Vizita la Bucureşti după Corona (II)

La Bucureşti sunt realizări vizibile legate de progresul tehnologic, socio-economic al societăţii româneşti, dar pe de altă parte, e din ce în ce mai dezolant să observi multe case vechi cu tencuiala căzută, străzi al căror pavaj este fisurat, chiar atunci când pietrele rotunde de altă dată sunt înlocuite în majoritate cu asfalt. Acoperişurile caselor cu structuri foarte învechite produc un sentiment de tristeţe şi de teamă, pe care de această dată nici eu nu l-am putut învinge.

            Prima zi la Bucureşti a fost o revenire într-un ambient ploios, în care plăcerea cea mai mare mi-a făcut-o revederea cu vechea şi eterna mea prietenă şi colegă de facultate Doina C., venită de la Constanţa pentru a ne întâlni din nou, chiar şi pentru puţine ceasuri.

Alături de Doina C.

Profesor universitar în domeniul optimizărilor în transporturi maritime, Doina C. vine să mă întâlnească ori de câte ori ajung la Bucureşti, pentru a depăna amintiri, chiar visuri, unele împlinite, iar altele ba, dar pe lângă acestea discutăm şi unele din realităţile de astăzi ale vieţii noastre şi ale familiilor noastre. La întâlnirile noastre beneficiem de un timp de cea mai bună calitate. Doina şi sora ei au copilărit la Constanţa, într-o căsuţă aflată în drumul spre Mamaia, la a cărei portiţă ajungeai luând-o la dreapta, de pe prelungul bulevard ce uneşte Constanţa cu Mamaia, care pe atunci se numea Bd. V.I. Lenin, iar astăzi, Bd. Mamaia. Străduţele din partea dreaptă a acestui bulevard aproape legendar “mărşăluiau” perpedicular spre mare, pavate cu pietre rotunde, ascunzând gospodăriile localnicilor în spatele unor garduri de lemn. La capătul străduţelor ce coborau către ţărmul mării, te găseai dintr-odată deasupra plajei, la o înălţime oarecare, doar că pe vremea aceea, plaja era mai puţin amenajată.

            Noi două, colege de grupă în anii facultăţii, cu năzuinţe şi concepţii asemănătoare asupra lumii înconjurătoare, ne-am împrietenit mai tare în vacanţa dintre anul I şi II, când am fost la practică (la viţă de vie), la Medgidia. Acolo, după ce culegeam şi alegeam părţile vlăstarului de viţă care nu îşi aveau locul pe tulpină, şi după ce mâncam în tabără, ne mai plimbam prin oraş căutând diferite chilipiruri, parte pentru igiena şi cosmetica noastră de fete tinere şi dornice de frumos, parte pentru a schimba aerul şi peisajul. Nopţile erau prilejul de a ne povesti din bucuriile şi tristeţile noastre.

            De atunci încoace, deşi facultatea a rămas cu mult în urmă, continuăm să ne întâlnim aproape an de an, mai exact de câte ori vin eu la Bucureşti. Mai rar, ce-i drept, am fost şi eu la Constanţa, unde, la ultima vizită (de acum câţiva ani) am sărbătorit Paştele ajutând-o pe Doina să vopsească ouăle, am privit cum se înalţă în cuptor păscuța cea galbenă cu brânză şi stafide, după care am degustat împreună cu familia ei din drobul de miel tradiţional.

            Strada pe care locuia atunci familia ei (cât este întâmplare, sau cât coincidenţă, originea familiei Doinei aduce trecutul în actualitatea tristă a zilelor noastre legată de neliniştile de dincolo de graniţă) dacă nu mă înşel, purta numele lui Ciprian Porumbescu. Acolo, la casa Doinei, i-am cunoscut părinţii şi sora, am vizitat-o în vara anului 1975, la terminarea facultăţii, pentru o scurtă vacanţă la mare, care s-a soldat cu câteva întâmplări pe care nu le vom uita.

            Nu a fost singura mea vizită la căsuţa familiei C., dar cu timpul surprizele oraşului au smuls-o pe Doina din cuibul copilăriei. Astăzi, spre sfârşitul unei cariere strălucite, pot spune că dintre matematicienii ai promoţiei 1970-1974/75, poate că Doina are realizările profesionale cele mai de admirat.

            Dintre întâmplările acelui sfârşit de an şi de facultate aş istorisi povestea inelului pe care l-am găsit pe plaja oraşului bulgăresc Varna. Dornică de a participa într-o excursie de o zi în Bulgaria, am pornit cu autobuzul spre locurile din sudul Dobrogei, parcurgând scurta porţiune pâna la Varna. Priveam cu interes partea bulgară a Dobrogei, încercând să mă bucur de noutăţile văzute atunci, o a doua ieşire din graniţele României (fusesem în Israel în anul 1972). Memoria nu mă mai ajută să-mi amintesc detaliile acestui drum scurt la dus sau la întors, dar drumul s-a soldat cu o surpriză. Pe plaja de la Varna am văzut strălucind la picioarele mele un ineluş cu o piatră albăstruie. Ulterior am aflat că inelul este din aur de 12 karate şi că are o piatră semipreţioasă, numită acvamarin.

În perioada acelei vacanţe, la încheierea facultăţii de matematică şi după ce fusesem deja repartizată ca programator la uzina Electromagnetica, aşteptam cu o anumita înfrigurare  aprobarea emigrării mele de una singură, în Israel. Cererea o înaintasem la sfârşitul anului IV, atunci când am primit diploma, după care am urmat un an de specializare la Secţia de Statistică şi Probabilităţi. Menţionez cu tristeţe acest fapt, deoarece nu am făcut niciodată uz de cunoştinţele obţinute atunci, pentru că am părăsit domeniul matematicii de îndată ce am ajuns în Israel. Singura amintire pătrunzătoare pe care o păstrez din acel al cincilea an de studii este cea a profesorului Ioan Cuculescu, cu care am reluat legătura în momentul în care m-am înscris, în Israel fiind, la un doctorat în istorie. Profesorul Cuculescu mai este în viaţă și re în jur de 94 de ani.

            În seara în care am revenit de la Varna, destul de entuziasmată de întâmplarea cu inelul, mama m-a sunat la telefon acasă la Doina şi mi-a spus:  “Veri, ţi s-a aprobat plecarea!“. Mi s-a făcut inima cât un purice, m-au cuprins simultan bucuria, emoţia, teama, nedumerirea. Şi totul a pornit poate, ca o premoniţie, stârnită odată cu găsirea acelui minuscul obiect, ascuns în “nisipul de aur“ al plajei de la Varna. Inelul m-a însoţit în Israel, dar la scurt timp după ce am ajuns, nu-mi amintesc când, a dispărut. Ani, chiar zeci de ani nu m-am mai gândit la acel inel, dar nu demult, o prietenă pe care vârsta o apropie de cea a centenarului, mi-a atras atenţia că a găsit în colecţia ei de bijuterii un ineluş pe care crede că i l-aş fi dat eu, cu decenii în urmă. Mi-a tresărit inima, crezând că aş putea regăsi inelul de odinioară şi odată cu el, poate şi timpul pierdut.

            Hélas, era un alt inel, cel pe care îl ascunsese “vistieria” Suzanei. Poate o întâmplare sau poate o previzibilă coincidenţă: prietena mea din Israel poartă acelaşi nume ca şi fiica Doinei. Poate că inelul cel nou va ajunge la Suzana cea tânără, cu un firicel de emoţie ce leagă generaţiile, încercând să învingă timpul. Dacă nu noi, cei care ne vin în urmă…

            După ceasurile în care am stat împreună, am condus-o pe Doina către staţia troleibuzului care o ducea la gară. Acelaşi troleibuz, aceleaşi linii electrice, acelaşi drum către gară; uite cum au persistat unele “constante” în viaţa noastră care ne-a scăpat printre degete oriunde ne-am fi aflat. Troleibuzul 85 o va duce pe Doina la Gara de Nord, de acolo acasă… până la următoarea întâlnire.

Când troleibuzul a plecat din faţa Universităţii renovate, eu am mai făcut o tură să pot lua câteva poze, prinzând aerul acela de primăvară încă în floare şi câteva picături de ploaie, un aer care aşteaptă calm, balsamul florilor de tei şi liliac ce se va face simţit în scurtă vreme, atunci când vor fi deja în floare şi iasomia, bujorii și lalelele.

Şi oricât de puţin verosimil ar fi, acel timp despre care vorbesc adesea referindu-mă la felul în care se comprimă, există şi situaţii în care se poate extinde, precum a fost în ziua de 10 aprilie, ziua venirii mele la Bucureşti. La orele serii, în holul hotelului Capitol m-am întâlnit cu o persoană deosebită, venită în România pentru a-şi desfăşura activitatea academică la Universitatea din Iaşi. Este vorba de cercetătoarea, jurnalista, documentarista Olga Ştefan, o persoană îndârjită şi plină de viaţă, care îşi dedică o parte a vieţii unor evenimente trecute, pe care încearcă să le readucă în prezent, fie pe calea scrisului, fie pe cea a reportajului filmat, dar în mod special pe cea a creaţiei artistice. Olga a venit în fugă la o scurtă întâlnire, aproape întâmplătoare, pentru un update reciproc şi o cafea de seară în holul hotelului. Astfel amândouă am avut răgaz pentru a ne aduce la cunoştinţă evenimentele recente, dar mai ales rezultatele expoziţionale ale Olgăi care nu precupeţeşte niciun efort pentru a găsi orice capăt de aţă ce ar putea-o conduce prin interiorul labirintului, ca să ajungă până la capăt.

Este vorba de labirintul vieţii deţinuţilor din lagărul de la Vapniarka, pe care ea îl străbate, prin evocările unei istorii povestite sau desenate; este o încercare de reconstituire a preocupărilor celor care au înfruntat acolo cruzimea, foamea şi boala. Nenumăraţi evrei au fost nevoiţi să-şi ducă viaţa chinuită în acel lagăr-ghetto, până aproape de sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Legătura noastră îşi are rădăcinile în memoriile scrise de tatăl meu, care cuprind şi perioada detenţiei sale la Vapniarka.

Alături de Olga Ştefan

În următoarea dimineaţă am avut o întâlnire cu totul specială, cu Lucia Ofrim, conferenţiar universitar, antropolog, filolog, care publică frecvent în Dilema Veche, autoarea mai multor cărţi, precum Ce mi-e drag nu mi-e urât. Pentru o antropologie a emoţiei, Paideia 2003 sau originalul volum bilingv (român-englez), FERESTRE cu poveşti, Monitorul Oficial, 2019. În aceasta din urmă, poveştile celor 108 de ferestre, fotografiate în ţări europene timp de aproape douăzeci de ani de către fotograful japonez Miya Kosei, sunt comentate cu tâlc şi poezie de către Lucia Ofrim care le consideră un instrument antropologic de înţelegere a luminii ce transpare în spatele cadrului oricărei ferestre, dar şi al omului din apropiere.

            Întâlnirea cu Lucia a început printr-un mic dejun copios la hotelul Capitol, pe care îl recomand oricui soseşte la Bucureşti şi doreşte să trăiască în condiţii deosebit de plăcute, chiar în centrul oraşului. Ea a a fost o incursiune mai realistă în prezentul bucureştean, în căutarea unor muzee, din păcate închise la venirea noastră inopinată în zilele lor de pauză, dar şi o scurtă vizită olfactivă la vestitul magazin de cafea, Florescu.   

            Plimbarea ne-a purtat şi prin spaţiile pe care le-am parcurs în adolescenţă. Am revăzut străzile Armenească, Toamnei, Silvestru, Spătarului sau Italiană, stradă pe care se afla chiar liceul la care am invăţat, Spiru Haret. Am căutat Muzeul Theodor Pallady, aflat pe Strada Spătarului 22, în Casa Melnik, ce oferă o frumoasă retrospectivă picturală.

            Pe Lucia am cunoscut-o acum câţiva ani, când am aflat prin fosta ambasadoare a României la Tel Aviv, distinsa doamnă Andreea Păstârnac, că Lucia predă limba română în cadrul Universităţii Tel Aviv, ca reprezentantă a Institutului Limbii Române [https://www.ilr.ro], o organizaţie, printre ale cărei obiective se numără promovarea limbii, culturii și civilizației româneșţi, valorificarea identității culturale românești, de asemenea, facilitarea reintegrării elevilor în sistemul de învățământ românesc în cazul revenirii în țară. Are sucursale şi trimite profesori în multe ţări cu comunităţi de români.

            Datorită unuia dintre profesorii de la Universitatea din Haifa care își propusese promovarea interesului studenţilor pentru istoria României, Lucia a avut imensa bunăvoinţă să se prezinte voluntar, o dată pe săptămână, la Haifa, ca să predea limba română persoanelor interesate, din păcate prea puţine. Legătura noastră s-a păstrat şi după plecarea sa la Bucureşti, puţin înainte de explozia pandemiei la începutul anului 2020.

A urmat întâlnirea cu Cristina R., în seara zilei de marţi. Cristina, o fostă colegă de la Liceul Spiru Haret, care a desfăşurat o frumoasă carieră profesională în comerţul exterior, mi-a fost alături în aventurile mele prin această lume. În ultimii ani s-a dedicat traducerilor de beletristică, din engleză în română. Povestea Cristinei se desfăşoară astăzi într-un spaţiu în care confruntarea cu o durere personală se măsoară prin dorinţa de a-şi desfăşura în continuare viaţa prin cunoaştere şi înţelegere a ceea ce a rămas la îndemână şi care trebuie păstrat.

În camera de hotel, alături de cafeaua şi jofra de la Capşa, am privit de aproape lumea din jurul nostru, reamintindu-mi de versurile pe care le-am împărţit fiecărei colege la sfârşitul liceului, cu scopul de a nu ne pierde vreodată speranţa:

William Wordsworth: “Splendor in the Grass”

Though nothing can bring back the hour

Of splendor in the grass,

of glory in the flower,

We will grieve not, rather find

Strength in what remains behind;

Alături de Cristina

            O altă întâlnire scurtă a fost a doua zi de dimineaţă, cu Mickydutză, prietena mea de acum două decenii, de la forumul taclale, care mi-a fost gazdă în anul 2006 la Atena. Ea a îmbinat studii de matematică şi artă teatrală, şi-a petrecut cam un deceniu de viaţă la Atena, în căutarea unei schimbări totale a vieţii sale profesionale, dar şi personale, iar în cele din urmă, după activitatea prestată în trecut la Teatrul Naţional, înaintea periplului grecesc, s-a reîntors la Bucureşti, fiind astăzi șefa Serviciului Tehnic-Scenă la Teatrul Mic.

Alături de Mickydutză

            La sfârşitul aceleiaşi dimineţi m-am îndreptat spre Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, pentru a doua oară, ca să completez unele documente, cu scopul de invoca ceea ce oferă, poate doar aparent, statul român, în amintirea persecutaţilor etnic din anii Războiului al Doilea Mondial. Este vorba, desigur, de tatăl meu, care a fost în acea situaţie de la internarea sa la Târgu Jiu, în anul 1941, şi ulterior prin transferul în Transnistria, la Vapniarka, pentru încă 2 ani, până în 1944, ca evreu şi fost simpatizant comunist; parafrazându-l pe Lucrețiu Pătrășcanu, aş putea spune despre el: “Un om sub trei dictaturi”[1]

Veronica Rozenberg

(va urma)

[1] Lucreţiu Pătrăşcanu, Sous Trois Dictatures, (Paris: J.Vitiano, 1946).

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on June 3, 2022 Reply

    Un articol care – cred eu – defineşte aplecarea autoarei către oameni, către dialog şi bucuria de a fi alături de ei, oriunde ar călăîtori. Din cele câteva note de drum publicate în Baabel, iese în evidenţă că pentru ea, un loc oricât de pitoresc ar fi, nu e interesant fără oamenii întâlniţi în cale.

    • Veronica Rozenberg commented on June 3, 2022 Reply

      O observatie pertinenta Andrea, desigur ca nu am putut intotdeauna sa programez dinainte intalniri, dar de cate ori s-au intamplat au adaugat un surplus calitativ locului, pentru chiar prin oameni necunoscuti, a caror comportare am observat-o am adaugat ceva la intelegerea acelui loc unde ma aflam, Sper ca in curand, va si mult mai clar aceasta observatie, si iti multumesc.

      Mai pot marturisi ca am plecat in Australia vazuta doar foarte superficial, tot pe urmele undei doamne din Timisoara, vecina mea din Haifa, a carei familie a parasit Israelul si ea pe urmele lor.
      De nu ar fi fost Miriam, care face luna viitoare 87 de ani, probabil ca nu as fi fost tentata sa ajung in locurile acelea deparate.

  • tiberiu ezri commented on June 3, 2022 Reply

    Draga Veronica,

    Frumoasa ta povestire imi aminteste de unele locuri in care am fost pentru prima oara in luna noastra de miere in 1975. Excelentele cofetarii bucurestene, lacul Herastrau de langa Bucuresti unde am invatat sa vaslesc, Constanta, unde am mancat pentru prima oara pizza si Varna, prima mea excursie (de cateva ore) in strainatate. Ce amintiri frumoase mi-ai evocat!

    • Veronica Rozenberg commented on June 3, 2022 Reply

      Uneori frumoasele amintiri sunt resuscitate prin asociere, asa ca inteleg foarte bine triggerul care ti-a readus in minte povesti din trecut, dar mai ales in acel an 1975, anul emigrarii mele, acela era pentru tine un inceput oficial de viata, dar si pentru mine, de alta factura.

      Nu vom uita…cofetariile bucurestene s-au cam dat in jos, dar cred ca in general in ciuda locurilor placute, mie si poate si altora ne raman amintirile.
      Multumesc si Hag Shavuot Matok si Sameach 🙂

      • Tiberiu ezri commented on June 4, 2022 Reply

        Hag Sameah!

  • Anca Laslo commented on June 3, 2022 Reply

    M-am plimbat prin Bucuresti condusa de evocarile tale asa de sensibile. Multumesc frumos!

    • Veronica Rozenberg commented on June 3, 2022 Reply

      In curand, impreuna prin ale tale locuri, cu multumiri anticipate 🙂

  • Marica Lewin commented on June 2, 2022 Reply

    O evocare a Bucurestiului copilariei si studentiei, cu cladiri care au jucat un rol in viata Veronicai , nume de străzi cu rezonanța poetica, se imbina cu reintâlnirea in prezent a unor persoane dragi autoarei, cunoscute mai de demult sau mai recent.
    Impresionant cum prietenii din liceu, Cristina sau din facultate, Doina, pot rămãne atât de vii si autentici, niciun fir de praf nu s- a depus peste amintiri . Am retrait si eu scena in care cele 2 tinere, la munca patriotica isi impartasesc visele, sperantele, fiorii in fata misterelor unui viitor asteptat cu emotie si infrigurate.
    Si curajul Veronicai de a se aventura singura, fara familie, intr- o tara complet noua, atăt de deosebita de Romănia, este de admirat.
    Celelalte doamne cunoscute de Veronica in noua sa cariera de istoric, scriitoare, sunt si ele remarcabile. Doamnele mentionate , cu cariera academica, şi- au adus o contribiţie insemnata in teatru, istoria si literatura româneasca.
    Cele câteva zile petrecute la Bucuresti au fost intense, bogate in stari sufletesti , trecutul, prezentul si viitorul intr- o imbinare perfecta
    Veronica ne da speranta ca si la vârsta noastra se mai poate realiza ceva frumos.

    • Veronica Rozenberg commented on June 2, 2022 Reply

      Multumesc draga Marica pentru intelegerea perspectivei mele asupra unei lumi pe care incerc s-o mentin vie si reala. Oamenii fac cumva aceasta lume, inca viabila.

      Si ai dreptate, incerc sa pastrez, sau poate sa si dau altora sperante, ca si la varsta a treia se pot realizat lucruri frumoase.

      Dar, nu crezi ca in realitate, asta este ceea ce fac, fiecare in felul sau, cam toti baabelienii care scriu in acest remarcabil e-ziar ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *