Prietenia dintre mine și Émilie rezistă de decenii până azi. Continuăm să fim în legătură, uneori prin scrisori, sau mai ales prin vederi pe care ni le trimitem din călătorii, dar și prin mijloacele actuale facilitate de tehnica avansată căreia îi suntem martore și beneficiare. Așa cum am început, continuăm să vorbim englezește, desigur cu multe inserții de cuvinte românești și franțuzești. Esențialul este că ne înțelegem, o româncă și o franțuzoaică, și putem depune mărturie că în prietenie, oamenii trec peste bariere impuse de distanță, cultură și timp.

Marea pasiune a Émiliei este alergarea, ea fiind maratonistă cu rezultate remarcabile, o parte importantă din viața ei o constituie competițiile la care participă în diferite locuri din Franța. O văd deci adesea în fotografii apărute în media, alături de alți alergători și o admir pentru perseverența și determinarea ei.

La un moment dat, acum vreo 15 ani, într-o convorbire telefonică, ne-am promis una alteia că în anul când vom împlini fiecare 50 de ani, ne vom întâlni negreșit. Suntem fete paroliste și așa se face că în 2011 Émilie și Pascal au venit din nou în România, tot cu trenul, la fel ca în tinerețe, făcând o călătorie foarte lungă, cu schimbări în patru locuri. Trecuseră aproape 20 de ani de când Émilie fusese la noi ultima oară și era încântată de schimbările în bine pe care le recepta mult mai acut decât suntem noi capabili să o facem.

Ziua mea este în iunie, iar a ei în decembrie și, pentru că Émilie a putut să vină doar în luna septembrie, am stabilit o sâmbătă ca fiind ziua noastră și am instituit o zi comună de naștere, la fel cum făcusem cu celebrarea Crăciunului în august, în Franța, la prima noastră vizită. Fiul meu, Mircea, ne-a comandat un tort aniversar, pe care a cerut să fie scris Bonne aniversaire 100!

Cofetarul a făcut ochii mari și l-a întrebat:

– Chiar e pentru cineva care are 100 de ani?

– Da, a răspuns Mircea, dar sunt două persoane…

Așa că ne-am împlinit frumos centenarul de viață, împreună, neîmplinind încă centenarul de prietenie. Asta va urma.

Sărbătorirea includea și o vacanță petrecută în România, o vacanță după mai bine de 30 de ani, de când Émilie bătuse țara în lung și în lat, cu cortul, împreună cu ”gașca” prietenului nostru Dani din Marghita. De data asta, ca niște doamne de 50 de ani, am făcut rezervări la pensiuni și hoteluri și ne-am dus bineînțeles cu mașina. Dar de pățit unele-altele tot am pățit, la fel ca atunci când eram tinere și fără nicio grijă.

Émilie vizitase Maramureșul, în schimb eu și Pascal niciodată. Am hotărât să facem o excursie extinsă pe la Cimitirul Vesel din Săpânța, să mergem cu mocănița pe la Vișeul de Sus și să petrecem mai multe zile colindând zona. Am fost fermecați cu totul, Émilie a făcut sute de fotografii. Într-o duminică mergeam printr-un sat la vremea amiezii și trecând pe lângă o biserică, am prins exact momentul când oamenii ieșeau de la slujbă. Erau îmbrăcați cu toții în portul popular moroșenesc, femeile aveau cămăși albe și fuste colorate și crețe, bărbații cămăși și pantaloni albi și cizme, iar la ieșirea din biserică se împărțeau în două, îndreptându-se spre casele lor, de cele două părți ale drumului, formând ca două aripi albe care îmbrățișau satul. Émilie ne-a cerut să oprim mașina, era un moment special pe care voia să-l prindă în imagini. Aproape de mașină era o tânără mamă, blondă, cu privire senină și zâmbet nemaipomenit, de mână cu câte un ”cocon”, pe care Émilie a oprit-o și i-a spus în românește:

– Doamna, doamna, pot să fac poză? Te rog, eu sunt din Franța!

Tânăra a râs și a încuviințat, iar noi toți am decretat că acela este cel mai frumos sat din România – Poienile Izei.

Pensiunea la care stăteam la Săpânța era la câteva zeci de metri de granița cu Ucraina. Da, zeci de metri, intra tot timpul telefonia mobilă ucraineană pe mesaj și într-o seară, devreme, când ne plimbam amândouă prin sat ca să ne bucurăm de poveștile noastre și de aerul înmiresmat, am luat-o pe un drumeag lăturalnic, adâncite în evocări de tot felul, am ajuns la o casă și am depășit-o. La poartă era o femeie cam de vârsta noastră care, văzând că nu ne oprim, a strigat după noi că dacă mai mergem 50 de metri trecem în Ucraina. Hotarul trecea prin grădina ei…

Am să închei evocarea prieteniei noastre cu o întâmplare uluitoare petrecută în această ultimă, până acum, vizită a Émiliei la mine. La întoarcerea la Oradea, fără nicio planificare anterioară, doar ca un gând răzleț, am întrebat-o pe Émilie dacă ar vrea să trecem prin Marghita și să ne oprim câteva minute, să trecem pe vechile străzi, prin parcul atât de drag nouă, să revedem locurile. A consimțit de îndată.

Am mai spus că merg extrem de rar la Marghita, orașul meu natal, de cele mai multe ori trec doar pe la mormântul iubitei mele bunici, Magda, și apoi plec. Pe Dani, prietenul pe care l-am amintit într-un episod anterior, cel care a avut un rol important în poveste, nu-l mai văzusem de mai bine de 15 ani. Se stabilise la Sibiu și îi mutase acolo și pe părinții lui. Abia o dată la câțiva ani, absolut aleatoriu, mai vin cu toții la Marghita pentru câteva zile, pe la rude și prieteni.

Zis și făcut, mergem spre Oradea, dar intrăm și poposim în orașul întâmplărilor de tinerețe. Am parcat în centru, chiar lângă blocul unde locuisem eu. Totul părea neschimbat, sub balconul apartamentului nostru erau și acum, ca și cu zeci de ani în urmă, florărese gureșe care vindeau buchete multicolore în găleți de metal. La colțul blocului era și atunci un chioșc cu băuturi răcoritoare, unde pe vremuri puteam cumpăra pepsi, o tratație de zile mari.

Am dat o tură prin parcul apropiat de școală, ne-am plimbat pe străzile cunoscute, am trecut pe lângă fosta locuință a lui Dani. Émilie absorbea totul, era încântată să revadă urmele pașilor noștri… Din tot grupul, doar noi două aveam un nod în gât și ochii strălucitori, ceilalți nu aveau nostalgii și se grăbeau spre mașină și spre casă. Ajunse din nou în fața chioșcului, hotărâm pe loc să bem o oranjadă și deschidem pe loc sticla, direct în stradă, așa cum făceam și cu zeci de ani în urmă. Înghițeam încet lichidul rece, vrând parcă să prelungim momentul revederii cu acest loc pe care nu ni l-am putut smulge din inimi. Și atunci l-am văzut pe Dani venind spre noi cu pas hotărât. Era îmbrăcat într-un tricou roșu și se vedea din depărtare, dar îl vedeam numai eu, Émilie fiind cu spatele la el. Am amuțit și am clipit din ochi, căci nu puteam crede… Nici nu am putut s-o previn pe Émilie și el deja era lângă noi și ne îmbrățișa, fără să zică nici el nimic. Pur și simplu nu credeam că asta e posibil, primul lucru pe care am reușit să-l îngaim a fost:

– This is not happening! (Asta nu se întâmplă!)

– Oh, ba da, se întâmplă! a spus Dani și ne-am pomenit râzând toți trei și vorbind deodată. El era foarte încărunțit, eram cu toții în pragul vârstei a treia și ne pomeniserăm aduși din nou împreună, în același loc, de către Univers… Împreună aveam deja 150 de ani, nu 100, și erau atât de multe amintiri…

Întâlnirea noastră uluitoare mi-a confirmat că noi trebuia să fim prieteni, că inimile noastre erau surori, că ar fi fost imposibil să nu ne întâlnim și că nu există întâmplări pur și simplu. Există fire invizibile de iubire, fire țesute de destin, care leagă oamenii în mod implacabil, țesătura fiind hotărâtă în altă parte…

Sfârșit (deocamadată)

Anca Laslo