Iarăși s-a auzit gongul în spațiul academic.  Dietrich Plester, marele expert în chirurgia urechii, a ajuns la vârsta „înaintată” de 65 de ani.  Cu toate că era încă în plină vigoare și ar mai fi putut presta mulți ani de muncă creatoare, a fost nevoit să-și părăsească postul de șef de secție, să predea cheile biroului și ale laboratorului și să facă loc generației următoare.  Și pentru că așa cere protocolul în Germania, colegii au organizat în cinstea lui un congres și o petrecere de rămas bun, la care am fost invitat și eu.  Era în ianuarie 1989.

La aeroportul din Stuttgart m-a întâmpinat un medic ORL-ist tânăr, pe care nu îl cunoșteam.  Purta un palton gros de stofă, un fular cald și mănuși de piele, pe când eu, care nu mă gândisem la diferența de temperatură dintre Tel Aviv și Germania, dârdâiam de frig.  După câteva cuvinte de bun venit, mi-a deschis portiera mașinii, s-a scuzat că drumul va dura peste o oră, dar cel puțin mașina are încălzire.  M-am așezat lângă el, bucuros că nu trebuia să conduc și puteam urmări în liniște peisajul.  Luna plină ne privea din cerul senin.  Farurile mașinii aruncau înaintea noastră o fâșie de lumină; pe marginea drumului se ridicau mormane de zăpadă.  Copacii erau acoperiți cu un strat alb strălucitor, crengile abia suportau povara.  Liniștea și frumusețea peisajului erau năucitoare.  Drumul era învăluit într-o mantie albă ca-n povești, darul minunat al iernii.  Ce bine este să ai parte de patru anotimpuri!  Și ce încheiere pentru o zi începută la Tel Aviv, unde soarele arde aproape tot anul!

Mă simțeam bine alături de tânărul medic.  Avea un temperament plăcut, fără aroganța generației precedente, din care cunoscusem câțiva după război.  Aceia, adevărați medici prusaci, vorbeau numai germana și se salutau militărește, lovind călcâiele.  Unul dintre ei, azi profesor la Universitatea Columbia, chiar mi s-a lăudat că el a văzut pentru prima oară orașul New York prin periscopul submarinului pe care slujea în armata celui de al Treilea Reich.

După vreo oră ne-am oprit în fața unei case modeste, acoperite cu zăpadă și cu țurțuri la streașină.  Gazda mea și-a dres vocea:

– Știu că e târziu, dar soția mea ar dori să veniți la noi la un păhărel.

M-am uitat la ceas.  Două noaptea, după ora din Israel, cu o oră mai târziu ca aici.  Invitația nu se conforma protocolului german – un medic tânăr îl invită la el acasă pe un profesor străin în toiul nopții?  Foarte ciudat!  Și pentru că abia așteptam să mă culc după drumul lung, mi-am permis un refuz politicos.

În camera de hotel, pe noptieră, mă aștepta o surpriză, Muntele vrăjit de Thomas Mann, uitat probabil de oaspetele dinaintea mea.  M-a cuprins o senzație de bine – și acasă, printre cărțile mele de căpătâi, se află Muntele vrăjit, în traducere ebraică, pe care l-am primit cu ani în urmă de la mama.  Din păcate germana mea nu-mi permite să citesc curgător, dar am reușit totuși să citesc câteva fragmente.  M-am gândit la Thomas Mann, exponentul Germaniei culte și progresiste.  Unde a dispărut această Germanie?  Cât de neînțelese sunt cele întâmplate tocmai aici!  Unde a fost mult lăudata cultura germană în anii războiului?  Și între gândurile fără răspuns și oboseala drumului, am adormit.

A doua zi de dimineață am ieșit la plimbare prin aerul rece.  Liniștea m-a copleșit, parcă umblam printr-un tablou al lui Pieter Bruegel cel Bătrân.  Am sorbit priveliștea: copacii golași, acoperișurile îmbrăcate de sărbătoare, turnul bisericii în mantia sa albă.  Și totuși nu mă puteam bucura de frumusețea din jur.  Mi se părea că zăresc în capătul străzii un bărbat și o femeie care pășeau prin zăpadă, îmbrăcați în paltoane lungi. Între ei pășea un copil mic.  Ei îl țineau de mânuțe, iar în cealaltă mână duceau câte o valiză.  M-a trecut un fior.  Cum se poate că în liniștea și în frumusețea aceasta nesfârșită, ei au scos din case, în perfectă ordine, copii, femei, bărbați, fete tinere, bunici…  O familie după alta a plecat spre gară, fără ca cineva să bănuiască ce soartă amară îi aștepta.  Eu însumi aș fi putut fi copilul pe care îl văd cu ochii minții.  A fost doar o întâmplare că în 1929 tatăl meu a hotărât să se stabilească în Palestina, o întâmplare că nu am pășit și eu cu familia mea prin zăpadă, în drum spre răsărit… 

Pe vremuri au înflorit aici cultura, arta, știința, dar azi, din toată evreimea germană nu au rămas decât plăci care comemorează numele celor dispăruți.  Și aici, în țara unde m-am născut și pe care am părăsit-o la timp, aici sunt invitat la congres.  Strâng mâinile confraților, împărtășesc informații științifice, mă plimb prin zăpadă, de parcă tragedia mai cruntă ca orice închipuire nu ar fi avut loc, de parcă aici nu ar fi fost aruncate la gunoi principiile cele mai fundamentale ale societății umane.

La congres s-au ținut conferințe interesante și discuții despre ultimele succese din branșă și în ultima seară a avut loc petrecerea de adio, cu o poveste din viața sărbătoritului.

În tinerețe, dr. Plester a participat la o expediție în Africa Centrală, organizată de prof. Sam Rosen, medic vestit și milionar din New York.  Expediția își propunea să verifice dacă auzul bătrânilor care trăiau în junglă era mai bun ca al celor din lumea civilizată.  Se credea că scăderea progresivă a auzului se datorează nu numai vârstei, ci și zgomotului produs de civilizația modernă.  Milionarul american pornea de la ideea că viața în societatea industrializată este plină de pericole și e mult mai sănătos ca omul să trăiască o viață simplă, fără zgomotul industriei.  Această presupunere se potrivea concepțiilor sale romantice și pe baza ei și-a organizat și activitatea științifică.

Expediția a străbătut un drum lung prin Africa, a întâlnit triburi izolate și a măsurat auzul bătrânilor cu aparate moderne.  Numai că oricât ar fi fost aparatele de performante, nimeni nu s-a gândit că bătrânii africani nu aveau certificate de naștere, nu li se cunoștea vârsta exactă, astfel încât nu se putea studia scăderea auzului în funcție de vârstă – iar echipa s-a întors acasă cu mâna goală.

Pe ecran au fost proiectate fotografii făcute în timpul expediției, printre care și una a sărbătoritului cu pantalonii rupți.  Expediția a fost mai aventuroasă decât se așteptau, un leu care nu avea interes pentru știință a încercat să-l muște pe tânărul medic în șezut…  Aspectele comice ale poveștii au fost mult gustate de participanții localnici ai congresului.  Aventura cu leul și pantalonii era doar începutul.  Sala era plină de profesori universitari respectabili, cu peruci nostime, care forfoteau de colo până colo, încălecați pe mături, se loveau unii pe alții pe frunte cu ciocane de plastic și suflau în fluierașe de jucărie.  Când a apărut pe ecran poza din copilărie a sărbătoritului, așezat pe oliță, toți au strigat într-un glas „Ura!”  Bucuria lor nu cunoștea margini!

În mijlocul bunei dispoziții generale, mi-am plimbat privirile prin sală.  În celălalt capăt l-am zărit pe medicul tânăr, cel care m-a adus de la aeroport, împreună cu soția sa.  M-am apropiat de ei.

– Doamnă, trebuie să-mi cer scuze, i-am spus.  Ora târzie și oboseala drumului m-au făcut să vă refuz invitația.

Abia am apucat să pun punctul la sfârșitul propoziției, când ea mi-a răspuns:

– Ah! Asta se poate corecta cu ușurință!  Mâine, înainte de a pleca spre aeroport, veniți să luați cu noi micul dejun.

Nu era o invitație, ci aproape o poruncă; mi-ar fi fost imposibil să o refuz.

A doua zi în zori, medicul tânăr a venit să mă ia la aeroport.  Pe drum ne-am oprit la casa lui.  Micul dejun era servit în sufrageria germană clasică, pe masa rotundă de nuc.  Mă simțeam ca și cum m-aș fi întors în Berlinul copilăriei mele.

Împreună cu noi au stat la masă cei doi copii ai lor, curați, cuviincioși și cu șervete albe legate sub bărbie.  Ouăle fierte așteptau cuminți în păhărelele lor miniaturale, acoperite cu căciulițe croșetate.  După ce copiii și-au mâncat ouăle și felia de pâine unsă cu pateu de ficat și au terminat ceașca de cacao, abia atunci au primit permisiunea să se ridice de la masă.  Și înainte de a pleca la școală, însoțiți de bonă, mama le-a deschis ghiozdanele și a verificat cu grijă dacă și-au împachetat toate cele necesare: penarul cu poza unei vaci la pășune, rigla, caietele și cărțile.

Dus pe aripile timpului, m-am revăzut cu ani în urmă.  Masa, ca și restul mobilei din lemn de nuc, mirosul familiar, cărțile de pe rafturi, de la piesele lui Brecht și până la șirul de atlase, totul era exact ca în locuințele mătușilor mele din Tel Aviv.

Mătușile mele, cele trei fete frumoase, născute la Kaunas, în Lituania, s-au căsătorit cu tineri evrei din Berlin, petrecându-și acolo primii ani de căsnicie.  Mătușa Raia și unchiul Paul erau medici la Charité, cel mai vestit spital din Berlin și din întreaga Europă.  Unchiul Franz, soțul mătușii Besya, a fost numit judecător la numai 29 de ani, iar unchiul Baruch, soțul mătușii Dora, era chimist.  La câteva zile după ce Hitler a devenit cancelar, toți au fost concediați cu ușurința cu care se smulge o buruiană – și împreună cu ei toți evreii din Germania care ocupau funcții publice.  Spre norocul lor, ei au fugit la timp, când au mai putut lua cu ei lexicoanele, atlasele și mobila grea de nuc.  În iulie 1933, mătușile mele și-au adus Berlinul cu ele în Palestina.  Paul s-a angajat la spitalul Tel Hașomer, Raia a primit un post de medic la Ministerul Apărării, Baruch a ajuns directorul Institutului de Patente, iar Franz, ca judecător, a participat mai târziu la procesul lui Eichmann.

După plecarea copiilor, pentru câteva clipe s-a așternut tăcerea, ca o pauză între două acte.  Soția doctorului, nerăbdătoare, m-a întrebat:

– Dr. Sadé, e adevărat că v-ați născut la Berlin?

– Da, i-am răspuns.  Spre norocul meu am plecat cu părinții în Palestina în 1929.  Și după un moment de tăcere am adăugat:  Nu odată mi s-a spus că vorbesc germana cu accentul berlinez al anilor 1920.  Și e destul de surprinzător, pentru că nu am mai vorbit germana de când am plecat, la vârsta de patru ani.  Părinții vorbeau între ei rusește și eu am vorbit ebraică din prima săptămână la grădinița din Tel Aviv.  Iar germana, pe care o credeam demult uitată, mi-a rămas în memorie, cu tot cu accentul berlinez.  Interesant cum prima noastră limbă ne rămâne pe toată viața…

– Am ceva pentru dumneavoastră, m-a întrerupt gazda.  Nu din întâmplare v-am deranjat alaltăieri, în toiul nopții și acum, dimineața, înainte de plecare.  Este legat de cele petrecute aici în generația părinților noștri, de pata de neiertat din istoria poporului meu, de genocidul poporului evreu, care nouă, tinerei generații, ni se pare de neînțeles și care ne provoacă o imensă rușine și tristețe.

S-a ridicat de la masă și m-a poftit în camera alăturată.  Pe un dulăpior stătea o minunată statuetă de bronz.

– Această sculptură, „Femeia îngenuncheată”, a fost creată de marele artist german Georg Kolbe în 1926.  Am moștenit-o de la unchiul meu care a murit recent.  Este foarte valoroasă, dar nu pot s-o păstrez.  Nu o vreau în casa mea.  Vă rog să mă ajutați să-i găsesc pe adevărații moștenitori.  Statueta trebuie să se întoarcă la proprietarii ei de drept.

Am tăcut.  Înțelesesem, chiar dacă nu a spus-o direct.  Statueta aparținuse unei familii de evrei.  Care a fost rolul unchiului ei în jaf?  Cine știe?  Gândurile mi se învolburau.  Mi-am amintit de minunatele opere de artă pe care le-am văzut cu ani în urmă în Villa Favorita din Lugano.  Erau opere jefuite de la evrei, pe care guvernul german le-a vândut baronului Heinrich Thyssen-Bornemisza – astăzi sunt expuse în muzeul Thyssen-Bornemisza din Madrid.  Și iată, într-o casă modestă din Tübingen, această sculptură valoroasă, jefuită de la proprietarii ei în perioada întunecată, a ajuns din întâmplare tocmai în fața mea, medic din Israel.

– Cum să-i găsesc pe proprietarii de drept ai sculpturii?  Majoritatea evreilor germani au pierit, cei rămași s-au împrăștiat prin lume.  Și apoi nu știți unde și în ce împrejurări a ajuns sculptura la unchiul dumneavoastră.  Nu am niciun indiciu după care să pornesc cercetările.

– Tot ce știu este că sculptura a aparținut unor evrei.  În timpul războiului ea a ajuns la unchiul meu, care mi-a lăsat-o mie.

Femeia a amuțit, cufundată în gânduri, apoi a adăugat:

– Veți găsi cu siguranță pe unul dintre moștenitori.  Voi, voi reușiți să faceți orice!

Am zâmbit amar.  Da, noi reușim să facem orice, numai din lagărele de exterminare nu am reușit să scăpăm.  Am simțit cum mă închid în fața acestei femei și a bunelor ei intenții.  De ce insistă?  Doar ea s-a născut cu mult după război și nu datorează nimănui nimic.  De ce nu vrea să păstreze statueta, sau s-o vândă?

– De rușine, mi-a spus, de parcă mi-ar fi citit gândurile.  Copiii noștri vor crește, vor întreba de unde avem statueta și eu ce să le răspund?  Pentru binele familiei mele vreau ca sculptura să se întoarcă la proprietarii ei.

Nu știam ce să-i răspund.  Am fotografiat statueta din toate unghiurile, i-am promis femeii că o să încerc și am plecat.

La întoarcere l-am sunat pe bunul meu prieten Tolke Arad, care a fost mulți ani președintele Yad Vashem.  Din păcate nici el nu vedea niciun mijloc de a-i găsi pe moștenitorii legali.  I-am scris soției doctorului și i-am propus să doneze statueta Muzeului Tel Aviv – chiar dacă nu va ajunge înapoi la proprietarii de drept, cel puțin, ca în cazul colecției Thyssen-Bornemisza, ea va fi pusă la dispoziția publicului.  Doamna mi-a primit propunerea, cu o singură rugăminte: donația să fie anonimă, pentru ca numele ei să nu fie amestecat în jaful sculpturii.

Cu ajutorul lui Marc Spass, directorul Muzeului Tel Aviv, statueta a fost dusă la centrul de vânzări de artă din Stuttgart, unde experții au confirmat că era un Kolbe original, de mare valoare.

Sculptura lui Kolbe „Femeie în genunchi” se află acum în expoziția permanentă a Muzeului Tel Aviv, alături de o altă sculptură a lui Kolbe, iar pe tăblița de aramă este înscris „donație anonimă”.

Traducere din ebraică Hava Oren