Încep prin a-mi cere scuze cititorilor: în plină criză internațională eu mi-am găsit să ”atac” zilele trecute un subiect (istoria tangoului) care se potrivește ca nuca-n perete cu situația creată la granița estică a Ucrainei.

Însă rândurile de mai jos au drept scop să spele greșeala, cu speranța că voi fi iertat.

Nu sunt istoric și trebuie să recunosc că pentru a scrie articolul de față nu am apelat la tratate serioase din care să mă inspir pentru a prezenta aici modul în care eu văd situația creată între Rusia putiniană și Ucraina lui Zelenski (pentru cifre am apelat la Dr Google, bineînțeles…).

Deci să discutăm faptele în mod organizat.

Putin e un dictator, ca toți cei care au controlat destinele Rusiei în ultimele secole, poate începând cu Petru cel Mare. Politica dictatorilor ruși a fost una dublă: ignorarea situației populației locale și permanenta campanie de a lărgi granițele țării. Ca un amănunt, administrația Statelor Unite din anii secolului al XIX-lea avea aceeași politică expansionistă, dar economia de piață liberă americană a permis menținerea unei situații economice acceptabile chiar și pentru interminabilele valuri de emigranți spre Lumea Nouă.

Rusia n-a încercat niciodată în mod serios să îmbunătățească starea materială a populației sale. Ea a rămas precară pentru majoritatea rușilor până în ziua de azi.

”Mujicul” se mulțumește din totdeauna cu puțin, asta o știu toți cei care au condus Rusia în ultimele sute de ani.

În schimb Rusia, cea țaristă, și apoi cea bolșevică, a reușit să cucerească teritorii, și în plus, spre deosebire de alte puteri ocupante (să zicem Anglia), politica de expansiune a fost dublată de o permanentă activitate de diluare a populației locale, prin transfer de diverse etnii (ca în Basarabia) sau prin translocarea unor mase de ruși spre noile teritorii anexate.

În mod cu totul paradoxal (probabil că explicația constă în faptul că rușii nu erau în suficient număr pentru acest posibil scop) țările Europei de Est incluse în blocul sovietic după ce de al Doilea Război Mondial nu au asistat la un asemenea fenomen demografic, Kremlinul mulțumindu-se cu  asigurarea unei politici total prosovietice și instalarea economiei așa-zise de tip socialist.

Dar fenomenul demografic de care am amintit mai sus a caracterizat situația republicilor sovietice, adică acele 14-15 țări anexate Rusiei de-a lungul primei jumătăți a secolului XX. Politica de colonizare a acestor țări a fost asigurată de un procent semnificativ de cetățeni de origine rusească care, pe lângă înlesnirea introducerii de legi și obiceiuri de proveniență rusească, au făcut ca limba rusă și cultura de tip sovietic să fie predominantă în țări ca Ucraina, Moldova, Kazahstan sau Estonia.

Destrămarea imperiului sovietic în anii 90 ai secolului trecut a fost caracterizată de Putin în anul 2005 ca cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX.

Pentru miliarde de cetățeni ai lumii libere dispariția URSS-ului a fost un motiv de jubilare și extaz, dar pentru Putin ea a reprezentat o catastrofă. Iar catastrofele cer un tratament de remediere.

Dispariția puterii sovietice în fostele republici a lăsat în urmă procente relativ mari de ruși, care au făcut (și încă fac, pe unde se poate) tot ce e posibil ca influența Kremlinului să fie simțită la orice pas.

Iată o scurtă trecere în revistă a procentului de ruși în câteva din fostele republici (și regiuni) sovietice în acești ultimi ani: Ucraina 17% (mai ales în așa zisele republici populare din est), Estonia 30%, Republica Moldova (asupra căreia mă voi întoarce) 16%, Letonia 25%, Lituania 5%.

S-au făcut încercări, doar parțial reușite, de a schimba situația. De exemplu, în unele țări baltice post-sovietice rușii care nu au putut dovedi legături de familie cu populația țării dinainte de anul 1940 pur și simplu nu au primit cetățenia, ca în Lituania și Estonia.

Spre deosebire de Elțîn, care oscila între o politică mai mult sau mai puțin liberală și permanenta frică de a nu fi dat jos de la putere, fostul colonel KGB nu a avut nici cea mai mică îndoială de ceea ce trebuie făcut pentru a diminua magnitudinea ”catastrofei”.

Putin pare a fi unul din cei mai distinși elevi ai istoriei. Plebiscitul din 1935 în bazinul Saar, de mare succes pentru Hitler, a reîntors această regiune la ”patria mumă”, adică Germania, fără a fi nevoie de nici măcar un foc de pușcă.

Deci istoria ne învață că lucrurile se pot aranja fără prea multă bătaie de cap.

Dar să ne reîntoarcem la fapte recente.

În Osetia georgiană procentul populației rusești era de 21%, iar în Abhazia – o altă provincie aparținând odinioară Georgei – 10%. Un act idiot al guvernului georgian, în 2008, ca urmare a unei provocări a separatiștilor din Osetia de Sud, a oferit pe tavă armatei lui Putin pretextul de a invada Georgia și a alipi cele două provincii la ”patria mumă”.

Crimeea ucrainiană avea cam 2/3 populație rusească. În Februarie 2014 rușii din regiune au creat diversiuni pro-Kremlin, trupe rusești în haine civile au ocupat clădirea parlamentului crimean, a urmat un referendum care a dus la incorporarea Crimeei între granițele Rusiei.

În urmă cu doi ani publicam în Baabel povestea Basarabiei și a Transnistriei.

Aici mă voi rezuma doar la ce am scris atunci:

”Regiunea de la est de Nistru, o fâșie de pământ cu o lărgime de 30 Km, cu o suprafață de 4000 Km2 (cam 12% din teritoriul Republicii Moldova), se separă de Basarabia devenită republică independentă și pe data de 2 Septembrie 1990 este declarată Republica Moldovenească a Nistrului (RMN).

Conflictul armat cu Chișinăul, provocat la sfârșitul anilor 80 se acutizează în 1992, odată cu plasarea armatei rusești a 14-a, în frunte cu generalul Lebed, având ca urmare 1000 morți și 130.000 de refugiați, fugiți de prăpăd în toate direcțiile: Moldova independentă, Ucraina și chiar Rusia.

Un acord între Chișinău și Moscova (1994) prevedea retragerea trupelor rusești din RMN, un ”amănunt” complet uitat de autoritățile moscovite, chiar dacă doi ani mai târziu, în 1996, Rusia recunoaște apartenența RMN-ului la Republica Moldova. Ca atare, în anul 1994 Transnistria introduce o monedă a ei, rubla RMN, creează o constituție proprie, un steag propriu și un imn propriu.

Cu alte cuvinte RMN se comportă ca un stat indepenent, pur și simplu.

În anul 2004 populația RMN număra 555.000 locuitori, dintre care moldoveni 32%, ruși 30% și ucrainieni 28%.”

Astăzi se pare că procentul populației rusești în Transnistria e în jur de 64%.

Cât despre Ucraina, realitatea e la fel de propice tendinței expansioniste putiniene.

În anul 1926 Ucraina avea 9% populație rusă. Acum douăzeci de ani, în 2001, minoritatea rusă atinsese cifra de 17%, dar în regiune Donețk procentul era de 38%, iar în Lugansk 39%.

Și cât îi trebuie lui Putin să dovedească situația ”incredibil de precară” în care se află minoritatea rusă din Ucraina în general, dar mai ales în regiunile estice aflate la granița cu ”Ursul ”, într-o țară care e condusă de neonaziști, în fruntea cărora se află un președinte tăiat împrejur?!

Și cine nu poate înțelege că numai mama Rusia poate rezolva problema ”copiilor” ei, aflați temporar sub un alt regim?!

Deci să rezumăm cele de mai sus. Putin cunoaște perfect regulile provocărilor politico-militare. Sarcina lui e cu atât mai simplă, cu cât ”cineva” a avut grijă ca fluxul populației rusești spre țările incluse între granițele URSS-ului să continue timp de zeci de ani, creând o situație extrem de favorabilă unei viitoare politici de expansiune. A veni în apărarea unei minorități (cică) oprimate, jignite, batjocorite, exploatate, aflate sub control străin, este obligația oricărei națiuni care se respectă.

Acesta este numitorul comun al politicii putiniene și ea poartă numele de cuiul lui Pepelea. Dificultatea constă în faptul că în afară de cei cu memorie bine păstrată, cine oare își mai amintește de povestea cu tâlc, și cine știe ce trebuie făcut pentru a nu lăsa niciun „cui” fostului proprietar?

Și în toată tărășenia asta, unde se află Occidentul?

În primul rând două vești proaste: Churchill e mort și Angela Merkel pensionară.

Deci nimeni în Occident nu e în stare să ia o atitudine activă față de agresiunea rusească. N-au făcut-o pentru Georgia, n-au făcut-o pentru Crimeea, de ce ar face-o pentru Ucraina, când o opoziție armată ar duce la :

– morți și răniți

– grave probleme economice

– frig iarna în casele decenților cetățeni.

Europa e obosită, o duce prea bine și nu e în stare de o acțiune cu caracter cât de cât periculos.

Îmi scria un bun prieten român: nu mi-e frică de un atac rusesc, mi-e frică că mă apără francezii!

Iar Statele Unite au descoperit recent că distanțele dintre ei și problematicele continente european și asiatic sunt așa de mari încât își pot permite să stea oarecum departe, să plângă pe cei sortiți pierzaniei și apoi să se reîntoarcă imediat la treburile lor cotidiene.

Și acum la sfârșit, îmi permit a emite pronosticul meu.

Ucraina e deja un fait accompli, amănuntele nu mai au importanță dacă numai regiunile estice vor fi încorporate în teritoriul Rusiei sau toată țara. Ucraina va deveni pro-rusească și această schimbare îl va aduce pe Putin foarte aproape de Transnistria și de Basarabia. După părerea mea următoarea victimă e Republica Moldova, pentru că altminteri eu personal nu-l mai înțeleg pe actualul stăpân al Rusiei.

Putin nu va ataca nicio țară care face parte din sistemul NATO. De aceea țările baltice, și ele foste republici sovietice, nu sunt în pericol. Putin nu dorește un război cu Occidentul.

Mi se va spune că fraza aceasta vine în contradicție cu cele scrise cu câteva rânduri mai sus. S-ar putea ca explicația să rezide în incurabilul meu spirit optimist, care-mi spune că totul are o limită.

Mi-aș dori mult să pot adăuga aici cunoscuta expresie: vom trăi și vom vedea, pentru că nu sunt sigur că mi se potrivește tocmai mie…

Dar nu pot încheia aceste gânduri puse ”pe hârtie” fără a aminti un fapt geopolitic care nu poate fi contestat: în urmă cu exact o jumătate de secol fugisem dint-o țară care avea graniță comună cu Rusia și acum, de câțiva ani, Rusia mi-a devenit din nou vecină. Halal de mine!!

Gabriel Ben Meron