Zilele trecute am fost la Tel Aviv, la o expoziție de pictură a unui bun prieten. Ne cunoaștem de vreo 20 de ani, de la cantina spitalului Hadassah.

M-a atras faptul că la masa lui era întotdeauna o conversație animată.  Avea o „gașcă” de oameni simpatici, cu interese variate, și oricând aveam ocazia, mă așezam lângă ei, așa încât pe nesimțite am devenit și eu una de-ai lor.  Interesant că nu erau printre ei medici sau asistente.  Zvi lucra la oftalmologie, Barry la patologie, Șmuel la centrul de transfuzii, Ițhak și Leni (care este și cititoare ocazională a revistei Baabel) la laboratorul de histocompatibilitate… Cu timpul ne-am împrietenit, am fost și acasă la unii din ei.  Ițhak își aducea mandolina și cântam împreună.  Din păcate după ce am ieșit cu toții la pensie, ne-am răzlețit, unii nu mai sunt în viață.  Doar pe Leni o mai văd uneori.

Figura cea mai interesantă era Danny.  A lucrat întâi la cardiologie, apoi la nefrologie, dar se ocupa de multe alte lucruri și întotdeauna avea ceva de povestit.  Era membru într-un club de „plimbăreți” și făcea drumeții lungi în fiecare weekend, în locuri neumblate, prin deșert – mai continuă și acum, la peste 80 de ani!  Iar în vacanțe făcea excursiile cele mai neobișnuite, făcea alpinism, a fost în Himalaya, Pamir, Altai, Tian Shan, Elbrus, Aconcagua, Kilimanjaro, a cutreierat locuri puțin cunoscute, din Albania și până în Etiopia.  Îmi amintesc cât de mult se bucura să plece în Kamceatka, dar în ultimul moment excursia a fost anulată… Și peste tot avea cu el aparatul de fotografiat, nici nu-mi pot închipui câte fotografii a adunat de-a lungul anilor.  Când s-a întors din China (într-o vreme când aproape nimeni încă nu o văzuse), am invitat toată gașca la mine și Danny ne-a proiectat diapozitive.  A fost o seară memorabilă!

Cu timpul am aflat mai multe despre el.  A copilărit în Tel Avivul anilor 1940.  A obținut un brevet de inginer de la Technion din Haifa și apoi un doctorat în bioinginerie medicală de la Universitatea Ebraică din Ierusalim.  A lucrat în cercetare – are la activul lui peste o sută de comunicări științifice, articole și capitole din cărți, care continuă să apară chiar și cu mult timp după ce s-a pensionat, pentru că își continuă activitatea câteva ore pe zi ca voluntar.

https://www.researchgate.net/scientific-contributions/Dan-Sapoznikov-39564060

Iată-l la un congres, unde își prezintă o lucrare:

Nu s-a căsătorit niciodată și cu toate că locuiește la Ierusalim, a păstrat apartamentul părinților din Tel Aviv cu tot ce era înăuntru, inclusiv… o enormă colecție a ziarului Haaretz care aparținuse tatălui său.  De acolo îmi trimite uneori „delicatese”, ca de exemplu cea despre producția de penicilină la Ierusalim în 1945, poveste pe care am folosit-o în articolul despre „Odiseea penicilinei” https://baabel.ro/2020/03/odiseea-penicilinei

Eu știam că pictează doar de vreo zece ani, când s-a înscris la cercul de pictură al pensionarilor spitalului, dar acum mi-a povestit că pictura îl pasiona încă din tinerețe și e în mare măsură autodidact, a copiat întâi tablourile marilor maeștri.  Într-o zi l-am vizitat la cerc și am văzut cum lucra.  Avea în față una din propriile sale fotografii, făcute în cursul unei drumeții, și… aici mi se opresc cuvintele, pentru că se întâmplă un lucru pe care nu-l înțeleg, un miracol.  Imaginea rămâne aceeași – și totuși nu.  Contururile dispar și rămâne un peisaj real și totuși magic, atemporal, care emană o senzație de liniște, un peisaj care mă atrage în mod inexplicabil, aș vrea să intru în el, să exist în el.  Aceeași senzație mi-o dau peisajele impresioniștilor și de aceea îl numesc pe Danny „ultimul impresionist”, chiar dacă acest lucru nu este bazat pe opinia niciunui specialist.  El spune că este un mare admirator al lui Corot, dar eu văd o asemănare și cu Cézanne. (De fapt Corot este un precursor al impresionismului, iar Cézanne un post-impresionist, dar ce contează?)

Subiectele lui preferate sunt colțuri uitate de natură, oaze în deșert, copaci, ape, clădiri vechi, ruine.  Peisajele citadine sunt puține și din ele lipsește orice amănunt care ar putea aminti de prezent, lipsesc mașinile, felinarele de pe străzi și chiar oameni apar foarte rar.  Întreaga scenă ar fi putut exista la fel de bine în urmă cu 100 sau 150 de ani.  Oare într-adevăr așa arătau aceste locuri pe atunci?  Cine știe?

Poate că singurul lucru care i s-ar putea reproșa este că nu e original, că acest gen de pictură există de multă vreme, iar el nu aduce nimic nou.  Poate că da, dar eu mă bucur că a rămas să lucreze la fel ca odinioară, pentru că mie exact așa îmi place.  Și dacă contururile sunt vagi și detaliile lipsesc, cu atât mai bine, pentru că în locul lor pot să-mi imaginez orice și cred că acest lucru nu face decât să adauge la farmecul tablourilor.

Prima sa expoziție a fost acum vreo cinci ani la Ierusalim.  Văzându-mi entuziasmul, Danny mi-a dăruit un tablou.  L-am înrămat și l-am pus pe perete în camera de zi și când sunt abătută îl privesc și îmi face bine.

Expoziția actuală este deschisă până în 4 martie și oricine este interesat este invitat să o viziteze.  Tablourile pot fi văzute și aici: http://www.officeintelavivgallery.com/project_232.htm  La galerie m-au asigurat că ele vor rămâne pe internet și după data închiderii.

Din imaginile pe care mi le-a trimis Danny de-a lungul anilor voi încerca să spicuiesc câteva fotografii, alături de tablourile create pe baza lor.  Sper că voi reuși să împărtășesc cititorilor ceva din „miracolul” lui Danny.

Hava Oren