Un medic militar de origine australiană mi-a povestit că într-o zi fost chemat la comandantul de brigadă.  I see you are recommending a sick leave for this private due to an ear infection, but I am not sure what you mean.  I know we have a right ear and a left ear, but I’ve never heard of anyone having a middle ear.

Urechea medie sau mijlocie (middle ear) este un spațiu de mărimea unei măsline, unde se află aparatul de amplificare a sunetului captat din afară.  Aparatul constă din trei oscioare care se mișcă liber în spațiul umplut cu gaz; lipsa gazului poate duce la inflamația urechii.  Doream să cercetez acest gaz.  Pentru un studiu cantitativ trebuia să evaluez numărul de molecule de gaz, ceea ce nu era simplu, mai ales că era vorba de un amestec din cinci gaze diferite.  Aș fi putut folosi un spectrometru de masă, care să ia o probă și să o analizeze, numai că spectrometrele de masă nu sunt făcute pentru studiul urechilor.  Aveam nevoie de un instrument de mare precizie, cu un tubuleț de grosimea unui fir de păr, care să pătrundă în urechile pacienților.  Spre norocul meu, o firmă din Anglia s-a oferit să-mi construiască un aparat special – însă spre ghinionul meu, prețul era și el foarte special: 80.000 de dolari.  De unde să iau așa o sumă, cât prețul unui apartament la Tel Aviv?  Planul meu părea sortit eșecului.

M-am dus la președintele universității să cer un supliment pentru bugetul de cercetare.  Pentru un laborator universitar, suma nu era chiar atât de exagerată…  Președintele, un om care nu știa să zâmbească, a ridicat capul din hârtii.

– Îmi pare rău, Jacob, mi-a spus, chiar ieri am alocat ultimii bani pe care îi aveam la dispoziție.  A propos, nu uita să vii mâine la recepția în cinstea donatorilor universității.

Acțiunile de strângeri de fonduri îmi sunt cât se poate de antipatice, dar la cererea expresă a președintelui nu puteam refuza.  A doua zi am venit la recepție.  Festivitatea avea loc o dată pe an.  În sală se înghesuiau membrii consiliului de administrație al universității, profesori, precum și donatori din țară și din străinătate.  Era un ceremonial întreg de a obține fonduri, fără de care instituția academică practic nu poate funcționa, și cu atât mai mult cercetarea, care este mândria universității.  Donatorilor li s-au prezentat succesele academice ale anului trecut și planurile pentru anul viitor.  Când discursurile au luat sfârșit, a venit rândul dopurilor de șampanie.  Participanții se plimbau prin sală, strângeau mâini, făceau conversație și se serveau de la bufet.

La început atmosfera a fost foarte plăcută, dar după zece minute am început să mă supere gălăgia, înghesuiala, căldura și plictiseala.  Aș putea oare să plec pe nesimțite?  Mă învârteam fâstâcit prin mulțime.  Știam că ar fi trebuit să particip la conversații și să mă prefac interesat, dar nu e genul meu.  Hotărât lucru, politica nu e de mine!

Dar noblesse oblige și de nevoie am început o conversație cu primii donatori pe care întâmplarea mi i-a scos în cale.  Era un cuplu american, oameni în vârstă.  Se vedea că nici ei nu se simt în largul lor în îmbulzeala din sală.  Ne era destul de greu să ne înțelegem din cauza gălăgiei.  Am reținut doar că se numeau Lester și Sally Entin și erau din Baltimore.

Sally m-a întrebat:

– Care este domeniul dv. de cercetare?

Le-am răspuns că tocmai de aceea am și fost invitat, ca să explic donatorilor cu ce mă ocup, dar în gălăgia din sală era practic imposibil.

– Am un laborator în care studiez pe broaște probleme legate de auz – de auzul oamenilor, nu al broaștelor, am adăugat cu un zâmbet.

Cei doi s-au privit unul pe celălalt, zâmbind și ei.

– Ați putea să ne luați să vizităm laboratorul? m-a întrebat Sally.

Era clar că și ei căutau un pretext să plece de la recepție.  Dar laboratorul meu se afla în celălalt capăt al campusului, la vreun kilometru distanță și mașina mea era parcată acolo.  Drumul străbătea gazonul universității și era străjuit de minunați arbori Delonix cu flori stacojii, dar noii mei prieteni nu păreau în stare să-l facă pe jos, mai ales într-o seară toridă de vară la Tel Aviv.

Cum stăteam lângă ușă – iar ușa e un simbol al speranței – am deschis-o și am privit afară.  Din păcate cerul de vară nu îmi oferea nicio soluție.  Dar în cer hălăduiește zeița norocului și chiar dacă e invizibilă, uneori ea nu se sfiește să intervină în favoarea mea…

În timp ce îmi căutam norocul prin ușa deschisă, am observat că pe aleea care ducea înspre sală, într-un loc unde staționarea era interzisă, se afla o mașină și lângă ea stătea șoferul, cu cheile în mână.

– Oprește! m-am pomenit țipând.

Omul s-a oprit mirat, căutând de unde venea strigătul.  M-am apropiat în fugă.

– Fă-mi o favoare! l-am rugat. Trebuie să duc doi oameni bătrâni până la laboratorul meu și mașina mi-e departe.  Ai putea să ne iei cu mașina ta până în celălalt capăt al campusului?

Spre bucuria mea dădusem peste generalul Nehemia Dagan, un om bun la suflet, gata oricând să ajute chiar și pe un străin.

– Cu plăcere! mi-a răspuns. Unde-ți sunt prietenii?

POZA3

Ce noroc!  Am luat-o la fugă înapoi spre sală.  I-am luat pe cei doi de braț și i-am dus direct la mașina lui Nehemia.  Am pornit la drum, lăsând în urmă gălăgia.  Ca un adevărat gentleman, Nehemia nu m-a întrebat unde ne grăbim.

Chiar dacă laboratorul nu prea aduce a salon pentru primit musafiri, liniștea m-a salvat și pe mine, și pe ei.  Fotoliile erau bunicele; soții Entin s-au așezat și au privit în jur, curioși.  Pe peretele din dreapta se vedeau diagrame, la stânga un rând de dulapuri pline cu aparate și cărți și deasupra tuturor trona o fotografie a Mării Galileei, care mi-a atât de dragă.

Mă întrebam dacă oaspeții mei sunt cu adevărat interesați de gazele din urechea medie, sau totul a fost numai un pretext de a pleca de la recepție, când Sally mi s-a adresat:

– Prof. Sadé, ați promis că ne veți povesti despre cercetările dv.

– Așteptam să mă întrebați, i-am răspuns cu un zâmbet, după care am intrat în subiectul cercetărilor mele.  Le-am povestit că știința a găsit răspuns la multe întrebări, dar de fiecare dată când o problemă e rezolvată, apar altele noi și nebănuite.  Pentru omul de știință, am continuat, căutarea este ca rezolvarea unei enigme, sau ca ascensiunea unui munte.  Important este drumul însuși.  Fiecare cercetător are propriul său munte.  Al meu este otita.  Iar întrebările pe care mi le pun de treizeci și cinci de ani se referă la gazele din urechea medie.

Era seară.  Pe coridoare era întuneric.  Dincolo de ușa încuiată se auzeau zgomotele făcute de cobai, în alt colț orăcăiau broaște, iar pe fondul acestui concert biologic, eu mă străduiam să explic unor oameni simpatici din Baltimore de ce trebuia să introduc în urechile pacienților un tubuleț cât un fir de păr și prin el să cercetez diferite tipuri de molecule.

Și atunci, în această scenă nocturnă bizară mi-a apărut din nou zeița norocului.

– Dacă-i așa, a spus Sally, presupun că sunteți medic ORL-ist.

– Chiar a doua generație de ORL-iști, am răspuns cu mândrie.

– Ce coincidență!  De ieri după amiază ceva îmi zumzăie fără încetare în urechea stângă.  Toată noaptea n-am dormit.  Simt că îmi ies din minți!  Sally și-a îndreptat privirea spre Lester și când acesta a încuviințat din cap, a continuat:  Ați putea oare să mă ajutați?

Din fericire mașina era parcată lângă laborator.  Am plecat tustrei la Ramat Hasharon, la cabinetul de lângă casă.  Eram foarte mândru să le arăt grădina, cu propriul meu arbore Delonix, în plină floare.

Sally s-a întins pe patul de consultație, iar eu i-am examinat urechea.  Și ce să vezi?  Înăuntru, în canalul auditiv, la o adâncime de vreo 3 cm, era… spectrometrul mult visat!!  De fapt era o musculiță care încerca să iasă, dar nu reușea.  O aripă rămăsese blocată în stratul de cerumen și cu aripa liberă musculița bâzâia „Ajutooor!” direct pe timpan.  Sally Entin și soțul ei din Baltimore, SUA, care cu totul întâmplător au stat lângă mine la recepție și pe care i-am dus în laboratorul din celălalt capăt al campusului ca să le explic despre gazele din urechea medie, ei bine, aceeași Sally s-a dovedit un caz rarisim, cu probabilitatea de 1:100.000!

Cu modesta eroină a poveștii, musca, am avut relații speciale încă din copilărie, când mama mă punea să prind muștele care nu o lăsau să adoarmă după masă.  Iar cu eroina principală, urechea, am de peste treizeci de ani relații cât se poate de strânse.  Sally se putea bizui pe mine!  I-am scos musca din ureche și bâzâitul a încetat numaidecât.

Nu am cuvinte să descriu bucuria tuturor.  Și cu ajutorul prietenilor mei din aventura nocturnă, până în câteva săptămâni, laboratorul meu a primit un spectrometru de masă construit special pentru urechi, singurul din Tel Aviv.  Astfel am reușit să analizez compoziția gazului din urechea medie, cu variațiile ei în timp de câteva ore.  Am aflat că o parte din gaz era absorbit în sânge, fiind apoi înlocuit cu gaz proaspăt, venit prin trompa lui Eustachio.  Am reușit să măsurăm și variațiile de presiune din ureche, de la o secundă la alta.  Un prieten căruia i-am prezentat rezultatele, a remarcat:

– Nu-i așa că e extraordinar să descoperi micile taine ale lui Dumnezeu?

Spectrometrul ne-a ajutat să descoperim multe taine, pe care le-am publicat în revistele de specialitate și le-am prezentat la congrese internaționale.  Am urmărit variațiile în compoziția gazului în timpul otitei medii.  Am descoperit că urechea medie funcționează și ca organ de respirație, ca un mic plămân!  Mecanismul schimbului de gaze este identic și el apare și alte la animale, ca delfinii și balenele.  Dar oricâte mistere elucidam, întotdeauna mai rămâneau, era nevoie de noi măsurători și cercetarea se prelungea… până când într-o zi, aparatul s-a defectat în mijlocul unui experiment.

M-am adresat firmei din Anglia.  Mi-au răspuns că e perfect normal ca un aparat atât de complex și de delicat să se defecteze după trei ani de activitate neîntreruptă.  S-au oferit să mi-l repare în schimbul sumei de 40.000 de dolari.

M-am dus la președintele universității – era unul nou.  El a ridicat capul din hârtii.

– Îmi pare rău, Jacob, mi-a spus, chiar ieri am alocat ultimii bani pe care îi aveam la dispoziție. 

Toată noaptea m-a chinuit întrebarea de unde să fac rost de cei 40.000 de dolari.  Aș putea desigur să fac o cerere de subvenționare, dar până o scriu și mai ales până primesc un răspuns…  Chiar dacă va fi aprobată, ceea ce nu e deloc sigur, ar putea dura un an întreg până când spectrometrul să fie reparat.  Oare echipa mea de cercetători va supraviețui?  Există oare alte posibilități?  Nu.  Musca lui Sally a fost o ocazie unică.

Într-una din zilele următoare, când mă tot zbăteam în căutarea unei soluții, a sunat telefonul.

– Vorbesc de la biroul de legături externe al universității, m-a anunțat vocea laconică.  Dl Lester și dna Sally Entin din Baltimore vă transmit salutări și 40.000 de dolari.

– Cât??? a răbufnit întrebarea mea.

– 40.000 de dolari.  Contabilii lor au calculat soldul anual și ei au decis ca surplusul să fie donat laboratorului dv.

Nu mai știam ce să fac de bucurie.  În aceeași zi am telefonat soțior Entin ca să le mulțumesc pentru generozitatea lor ieșită din comun.  Am vorbit cu Sally.

– Ce noroc extraordinar am avut să vă întâlnesc în acea seară! i-am spus.

– Jacob, mi-a răspuns ea, am pentru tine un banc.  Secretara intră în biroul directorului cu un vraf uriaș de CV-uri și îl întreabă ce să facă cu ele.

– Pe primii 20 convoacă-i la un interviu de angajare, iar pe celelalte aruncă-le.

– Să le arunc?? s-a mirat secretara.  Atunci va fi numai o chestie de noroc să găsim candidatul potrivit.

– Tocmai!  Oameni fără noroc nu au ce căuta la noi!

Traducere din ebraică: Hava Oren