În articolul despre conferința de la Évian din 1938 statele „civilizate” ale lumii libere și-au exprimat hotărârea categorică de a nu primi refugiați evrei care încercau să evadeze din calea călăilor naziști – nu fiindcă le lipseau pașapoarte sau vize, nu pentru că nu aveau o meserie respectabilă, nu pentru că erau tâlhari sau bețivi – unica lor vină era că erau evrei. În același timp regimul nazist „cucerea” fără război o regiune după alta, schimbând harta Europei. Poate mulți au crezut că așa ceva nu poate fi adevărat, însă curând după conferință s-au petrecut câteva evenimente care au confirmat această atitudine.

Într-o zi senină de sâmbătă dimineață, în 13 mai 1939, la ora 8.00 din portul Hamburg, Germania, a plecat o navă de lux, SS St. Louis, cu destinația Havana, Cuba. Nu era o croazieră de plăcere, ci fuga din fața persecuțiilor naziste insuportabile, mai ales după Noaptea de cristal, din 9-10 noiembrie 1938. Pe bord erau 937 de pasageri, majoritatea evrei mai înstăriți – un bilet costa 400 de dolari (600 Reichsmark), iar la clasa întâi, 500 de dolari (800 Reichsmark). Călătorii au fost obligați să adauge fiecare câte 230 Reichsmark pentru drumul de întoarcere. Erau sume enorme pentru vremea aceea.

Comandantul navei era căpitanul Gustav Schroeder, un german anti-nazist. Printre cei 231 de membri ai echipajului erau infiltrați și câțiva agenți secreți de la Gestapo. Mai era și un oarecare Otto Schiendick, un curier de la Abwehr (Serviciul secret de informații german condus de amiralul Canaris). El trebuia să primească documente militare secrete de la un spion american, Robert Hoffman. Pe vapor flutura steagul nazist și în sala centrală era un tablou enorm al lui Hitler.

Drumul spre Cuba a fost plăcut, cu mâncare bună, filme (mai ales propagandă nazistă), muzică. Un pasager, Moritz Weiler, grav bolnav, a decedat. Soția dorea ca el să fie îngropat la Havana, însă nu era posibil să fie ținut până atunci și s-a hotărât înmormântarea în apele mării. La bord era chiar şi un rabin. Trupul a fost înfășurat în steagul nazist, doar fără zvastică.  

Sâmbăta, 27 mai la ora 3.00 a.m. St. Louis a ancorat în portul Havana. Din acest moment au început problemele. Poliția venită la bord le-a interzis fugarilor să debarce. Rudele unor pasageri, aflate deja în Cuba, au închiriat bărci și au încercat să-i aducă la mal pe cei dragi, dar totul a fost în zadar. Nimeni nu înțelegea ce se petrece.

La începutul anului 1939, guvernul cubanez a decretat că orice refugiat care vrea să intre în Cuba are nevoie de viză și trebuie să plătească o taxă de 500 de dolari – doar turiștii sunt scutiți. Manuel Benitez, șeful serviciilor de imigrare din Cuba, a încasat banii refugiaților, emițându-le vize de „turiști”. Oricum majoritatea doreau să-şi continue drumul spre SUA. El a cerut încă 250.000 de dolari de la Joint, o parte pentru sine și restul ca mită pentru președintele Cubei, Federico Laredo Bru. Guvernul cerea însă 500.000 de dolari pentru a-i primi pe refugiați. Era o sumă uriașă, echivalentă cu multe miliarde astăzi, și Joint-ul nu a putut plăti. Refuzul guvernului a fost categoric: refugiații nu vor debarca la Havana.

În port se aflau doi reprezentanți ai societății Hapag, proprietara navei, și reprezentantul Joint-ului în Cuba, Martin Goldsmith, apoi au venit încă doi funcționari. Discuțiile se prelungeau și situația de pe navă se agrava din zi în zi. După câteva zile de intervenții de la Berlin, agentul de la Abwehr a primit autorizația să debarce. Călătorii se temeau că vor fi duși înapoi în Germania, direct în lagărele de concentrare.

Între timp, la Berlin, Goebbels a profitat de această criză în scopuri de propagandă. Agenții Gestapoului din Cuba au organizat manifestații antisemite, în care refugiații erau prezentați ca indezirabili și criminali, un pericol pentru Cuba.

Căpitanul Schroeder se temea că unii călători ar putea să-și pună capăt vieții, așa încât după mai puțin de o săptămână, vineri dimineața, St. Louis a ridicat ancora îndreptându-se spre Florida. Au încercat să intre în portul Miami, dar Garda de Coastă i-a oprit. După legislația americană, fiecare națiune avea o cotă anuală de imigranți. Germania și Austria aveau împreună o cotă de 27.370 de refugiați anual, iar cota anului 1939 fusese deja acoperită, era chiar o listă de așteptare pentru anii următori. Președintele Roosevelt ar fi putut da o hotărâre prezidențială de a-i accepta pe refugiați, dar el a refuzat să semneze – după succesul Republicanilor la alegerile pentru Congres din 1938, el se temea că acest lucru i-ar putea reduce șansele la următoarele alegeri. Ambasadorul SUA în Cuba continua să implore guvernul cubanez să-i primească pe refugiați, în timp ce primul ministru al Canadei a anunțat și că nici Canada nu-i va primi.

În 7 iunie, căpitanul Schroeder a anunțat comitetul călătorilor că nava se întoarce în Europa și au loc negocieri pentru ca pasagerii să coboare în alte țări decât Germania. Dintre ei, 228 au fost admiși în Marea Britanie, 181 în Olanda, 214 în Belgia și 224 în Franța. Cei din Anglia au fost salvați, însă dintre ceilalți, majoritatea au ajuns în anii următori la Auschwitz.

În aceeași lună au pornit spre Cuba încă două nave mai mici: nava franceză Flandre cu 104 refugiați și nava britanică Orduña cu 72. Cei dintâi s-au întors în Franța, iar cei din urmă au ajuns după multe ocolișuri în Panama și mai târziu în SUA.

Ziarul New York Times din 8 iunie 1939 scria: „Nicio navă de leproși nu a avut parte de o primire mai jalnică, chiar dacă pasagerii porniseră cu mari speranțe… Și totuși St. Louis a trebuit să părăsească portul Havana, în sunetul sumbru al strigătelor de Auf Wiedersehen. Lângă țărmurile noastre, el a fost escortat de un vas al Gărzii de Coastă, gata să „salveze” pe oricine sărea peste bord și să-l aducă înapoi pe St. Louis. E prea târziu să mai discutăm despre ce s-ar fi putut face. Germania îi va întâmpina pe acești nefericiți cu ospitalitatea lagărelor de concentrare… Se pare că pentru ei nu mai este nicio speranță. În curând St. Louis va ajunge acasă cu încărcătura lui de disperare”.

În 2012, după 75 de ani, Departamentul de Stat al SUA a cerut scuze supraviețuitorilor, iar în 2018, primul ministru canadian, Justin Trudeau, a cerut scuze în numele poporului canadian.

În 1974 a apărut un roman scris de Gordon Thomas și Max Morgan Witts. Ei au reconstruit evenimentele, cu toate că romanul însuși este ficțiune. Titlul, Voyage of the Damned, a fost tradus în limba română ca Voiajul condamnaților, ceea ce nu corespunde deloc originalului. Doi ani mai târziu, în 1975, romanul a fost ecranizat de regizorul evreu Stuart Rosenberg, cu Faye Dunaway și Oskar Werner în rolurile principale. De atunci trista poveste a devenit cunoscută publicului larg.

                                                           ***

După aceste evenimente zguduitoare putem trage câteva concluzii. Ca urmare a comportamentului lumii față de refugiați evrei înainte, în timpul și chiar după război, conducerea evreilor din Palestina în frunte cu David Ben Gurion a hotărât că Israelul trebuie să fie refugiul la nevoie al tuturor evreilor din lume. După Holocaust, când mulți dintre supraviețuitori nu aveau unde să se întoarcă, ei au fost aduși clandestin în Palestina, în ciuda interdicțiilor britanice. La fel au fost scoși evreii din țările arabe în anii 50-60. Tot așa au fost „răscumpărați” evreii din țările comuniste, iar în anii 90 au fost aduși cei din fosta Uniune Sovietică, cu toate că situația economică în Israel era grea. Așa au fost aduși și evreii din Etiopia, după un marș de cca. 1000 km prin Sudan – o țară în stare de război cu Israelul – și de acolo cu avioane care au decolat din pustiu. În ultimul deceniu au fost salvați ultimii evrei din Yemen, după ce țara a fost cucerită de triburile de șiiți houthi, pro-iranieni. În ultimul an a fost adus în siguranță ultimul evreu din Afganistan, în timp ce zeci de oameni disperați se agățau de avioanele care decolau. Iar în ultimele luni, oricare evreu care a cerut ajutor să plece din Ucraina a fost adus în Israel, adesea cu avioane particulare închiriate special.

Astăzi orice evreu știe că la nevoie are un adăpost sigur în țara care a fost întemeiată în acest scop – Israel.

Asher Shafrir