15 August, sărbătoarea de Sfânta Maria Mare, este şi ziua comunei Bănişor. An de an bănişorenii risipiţi prin lume revin în localitatea natală pentru a-şi revedea rudele şi prietenii. Ziua Bănişorului este şi un bun prilej pentru a evoca trecutul satului, a cunoaşte şi a face cunoscută istoria locuitorilor săi.

În şirul evenimentelor de acest fel s-a înscris anul acesta inaugurarea unui monument modest, în vârful dealului Căluda, în memoria iobagilor care au fost torturaţi sau executaţi acolo. Până acum istoria tristă a acestui loc era păstrată doar de denumirea sa: Căluda. Asociaţia “Fiii Satului Bănişor” s-a gândit că se cuvine ca aici să fie amplasat şi un monument care să păstreze amintirea celor anonimi şi năpăstuiţi.

Ne este greu să înţelegem, azi, cum au putut să supravieţuiască românii din Ardeal cruntei asupriri sociale, etnice şi religioase, în cei o mie de ani în care Transilvania a fost a ungurilor. Românii erau în marea lor majoritate iobagi, erau o naţiune “tolerată” în propria lor ţară, lipsită aproape complet de drepturi, religia lor ortodoxă nu era recunoscută. Dacă mai adăugăm la acestea şi năvălirile tătare (1241, 1594, 1658, 1668) şi turceşti (1421, 1551, 1594, 1660) în Transilvania, în urma cărora rămâneau sate arse şi câmpuri pârjolite, mii de morţi, femei batjocorite, iar năvălitorii luau cu ei pe lângă robi, tot ce puteau duce (animale, cereale, obiecte de preţ etc.), nu pot, într-adevăr, înţelege cum au reuşit să supravieţuiască, în aceste condiţii, strămoşii mei! Ei pot fi asemuiţi cu acei copaci sau arbuşti crescuţi pe stâncă, în vârf de munte, care se “încăpăţânează” să rămână pe loc în ciuda vânturilor puternice care bat aproape continuu.

Iobagii, români, unguri sau romi, au fost o categorie a locuitorilor de la sate, specifică Evului Mediu. Iobagul era un ţăran aservit stăpânului feudal al pământului, obligat să facă acestuia prestaţii în muncă şi în natură sau în bani. Ei nu aveau pământ propriu, în înţelesul de azi al proprietăţii, ci doar unul dat în  folosinţă de proprietar (nobil, cetate, biserică etc.) pe care-şi construiau o locuinţă, şi mai aveau inventar animal şi agricol cu care lucrau pe pământul « lor » şi al  stăpânului lor.

O categorie specială de iobagi erau jelerii (zilerii). Jelerii nu aveau pământ, nici casă şi nici inventar viu sau mort. Atât casele în care locuiau, cât şi animalele şi uneltele agricole erau ale stăpânului feudal.

În Bănişor, conform unor documente şi a recensămintelor vremii, începând de la prima atestare documentară a sa (1213) şi până la Revoluţia din 1848, majoritatea locuitorilor au fost iobagi şi jeleri, pe moşiile cetăţilor Crasna, Valcău şi Şimleu, sau pe cele ale unor moşieri unguri. Un număr mic dintre ei erau ţărani liberi, neaserviţi proprietarilor feudali de pământ. Preoţii români sufereau acelaşi tratament ca şi iobagii, dar după 1700, preoţii uniţi (de rit greco-catolic) au fost scutiţi de obligaţiile iobăgeşti.

Obligaţiile iobăgeşti

Acestea diferă de la o epocă la alta, de la un stăpân la altul, dar se înscriu, în general, în lista celor pe care le voi enumera aici.

Robota

Reprezenta zilele de lucru pe care trebuiau să le presteze iobagii şi jelerii pentru stăpânii lor. Ea era de patru zile pe săptămână pentru iobagi şi de trei zile pe săptămână pentru jeleri, obligaţie ce trebuia prestată doar de capul familiei. În cazul în care iobagii lucrau cu vitele proprii, numărul zilelor se reducea la trei pentru iobag şi la două pentru jeler. Iobagii erau obligaţi să lucreze zile şi săptămâni în şir pentru nobil, neputând executa lucrările urgente impuse de proprietatea lor, stricându-li-se recolta pe câmp.

Obligaţiile în natură

Ţăranii erau obligaţi să dea dijmă din toate produsele, la rege, la nobili şi la biserica romano-catolică. Nobililor li se plătea a noua parte din produse (nona), iar regalităţii şi bisericii a zecea parte (decima). Nobilii mai aveau pretenţia să li se dea un grăsun din zece, o oaie şi un miel din zece. Dacă avea loc o nuntă, deces, sau un botez în familia nobilului, fiecare iobag trebuia să-i dea feudalului o vadră de vin, iar întreg satul o vită tăiată. Ţăranii mai erau obligaţi să prindă anual 100 de vrăbii, sau să culeagă tot atâtea ouă. Pentru întreţinerea armatei trebuiau date, în fiecare lună, 16 vici de grâu şi să se efectueze cărăuşie.

Obligaţii în bani.

 Ţăranii şi orăşenii trebuiau să dea dări pentru pământ, poartă, vite, pentru capul de familie şi pentru membrii acesteia, dările de Sfântul Mihai, dări pentru întreţinerea armatei, etc. Nobilii măreau uneori aceste dări după propriul plac.

Alte obligaţii 

Ţăranii aveau dreptul la cârciumărit doar trei luni pe an. În restul anului, erau obligaţi să cumpere vin de la nobil.

Iobagii, în general, nu aveau dreptul de strămutare de pe o moşie pe alta. Cei români nu aveau voie să se îmbrace cu altceva decât cu ceea ce îşi confecţionau singuri, în casă, din lână şi cânepă.

În afară de exagerarea obligaţiilor iobăgeşti, nobilii se dedau şi la alte abuzuri şi ilegalităţi. Astfel ei răpeau ţăranilor păşunile şi pădurile cu ghindă; luau ţăranilor pământurile bune şi le dădau altele proaste și confiscau unele case construite de ţărani pentru nevoile obştii.

Pedepse

Pedepsele se aplicau pentru nerespectarea obligaţiilor iobăgeşti, nemulţumiţilor şi răzvrătiţilor, cât şi răufăcătorilor. În funcţie de gravitatea faptei sau de toanele celor ce judecau, pedepsele puteau fi: condamnare la moarte (spânzurătoare, decapitare, tragere în ţeapă, atârnarea în furci, arderea pe rug, tragerea pe roată, înecarea, îngroparea de viu, sugrumarea), mutilare (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea urechilor, dezmembrare), bătaie (cu toiagul, cu buzduganul, cu lopata, cu nuiele, sau cu biciul la tălpi.)

Pedeapsa cu moartea se aplica celor ce se revoltau împotriva stăpânilor lor şi a dregătorilor, celor ce comiteau furturi mari, spargeri, adulter, viol, răpire de fete, crime.

           Dacă iobagul şi jelerul nu-şi îndeplineau robotele, erau pedepsiți cu cel mult 24 de lovituri de beţe sau lopeţi la bărbaţi şi cel mult 24 de lovituri de bici la femei.

Judecarea iobagului se făcea de către proprietar pentru delictele legate de obligaţiile sale iobăgeşti, iar pentru alte delicte de către sate şi oraşe (scaune districtuale). Nobilii aveau aşa-zisul « drept de paloş »  adică puteau lua oricând viaţa unui iobag.

În condițiile de mai sus nu este de mirare că, ajunşi la capătul răbdării, mulţi iobagi s-au haiducit sau au pus mâna pe furci, coase şi topoare şi au încercat să-şi facă singuri dreptate. Aşa s-a întâmplat la 1437-1438 (Răscoala de la Bobâlna), 1514 (Răscoala lui Gh. Doja), 1784 (Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan), 1848 (Revoluţia condusă de Avram Iancu), dar şi în nenumărate alte rânduri, la scară locală.

În toate cazurile de exprimare a nemulţumirii sau de revoltă, individuală sau colectivă, iobagii erau crunt pedepsiţi: torturaţi și uneori chiar omorâţi. Toate revoltele de mai sus au fost înăbuşite în sânge, iar unii din conducătorii lor torturaţi în modul cel mai barbar cu putinţă şi apoi ucişi: Gh. Doja a fost pus pe un tron înroşit în foc, Horea şi Cloşca au fost traşi pe roată.

Alte forme foarte răspândite de tortură şi mai ales de execuţie erau spânzurătorile, ţepile şi furcile. Iată ce scrie despre ele, la 1848, Gh. Bariţiu: « Ceea ce în acea epocă nu se mai vedea nicăieri în Europa, se vedea în tot cuprinsul Transilvaniei, adică furcile şi spânzurătorile ridicate în permanenţă pe la toate comunele »

Citez din articolul Istoria reflectată în antroponime şi toponime semnat de Alexandru Cristureanu, apărut în Acta Musei Porolissensis nr. 9/1985:

Reprimarea însă, pe lângă spânzurătoare, mai lua şi alte forme de tortură, un toponimic deosebit de interesant fiind la Fălăuşa denumirea CALADĂU dată acum unei uliţe şi fântâni din localitate. Aici a fost locul unde pe vremuri erau pedepsiţi cei care comiteau infracţiuni sau se răzvrăteau, punând victimele într-un instrument de tortură numit CALADĂU asemănător unui jug masiv de lemn, unde cei pedepsiţi rămâneau ţintuiţi zile în şir.

Iată şi un pasaj din cartea  istoricului sălăjean din secolul XIX, Victor Rusu, intitulată Din trecutul Silvaniei. Legende, apărută în 1889:

…şi lu-au legatu de stâlpu (caluda) trei dîle şi trei nopti.

Căluda

Denumirea de Căludă, purtată de dealul care coboară din dreptul bisericii din Bănişor până în Valea Banului, nu poate avea altă origine decât fie denumirea de „caladău”* dată acelui instrument de tortură, fie cea de „căludă”, dată unui stâlp de care erau legaţi cei osândiţi.   

Caladăul este semnalat şi de către Vasile Vetişanu-Mocanu în Cartea Şimleului, la Şimleu, la podul dinspre Cehei, în locul numit « Acastauă », adică spânzurătoare. Iată descrierea acestuia, făcută de autor :

 Un instrument de tortură în forma unui jug de lemn, având partea inferioară de 1,2 m, fixă, iar partea superioară, mai grea şi mobilă, mişcându-se în sus şi în jos pe două bare. Aduşi aici, iobagii erau ţinuţi câte două ore sub greutatea celui de deasupra, apoi urma spânzurarea lor.

Cu siguranţă, Căluda din Bănişor, un fel de Golgota, a fost locul în care erau pedepsiţi sau executaţi iobagii din sat. E de presupus că alături de sus-pomenitele instrumente de tortură, mai erau acolo spânzurători, ţepe şi furci. Trebuie că era înfricoşător să treci prin aceste locuri când în spânzurători atârnau trupuri omeneşti, când de la înălţimea furcilor şi a ţepelor se mai auzeau gemetele celor osândiţi la moarte! Cadavrele osândiţilor erau ţinute acolo zile în şir pentru a-i descuraja pe locuitorii satului de a-şi manifesta nemulţumirea sau revolta. Ele putrezeau acolo şi din ele se înfruptau păsările cerului. Târziu, li se permitea rudelor să-i îngroape pe cei executaţi.

   Acelaşi Vasile Vetişanu-Mocanu mai scrie: Nu trebuiesc uitate, desigur, suferinţele trecutului. Chiar şi pentru cei duşi, ele sunt mai uşoare dacă ni le amintim, dacă în acel loc răsar gândurile ce ne leagă statornic de tot ce s-a înălţat aici cu sacrificiu, cu preţul vieţii. El mai propune ca în locul numit Acastauă să se înalţe un obelisc din piatră în amintirea celor ce au suferit şi au murit acolo. Și noi am considerat că se cuvenea să cinstim memoria celor ce au suferit şi au murit pe Căludă. Drept urmare, am realizat monumentul inaugurat recent.

* În limba română acest instrument se numeşte OBADĂ. Iată definiţia dată acestuia de Dicţionarul limbii române moderne: „Instrument de tortură alcătuit din două bucăţi de lemn paralelipipedice, prevăzute cu găuri, care imobilizau picioarele sau mâinile osândiţilor”.

Bibliografie:

1. Alexandru Cristureanu

„Istoria reflectată în antroponime şi toponime” Acta Musei Porolissensis – nr. 9/1985

2. P. Abrudan

„Documente inedite privind obligaţiile feudale ale locuitorilor din comitatul Crasna, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea” Acta Musei Porolissensis nr. 4/1980

3. Vasile Vetişanu-Mocanu

Cartea Şimleului

4. Victor Rusu

Din trecutul Silvaniei. Legende 1889