În ultimul ani trecem prin “șantierizarea” străzii noastre. În jurul nostru apar blocuri noi ca ciupercile după ploaie. Uneori zgomotul continuă până seara târziu. Noroc că geamurile sunt de bună calitate și când le închidem și punem în funcțiune aerul condiționat, intensitatea lui scade.

Într-o noapte am dormit agitat și doar vreo patru ore. A doua zi m-am sculat devreme ca să prind primul tren spre Universitatea din Tel Aviv. Chiar și la acea oră timpurie, trenul era aglomerat, mai ales cu soldați care se întorceau la unitățile lor. Erau și tineri care făceau naveta între Rehovot și Tel Aviv, orașul care oferă cele mai multe oportunități de încadrare în muncă, mai ales în domeniul high-tech-ului. Majoritatea tinerilor nu purtau măști, deși mai avem zilnic nu puține cazuri de COVID, unii chiar grav bolnavi. Eu purtam o mască N95, incomodă, și ochelarii. M-am așezat lângă o tânără de vreo 25 de ani. Atmosfera din vagon era plăcută, unii ascultau muzică în surdină, alții pălăvrăgeau cu voce tare în diferite limbi, iar aerul condiționat funcționa la maximum, deși afară erau doar 25 de grade.

Am ațipit. Înainte de a adormi mă gândesc de obicei la lucruri plăcute și de data aceasta mi-au revenit în minte fabuloasele insule pe care le-am vizitat de-a lungul anilor, începând cu Ada Kaleh și până la Hawaii sau Galápagos. Deodată, o tuse violentă venită din scaunul din spatele meu m-a trezit. Eram cam buimăcit. Am aruncat o privire fugară spre tânăra de lângă mine. La început m-a frapat bluza ei albă, impecabilă. Însă coborând involuntar privirea, am descoperit ceva la care nu mă așteptam: pe fusta ei bleumarin stătea tolănită ditamai pata, maronie în centru și gălbuie împrejur. Puteau fi urmele unui strop de ulei de măsline picurat din greșeală pe fustă în timp ce își pregătea micul dejun. Nu puteam să-mi desprind privirea de la acea pată. Din fericire tânăra ațipise, așa că eram liniștit că nu o puneam într-o situație neplăcută cu privirea mea insistentă. Într-atât îmi era fixată privirea pe pată, încât Moș Ene a pus stăpânire pe genele mele și am adormit din nou, într-un fel de auto-hipnoză din care orice voce stridentă mă putea trezi. Dar nu am fost trezit.

În următoarele 15 minute visele m-au luat prin tunelul imaginației într-o excursie ca-n basme. Și totul s-a petrecut mulțumită petei de pe rochia tinerei de lângă mine. Fusta bleumarin mi-a apărut în fața ochilor ca un ocean uriaș, nemăsurat, iar eu mă apropiam de pată cu atâta repeziciune, de parcă zburam călare pe un meteorit. În câteva clipe am aterizat pe o insulă a cărei nume nu-l știam, într-un ocean necunoscut.

Am descoperit cu surprindere că insula era locuită. Pe țărmul unde am poposit, flutura un drapel alb, ponosit de vreme și de vânturi, pe care era scris numele insulei: Imagine (Închipuie-ți). În fața pădurii de mangrove și de bambuși de lângă țărm era atârnată o pancartă mare, tot veche și cu greu descifrabilă, cu fotografia lui John Lennon, sub care era scris cuvântul Imagine. Insula să tot fi avut 20 de kilometri pătrați. Casele construite din lut și bambuși erau aproape uniforme. În gospodăriile lor locuitorii creșteau păsări, porci și capre.  Abundau pomii fructiferi tropicali: mango, papaia, fructele de pâine și bananele creșteau sălbatice. În păduri mișunau mistreți, căprioare și mai multe specii de păsări, printre care și un fel de prepelițe pe care oamenii le creșteau pe lângă casă. Pe insulă nu erau animale carnivore, nici șerpi și nici păsări răpitoare. Era un adevărat paradis, dar fără șarpele legendar! Imenși palmieri, care produceau curmale și nuci de cocos, înconjurau insula ca o fortăreață naturală. În centrul insulei se înălța un vulcan de peste 1000 de metri, de unde izvorau pâraie cu apă cristalină. Pe cele mai înalte piscuri zburdau capre sălbatice.

Pe insulă nu erau nici prăvălii, nici cluburi, nici măcar electricitate. Îmbrăcămintea sumară a locuitorilor insulei era făcută din frunze uriașe de palmieri, legate între ele cu liane. Oamenii se sculau dimineața și adormeau seara după apusul soarelui. Insula avea vreo 600 de locuitori, cam 100 de bătrâni de peste 70 de ani, 200 de bărbați mai tineri, 200 de femei mai tinere și 100 de copii. Am căutat să văd cum arăta scrierea lor, dar am găsit foarte puține inscripții, de fapt nu prea aveau nevoie să scrie. Scriau cu litere latine, dar textul nu-l înțelegeam. Nici limba pe care o vorbeau nu o înțelegeam. Era un fel de Esperanto, un amalgam de cuvinte luate din zeci de limbi. De exemplu, la întrebarea în finlandeză Mitte Kulu? (Ce mai faci?) răspunsul era Very good, sau la aceeași întrebare, dar în limba georgiană (gruzină): Rogoraha? – – răspunsul putea veni în limba maghiară Nagyon jól. O altă frază pe care am auzit-o începea în Esperanto și continua pe românește Ciu vi parlavi românește? (Vorbești românește?) Răspunsul era Yes sau No, etc, etc, etc. La școală se învățau doar trei materii: limba vorbită, scrisul local și aritmetica de bază, de mai mult nu era nevoie. Viața decurgea în mod natural. Un fost medic și o fostă asistentă medicală serveau drept vracii insulei, folosind doar remedii naturale. După ce am reușit să pricep puțin limba Imagine, am înțeles că locuitorii nu știau cum au ajuns pe această insulă. Nu aveau nici vizitatori. Populația era de o etnie multicoloră, oameni care zâmbeau și cântau tot timpul cântecul Imagine și alte cântece ale Beatleșilor. Copiii se scăldau în apele oceanului, mamele îi îngrijeau pe copii și pescuiau, iar băbații se ocupau cu creșterea animalelor și culesul fructelor și ale plantelor sălbatice comestibile.

Cu timpul am început să recunosc unele persoane de pe insulă și am ajuns la concluzia că semănau foarte mult cu persoane pe care le iubeam sau le admiram în copilărie și tinerețe, dar care cu timpul s-au stins din viață. Așa au trecut pe lângă mine foștii mei profesori dragi de sport, chimie, istorie, latină, dirigintele clasei, profesorul de neurologie, profesorul de psihiatrie și profesoara de istorie a medicinei de la facultate, socrii mei, rabinul nostru și mulți alții. Toți mă priveau, îmi zâmbeau, dar nu scoteau o vorbă. La un moment dat, respirația mi s-a oprit pentru câteva clipe. La câțiva metri de mine îmi zâmbea și mă chema prin semne scumpul meu tată. Îl ținea în brațe pe Ștefănel, micuțul și singurul meu frățior, blond, cu ochii albaștri, care a decedat de pneumonie la vârsta de trei luni. Am pornit în fugă spre ei, cuprins de fericire, ca să-i îmbrățișez, dar deodată s-a auzit o voce stridentă: “Următoarea stație va fi Universitatea din Tel Aviv”.

M-am trezit brusc. Am observat că insula a redevenit o pată trivială de pe fusta tinerei. Am lăsat-o să doarmă în liniște și am coborât din tren.

De atunci tot caut pete pe rochii sau pe pantaloni albaștri, dar visul cu insula nu îmi mai revine. Ce păcat! Acest vis mă transforma, cel puțin temporar, într-o ființă calmă, liberă și fericită, departe de șantierul vieții tumultuoase.

Am înțeles în sfârșit că insula iluzorie din oceanul imaginar era de fapt cutiuța rotundă de chihlimbar pe care o ascund adânc în sufletul meu și în care îi țin aproape de inimă pe toți cei pe care i-am iubit odată și nu mai sunt.

Tiberiu Ezri