acolo.

După ce am terminat vizita, m-am întors pe piațeta de lângă poarta Jaffa, m-am orientat după indicatoare și m-am îndreptat spre Zidul Plângerii. Abia după o bucată de drum am realizat că în afară de mine și de mașinile de poliție care treceau la fiecare trei-patru minute, nu era nimeni. Nu sunt o fricoasă, dar recunosc că nu m-am simțit în largul meu. M-am întors și am pornit după alt indicator, spre o mănăstire. Am intrat pe o stradă; pe bănci, în fața caselor, nu erau decât arabi care mă priveau curioși, probabil se întrebau ce caut acolo. Am renunțat, am făcut din nou cale întoarsă și m-am mulțumit să vizitez bazarul, unde mai erau câțiva cumpărători. Vânzătorii m-au întrebat de unde sunt și când au auzit că sunt din România, unii au început s-o rupă pe românește, fuseseră de mai multe ori la noi cu bișniță. (Același lucru mi s-a întâmplat și la bazarul din Istanbul, cu 20 de ani mai târziu).

Mi-am dat seama că, totuși, nu sunt cele mai bune condiții de a vizita Ierusalimul și când m-am întors la Tel Aviv am întrebat-o pe verișoara mea dacă nu ar fi mai bine să mă înscriu la un tur organizat. Nu a mai fost cazul – precum spuneam, lucrurile s-au liniștit și am putut vizita Orașul Vechi în condiții bune.

Despre cele șase cărți de vizită de la Ministerul de Externe aș avea multe de povestit, de la proprietarii lor am aflat lucruri deosebit de interesante pe care le-am folosit în articolele mele. Unul dintre ei, ambasadorul Yoav Biran care răspundea de procesul de pace din Orientul Mijlociu mi-a relatat despre culisele negocierilor, iar cu Meir Shamir de la Direcția culturală, care ani de zile a fost reprezentant al Israelului la UNESCO, s-a dovedit că suntem consăteni, ambii din Arad din România (nu cel din Israel!) și chiar că îi cunosc rudele. De fapt, știam cine este, verișoara mea mi-a povestit că fusese ani de zile în Mossad.

Interviurile mele s-au terminat cu o invitație la masă într-un restaurant arab, astfel că am păstrat cele mai frumoase amintiri despre partea profesională a acestei prime vizite în Israel – bineînțeles și despre cea turistică, o întâlnire cu istoria mai veche sau mai nouă, dar întotdeauna impresionantă a Israelului.

Eva Galambos