Etica medicală a tratamentelor pentru infertilitate

Visul majorității oamenilor este de a crea și a procrea, de a întemeia o familie, a avea copii, nepoți și chiar strănepoți. Din păcate, aceste visuri pot fi afectate de traume fizice sau psihologice care împiedică procrearea – voluntar sau involuntar. De exemplu, mulți supraviețuitori ai Holocaustului au devenit sterili, fie din cauza experimentelor “medicale” criminale ale naziștilor, fie că au decis să nu mai aibă copii, mai ales după ce copiii lor au fost măcelăriți în lagărele de exterminare. Subnutriția celor din lagăre poate cauza tulburări hormonale grave, temporare sau chiar permanente, care duc la infertilitate. La femei, infertilitatea poate avea două cauze principale, anatomice (astuparea canalelor genitale, mai ales a trompei uterine) sau hormonale, care împiedică ovulația normală, sau dezvoltarea embrionului în uter. Pot fi și cauze genetice sau tulburări hematologice care produc avortul spontan, curând după formarea embrionului. La bărbați, infertilitatea poate fi cauzată de impotență, ejaculare precoce, probleme hormonale, spermatozoizi anormali sau prea puțini la număr, sau o blocare anatomică a spermei. Tratamentul infertilității poate fi medicamentos (de exemplu hormonal), deblocarea chirurgicală și fertilizarea asistată.Read more…

Străin printre străini

De când trecuse de perioada de dezvoltare, adică de când depășise cu câțiva ani buni vremea adolescenței, începuse să se intereseze care sunt criteriile de admitere în cercul acela de oameni speciali, veniți fiecare cu istoria lui, din locuri cu istorii diferite, dar care se pare că răspundeau cu toții unor condiții fără de care nu aveau nicio șansă măcar să se apropie de masiva ușă de intrare a impresionantei clădiri cu multe etaje care adăpostea clubul select, administrația, diversele secții: financiară, culturală etc., dar și sălile de întâlniri periodice, unde fiecare avea ocazia să se revadă numai cu oameni de teapa lui, având aceeași bază filozofică, dar și un puternic spate asigurat de o situație economică stabilă, câștigată cu sudoarea frunții, fiecare dintre ei fiind câștigător al unor mari bătălii pentru cucerirea piscului de civilizație și bunăstare. Toate acestea îi erau cunoscute eroului meu de ani de zile. De-a lungul timpului el își planificase în așa fel existența încât la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, să ajungă să răspundă pozitiv la toate acele cerințe care făceau din fiecare individ un adevărat ”cineva”, un om de succes, succes recunoscut de toți cei din jur, și nu cu puțină invidie. Și invidioșii erau numeroși. „Viața e o junglă și dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să ai inițiativă și putere, dar și mai bine pe amândouă.” Fraza asta era rostită în club foarte des și mai de fiecare dată de altcineva. Adevărul era, de fapt, cu totul altul.Read more…

Ce facem cu scriitorii ruşi?

Fiind în vacanță și având la capul patului vreo șapte cărți proaspăt cumpărate, deși mi-am jurat că nu voi mai face acest lucru din lipsă de spațiu, mi-am luat inima-n dinți și am încercat să le găsesc loc. Și dacă tot trebuia să le aranjez, mi-am zis să le pun cât de cât pe categorii, adică după scriitori și după… neam. Cele englezești împreună, la fel cele israeliene și nu numai Amos Oz care ocupă un spațiu separat, nordicii – recunosc, sunt polițiste, precum și cele zece volume de John Le Carré în engleză și în română și bineînțeles rușii, foarte mulți și nu mă refer la clasici, ci la cei contemporani. Aici vreau să dau răspunsul la întrebarea din titlu. Este simplu – le citim. Sunt dintre cei care de la bun început au condamnat intervenția rusă în Ucraina. Chiar dacă știu că ucrainenii nu sunt neprihăniți, agresiunea este agresiune și trebuie respectate și strădaniile ucrainenilor pentru democrație. Am fost de acord și cu sancțiunile economice impuse Rusiei, cu toate că îmi dădeam seama de la început – am și scris de altfel – că vor avea efect de bumerang și vom suferi și noi. Nu sunt însă de acord cu exagerarea sancțiunilor, excluderea totală, fără alegere, a unor personalități din viața publică, a unor reprezentanți ai culturii, sau chiar ai sportului rusesc.Read more…

Scrisorile și jurnalele lui Etty Hillesum 1941-43

Nu. Nu e vorba despre un document al holocaustului, ci de un document al vieții, scris în Olanda, în timpul ocupației naziste, între anii 1941-43, de către o tânără de 27 de ani de origine evreiască, absolventa facultății de Drept din Amsterdam și studentă a Universității de limbi slave. Ea găsește resursele vieții în circumstanțe extrem de dificile care amenință spiritual și la urmă fizic existența umană. Jurnalul este scris aproape zilnic, timp de doi ani, și el o eliberează de contradicțiile interne, obiceiuri, prejudecăți, narcisism, de frică, ură, stări de depresie profundă și disperare. De la primele pagini jurnalul este șocant prin sinceritatea autoarei, a senzualității feminine, a sentimentelor haotice, a incertitudinii existențiale. În situația sufletească instabilă în care se află, ea are nevoie de ajutorul unui psiholog. La recomandarea unor prieteni, Etty se întâlnește cu psihologul Julius Spier. Cu 20 de ani mai în vârstă ca ea, ecesta este un evreu emigrat din Germania, care fusese și elevul vestitului psiholog Carl Jung. El o îndrumă și o îndeamnă să scrie un jurnal. Spier va avea o influență mare asupra dezvoltării spirituale și psihice a tinerei paciente. Etty devine secretara și prietena mentorului ei. Jurnalul conține 11 caiete, scrise între martie 1941 și iulie 1943, când Etty este trimisă în lagărul de tranzit Westerbork și de acolo la Auschwitz.Read more…

Aeroportul din Ierusalim

Pot să-mi închipui că un asemenea subiect va fi primit cu mirare.  Aeroport la Ierusalim??  Probabil că majoritatea cititorilor au vizitat Ierusalimul cel puțin o dată în viață, dar nu cred că printre ei se găsește vreunul / vreuna care a aterizat la Ierusalim.  Și totuși…Un aeroport primitiv, de fapt numai o pistă de aterizare / decolare s-a construit la Ierusalim în urmă cu peste un secol, în 1917.  Era în plin război, generalul Allenby tocmai cucerise Ierusalimul, eliberându-l de sub stăpânirea otomană.  Armata britanică și-a stabilit cazarma în sudul orașului și alături a construit pista, pe care doreau să o transforme cu timpul în aeroport.  Numai că proiectul a eșuat.  În 1922 s-a înființat în apropiere noul cartier Talpiot și locuitorii s-au plâns de zgomotul avioanelor. Până la urmă administrația britanică a cedat și a găsit un teren în afara limitelor (de atunci) ale orașului, lângă satul Kalandia, între Ierusalim și Ramallah. Construcția noului aeroport a început în 1924, acesta fiind primul aeroport din Palestina britanică. La început el a fost folosit numai în scopuri militare și pentru oaspeți de seamă – abia din 1936 a fost mărit și deschis pentru public. Tot de aici a plecat ultimul guvernator, Sir Alan Cunningham, odată cu retragerea forțelor britanice, în 1948. În timpul Războiului de Independență întreaga zonă a fost cucerită de Legiunea Arabă și alipită Iordaniei.  Așezarea evreiască Atarot, aflată în apropierea aeroportului, a fost abandonată.  Statul Israel a primit numai Ierusalimul de Vest, precum și un „coridor” care îl lega de restul țării.  Cele aproape două decenii de stăpânire iordaniană au fost de fapt perioada de glorie a aeroportului Kalandia, rebotezat în 1950 Aeroportul Ierusalim.Read more…

Post-scriptum la salvarea nou-născutei în lagărul de la Oberhohenelbe. Calvarul tatălui

În numărul din 25 iulie 2022 publicam în revista Baabel (https://baabel.ro/2022/08/intalnire-virtuala-dupa-decenii-cu-nou-nascuta-salvata-in-lagarul-nazist/)despre împrejurările salvării lui Julika Rachel Feldman şi a mamei ei, în lagărul de la Oberhohenelbe. Consider că prezintă importanţă şi relatarea parcursului şi încercărilor prin care a trecut tatăl ei şi câteva persoane care au conexiune cu povestea iniţială. Tatăl ei, Tibor Feldman, născut la Püspökladány în 1925, nu a putut urma medicina la Budapesta din cauza legilor antievreieşti. În martie 1944, ocuparea Ungariei de către Germania nazistă l-a găsit ca student la Institutul Rabinic. A fost internat în lagărul de muncă din Horthyliget, de pe insula Csepel, lângă Budapesta, unde a cunoscut-o pe Helen Jakubovits, sora medicală din uzinele Weiss Manfred, cu care s-a căsătorit în aprilie 1944. În urma unei razii germane, Helen a fost deportată la Auschwitz, iar apoi la Oberhohenelbe. La Horthyliget, Tibor Feldman a fost înrolat tocmai înainte de sosirea socrului meu, Miklós Steinberger, cu un alt detaşament de muncă, venit de la Baia Mare-Cluj-Satu Mare, după desfiinţarea şi curăţarea ghetourilor. Tibor a fost trimis la lucrări de fortificaţii în Ucraina subcarpatică, de unde a reuşit să evadeze şi să se refugieze la Casa de sticlă (Üvegház), de pe strada Vadász, aflată sub protecţia diplomatică a Legaţiei Elveţiei. Read more…

Clujul după o jumătate de secol

Aveam doar 24 de ani când mi-am părăsit orașul natal, Clujul copilăriei și al tinereții mele. Proaspeți absolvenți ai renumitei Facultăți de Medicină și Farmacie din Cluj, promoția 1972, am fost obligați să părăsim orașul pentru a face trei ani de stagiu în comuna Bătarci, la granița cu Ucraina, la vreo 50 de kilometri de Satu Mare. Eram deja căsătorit cu o colegă de facultate, Iuliana, și aveam un copilaș de două luni. Unele amintiri legate de anii trăiți la Bătarci au apărut deja în revista Baabel. Evadarea ocazională din acest “capăt al lumii” a fost posibilă mulțumită micului nostru Trabant, cu care reușeam să părăsim uneori dispensarul în care trăiam și lucram zi și noapte. Vizitele la Cluj (sau la Carei, unde locuiau părinții noștri), erau foarte rare și atât de scurte încât adesea abia aveam timp să ieșim în oraș, să ne plimbăm și să ne bucurăm de frumusețea lui arhitecturală, de parcuri și de grădina botanică, sau să ne delectăm cu o audiție muzicală în sala filarmonicii sau a minunatei opere-teatru național. Trebuia să ne întoarcem cât mai repede. Durerea despărțirii de cei care ne erau atât de dragi se împletea cu un sentiment de teamă care ne copleșea tot mai mult cu cât ne apropiam de locul nostru de exil. Oare ce surprize neplăcute ne vor întâmpina la intrarea în dispensar? A decedat vreun copil? A fost vreo naștere complicată? Era un coșmar care ne urmărea de fiecare dată când părăseam comuna. Singura posibilitate de a scăpa de acolo era obținerea permisului de emigrare în Israel. După aproape trei ani am reușit! Aveam 27 de ani și eram hotărâți să facem acest pas, conștienți că va trebui să ne despărțim de familiile noastre, că vom trăi departe de ei, că vom fi nevoiți să ne confruntăm cu o sumedenie de greutăți care ne vor întâmpina ca noi emigranți în Israel.Read more…

O microistorie a igienei bucale

Marele faraon, Tutankamon, al Egiptului, se trezi dimineaţa. La nouă ani era deja faraon şi trăia fericit alături de soţia sa, care îi era şi soră vitregă. Primul lucru pe care l-a făcut cȃnd s-a sculat din patul de faraon, a fost să se spele pe dinţi. Într-adevăr, acesta era un obicei al clasei conducătoare şi bogate a Egiptului Antic.Se folosea o pastă de dinţi făcută din cenuşă de oase, smirnă, coajă de ou arsă şi pisată şi praf de piatră ponce. Dar oare cu ce „periuţe” se spălau anticii? Arheologii au descoperit în mormintele egiptene şi babiloniene nişte bastonase din crengi subţiri de copac, strivite pȃnă ajungeau nişte aşchii moi (ca o măturică). Mai tȃrziu, grecii şi romanii au îmbunătăţit „pasta de dinţi” a vremii, adăugȃndu-i praf de scoici. Pe la 1500 î.e.n, chinezii, care au inventat foarte multe lucruri, au confecţionat şi o perie de dinţi care avea forma de pensulă, iar mai tȃrziu, beţisoare de bambus în care legau fire de păr de porc sau de păr de cal. În secolele următoare a fost introdusă şi metoda curăţirii dinţilor cu burete. Această metodă era folosită mai mult de oameni cu nivel educaţional mai ridicat.Read more…

O hartă, două hărţi…O fabulă şi o poveste adevărată

Mă aplec ca hipnotizată asupra unei hărţi aşternute pe masă. O netezesc cu grijă şi în timp ce mă orientez printre semne, hârtia îmi vorbeşte cu sunetele auzite sau imaginate ale meleagurilor reprezentate, îmi proiectează imagini înregistrate în subconştient – reale sau imaginare – și mă răsfaţă cu o adiere proaspătă de brad, sau cu briza salină a mării. Ce mult reprezintă pentru mine această foaie de hârtie presărată cu semne, simboluri şi denumiri! De câte ori am încercat aceleaşi sentimente de nerăbdare în anticiparea plăcerii unei călătorii, revederii unor prieteni, sau nostalgie în cazul când semnele magice îmi readuceau în memorie momentele unei excursii reuşite și care, poate, ar trebui repetată. Încărcătura emoţională a unei hărţi nu poate fi exprimată întotdeauna în cuvinte. În acest sens, o compar cu un emoji…Nu sunt unică în a considera că rolul unei hărţi nu se reduce la scopul ei de a te orienta în spaţiu; sunt atrasă tocmai de atributele care îi depăşesc rolul utilitar.Read more…

Căluda – Golgota bănişoreană

15 August, sărbătoarea de Sfânta Maria Mare este şi ziua comunei Bănişor. An de an bănişorenii risipiţi prin lume caută să revină în localitatea natală, să-şi revadă rudele şi prietenii. Ziua Bănişorului este şi un bun prilej pentru a evoca trecutul satului, a cunoaşte şi a face cunoscută istoria locuitorilor săi. În şirul evenimentelor de acest fel s-a înscris, anul acesta, inaugurarea unui monument modest, în vârful dealului Căluda, în memoria iobagilor care au fost torturaţi sau executaţi acolo. Până acum istoria tristă a acestui loc era păstrată doar de denumirea sa: Căluda. Fiii Satului Bănişor s-au gândit că se cuvine ca aici să fie amplasat şi un monument care să păstreze amintirea celor anonimi şi năpăstuiţi. Ne este greu să înţelegem, azi, cum au putut să supravieţuiască românii din Ardeal, cruntei asupririi sociale, etnice şi religioase, în cei o mie de ani în care Transilvania a fost a ungurilor. Românii erau în marea lor majoritate iobagi, erau o naţiune “tolerată” în propria lor ţară, lipsită aproape complet de drepturi, religia lor ortodoxă nu era recunoscută. Dacă mai adăugăm la acestea şi năvălirile tătare (1241, 1594, 1658, 1668) şi turceşti (1421, 1551, 1594, 1660), care au avut loc în Transilvania, în urma cărora rămâneau sate arse şi câmpuri pârjolite, mii de morţi, femei batjocorite, iar năvălitorii luau cu ei pe lângă robi, tot ce puteau duce (animale, cereale, obiecte de preţ etc.), nu pot, într-adevăr, înţelege cum au reuşit să supravieţuiască, în aceste condiţii, strămoşii mei! Ei pot fi asemuiţi cu acei copaci sau arbuşti crescuţi pe stâncă, în vârf de munte, care se “încăpăţânează” să rămână pe loc în ciuda vânturilor puternice care bat aproape continuu.Read more…

Albastru de Tunisia

În toamna anului 2014 am vizitat pentru prima oară o țară musulmană, Tunisia, una din cele mai relaxate din punct de vedere al fundamentalismului religios. A fost un sejur obișnuit de șapte nopți, cu un zbor din Budapesta la Monastir, la doar trei ani după Primăvara Arabă. Nu insist asupra șocului cultural pe care l-am avut, sau poate ar fi mai corect să spun șoc social. Voiam doar o vacanță la mare, cea mai caldă mare pe care mi-a fost dat s-o încerc vreodată, unde după-amiaza apa era ca o supă răcită și unde foarte puțini dintre turiștii hotelului făceau baie. Nu știu de ce majoritatea lor copleșitoare prefera piscinele hotelului, de parcă piscine nu sunt peste tot. Sunt o împătimită a mării, cu specific pe Marea Mediterană dar, oricât de mult îmi place plaja, soarele și apa, după un timp trebuie neapărat să părăsesc pentru câteva ore aceste splendori și să explorez împrejurimile. De-a lungul coastei se înșirau satele tunisiene, toate având case mici, cu ziduri albe, ferestre și uși cu lemnărie albastră. Toate, fără excepție, aveau aceste culori și un farmec extraordinar. Poate contribuia și lumina specială și vecinătatea mării, nu știu, dar mie totul mi se părea ca o pictură vrăjită în care apărea câte o pată de culoare foarte vie – tufa de bougainvillea, cu rozul ei puternic, cățărată pe zidurile albe.Read more…

Acordul de la Londra

Acordul de la Londra a fost semnat în 11 aprilie 1987 între ministrul de externe al Israelului, Shimon Peres și regele Iordaniei, Hussein. Semnarea a avut loc în timpul unei întâlniri la Londra, în locuința unui prieten comun, Baronul Mishcon. La întâlnire au mai participat primul ministru al Iordaniei, Zaid al-Rifai și secretarul de stat al ministerului de externe israelian, Yossi Beilin. Acordul era secret și trebuia ratificat de ambele guverne. El trebuia să stea la baza unei conferințe internaționale sponsorizate de ONU în care să se caute o soluție la conflictul israelo-arab și la problema palestiniană în cadrul așa-numitei „opțiuni iordaniene”: Cisiordania să fie realipită Iordaniei, așa cum a fost între 1948-1967, respectiv fâșia Gaza să fie reanexată Egiptului. Această opțiune, propusă și astăzi de unele grupări de dreapta, este respinsă cu fermitate de palestinieni și chiar de iordanieni. Singura opțiune acceptată astăzi este cea a două state. Opțiunea iordaniană a apărut după Războiul de Șase Zile, în iunie 1967. Ea spune că Iordania este singura patrie a poporului palestinian. Israel se va retrage din toate teritoriile ocupate în 1967, inclusiv Ierusalimul de Est, iar ele vor fi returnate Iordaniei. De-a lungul anilor această opțiune s-a bucurat de unele succese, cel mai mare fiind Acordul de la Londra. Read more…