De-a lungul istoriei au existat sute de genocide și crime împotriva umanității. După cum spunea Elie Wiesel, deosebirea dintre acestea și Holocaustul poporului evreu este că naziștii au planificat lichidarea întregului popor și pas cu pas, cu o precizie specific germană, aproape că au reușit să-și îndeplinească planul.
Israelul a recunoscut masacrul de la Deir Yassin, în care 107 de arabi, inclusiv femei și copii, au fost uciși de către organizații paramilitare evreiești în aprilie 1948, înainte de declararea independenței Israelului. Motivul aparent era deblocarea drumului care ducea spre Ierusalim, pentru a putea aproviziona orașul, dar nimic nu îndreptățește crimele împotriva civililor nevinovați.
Holocaustul poporului evreu a fost recunoscut de Germania, principala vinovată, și de mulți dintre colaboratorii ei. Turcia însă nu a recunoscut genocidul împotriva poporului armean din 1915. Stalin a lichidat zeci de milioane de oameni a căror memorie rămâne îngropată în Gulag.
Un popor nu poate trăi cu conștiința împăcată fără să-și recunoască păcatele împotriva propriilor cetățeni, sau împotriva altor popoare.
M-am născut și am crescut în România comunistă. Nu am de ce să mă plâng, cu toate lipsurile materiale, am avut o copilărie fericită. Nu am ascuns niciodată că sunt evreu și am suferit de foarte puține aluzii antisemite. Eram fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului. Din familia mea și a soției au fost ucise 65 de persoane în lagăre de exterminare. Toți au fost luați din Transilvania de Nord.
Am trăit tot timpul cu informațiile primite de la părinți, de la oficialități și de la școală, că România nu a participat la Holocaust. Au fost doar unele „mici” pogromuri și atât. Pe atunci nu prea călătoream în Moldova și nici nu aveam rude acolo.
Regimul comunist, care a durat prea mult timp, a reușit să falsifice istoria și să șteargă din memoria națională rolul României lui Antonescu și al legionarilor în alianță cu naziștii germani, în oprimarea și uciderea evreilor.
Auzisem de Auschwitz-Birkenau, Dachau, Treblinka, Bergen-Belsen, etc., (în total au existat aproximativ 44.000 de lagăre de concentrare și de exterminare naziste), dar abia după ce am imigrat în Israel în 1978, am auzit de trenul morții Iași-Pașcani și de Transnistria situată în Ucraina ocupată de sovietici și apoi cucerită de trupele aliate germane și române. În acele locuri ale Holocaustului pe care istoria le-a uitat (cu sau fără intenție) au pierit sute de mii de evrei de boli, inaniție, muncă forțată, bătăi, execuții și alte cauze oribile.
Recent, University of Oklahoma Press a publicat cartea So they remember (Așa își aduc ei aminte). Autorul, jurnalistul american Maksim Goldenshteyn, este nepotul unui supraviețuitor al ororilor transnistrene. Cartea conține memorii de familie, precum și cercetări istorice ale unor evenimente oribile, trecute sub tăcere de cărțile de istorie. Este una dintre puținele cărți publicate despre implicarea armatei române în Holocaustul evreilor din Transnistria. Inițial, autorul intenționa să documenteze doar supraviețuirea bunicului său în lagărul de exterminare Pecera (sau Pechora) din Transnistria, dar cartea a devenit un document istoric valoros prin mărturiile adunate de la supraviețuitori. Cartea a primit o apreciere pozitivă de la istorici cunoscuți, cum ar fi cercetătorii Holocaustului Diana Dumitru, Cristina A. Bejan și Ștefan Cristian Ionescu.
Pagini de istorie descrise de autorul cărții
În decembrie 1941, după invazia Uniunii Sovietice de către Germania, bunicul lui Maksim, Motl Braverman, în vârstă de 12 ani și întreaga lui familie au fost duși în Transnistria, în lagărul morții Pecera, supranumit și “Spânzurătoarea”. Lagărul era administrat de armata română. Pe teritoriul Transnistriei existau vreo 200 de lagăre, unde polițiștii ucraineni și cei români obișnuiau să-i brutalizeze pe prizonierii evrei. Sute de mii au fost uciși sau grav răniți. În martie 1944 familia lui Motl a fost eliberată de Armata Roșie, dar despre acea perioadă nu se putea vorbi pe vremea comuniștilor.
Rolul României în Holocaust este foarte puțin cunoscut, atât în România cât și în străinătate, deși România lui Antonescu a fost principala aliată a Germaniei în Europa de Est și pe teritoriile controlate de ea în timpul războiului au fost uciși 280.000-300.000 de evrei și 12.000 de romi.
O statistică publicată în 2021 de Institutul National al studiului Holocaustului din România arată că dintre cei care au răspuns la chestionar, 40% nu erau interesați în subiectul Holocaustului, iar dintre cei 32% care admiteau că a existat Holocaust în România, două treimi credeau că era vorba numai de lagăre de concentrare germane.
După părerea istoricului Ștefan Cristian Ionescu, majoritatea românilor văd Germania nazistă ca vinovată de Holocaustul din România. Goldenshteyn susține că și astăzi românii au o problemă să accepte rolul criminal al regimului fascist al lui Antonescu în lichidarea evreilor.
La cererea unor personalități publice de a adăuga educația despre Holocaust în programul școlar, extremiștii parlamentari de dreapta au numit această inițiativă un “subiect minor”. Și totuși Institutul Național al studiului Holocaustului în România a stabilit că în fiecare an, în 9 octombrie se va comemora Holocaustul în România.
Antonescu a evitat deportările în masă ale evreilor din Vechiul Regat, de teama unui colaps economic. În schimb evreii din restul teritoriilor României au fost lichidați în masă.
Iată câteva cifre semnificative despre evreii uciși în România în timpul celui de al Doilea Război Mondial:
– Din Regat, au fost exterminați 3.2% din populația evreiască.
– Din Transilvania de Sud – 0%.
– Din Bucovina de Sud și Dorohoi – 91.6%.
– Din Bucovina de Nord și Basarabia 91%.
– Din Transnistria – 90%?
În total, în România și în Transnistria ocupată de ea, au fost exterminați 51% din populația evreiască (285.505 din totalul de 557.313). Încă 130.000 din Transilvania de Nord, ocupată de Ungaria Hortistă, au fost exterminați în lagăre de concentrare germane, cu colaborarea “generoasă” a ungurilor.
În afară de cele din Transnistria, au mai fost și alte crime comise de regimul Antonescu, de legionari și de armata fascistă română.
Pogromul de la Iași
A avut loc între 27 şi 30 iunie 1941, fiind organizat de Antonescu și de autoritățile locale. În cele trei zile au fost uciși 13.266 de evrei. Amănunte despre acest pogrom, ca și despre celelalte, se pot găsi pe internet.
Pogromul din Bucureşti
A avut loc în timpul Rebeliunii Legionare din 21-23 ianuarie 1941. Atunci au fost ucişi sau răniţi un număr de 120-140 de evrei, sinagogi și cartiere evreiești din București au fost devastate și incendiate. Sute de evrei au fost adunați la prefectura poliției și torturați de legionari. În pădurea Jilava au fost împușcați încă 90 de evrei. Cincisprezece evrei au fost uciși la abator și trupurile lor neînsuflețite au fost atârnate de cârligele pe care erau atârnate vitele.
În urma acelor fapte oribile, Virgil Gheorghiu, fiul unui preot ortodox și secretar la Ministerul de Externe al României între 1942-1943, scria: “Mi-e rușine de mine însumi. Rușine, pentru că sunt român ca acei criminali din Garda de Fier”.
Masacrul de la Odessa, din 22 octombrie 1941
Armata română aliată cu cea a Germaniei naziste a ocupat orașul Odessa din Ucraina. În urma unor acte de rebeliune ale armatei sovietice și ale partizanilor, la comandamentul militar român din Odessa a avut loc o explozie în care au fost uciși 16 ofițeri români, 46 de soldați și subofițeri, patru ofițeri germani și mai mulți civili. Ca represalii, din ordinul lui Antonescu au fost asasinați la întâmplare 5.000 de localnici civili, majoritatea evrei.
Un act terorist legionar mai puțin cunoscut a fost atentatul comis la teatrul comunal din Timișoara în 26 noiembrie 1938. La spectacol urma să apară cunoscuta cântăreață evreică Sidi Tal, născută la Cernăuți, care cânta mai ales în idiș, astfel că majoritatea spectatorilor erau evrei. În urma exploziei produse în sală, patru oameni au fost uciși și 70 au fost răniți. Bunica soției mele se afla în sală în timpul exploziei și a rămas până la moarte cu o schijă în umăr.
Închei acest trist articol cu ideea cu care l-am început. Ca să-l parafrazez pe Churchill, “O națiune care nu-și recunoaște trecutul, nu are viitor”.
Tragedia tăcută a Holocaustului din România arată cum un popor pașnic a fost derutat de către politicieni mârșavi, lipsiți de scrupule.
În final, să nu uităm memoria celor 54 de români eroi, care au salvat vieți evreiești și au fost onorați de muzeul Yad Vashem din Ierusalim cu titlul de “Drept între popoare”. Printre ei au fost și figuri proeminente: Regina mamă Elena a României, Traian Popovici, primarul orașului Cernăuți și prințul Constantin Karadja, care au salvat de la moarte zeci de mii de evrei.
Tiberiu Ezri
Bibliografie
https://en.wikipedia.org/wiki/Deir_Yassin_massacre
https://www.maksimgoldenshteyn.com/
https://www.barnesandnoble.com/w/so-they-remember-maksim-goldenshteyn/1140189786
https://www.amazon.com/So-They-Remember-Surviving-Holocaust/dp/0806176067 https://en.wikipedia.org/wiki/Elie_Wiesel_National_Institute_for_Studying_the_Holocaust_in_Romania
https://www.timesofisrael.com/elie-wiesel-bust-unveiled-in-romania-to-mark-holocaust-day /
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pogromul_de_la_Ia%C8%99i
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pogromul_de_la_Bucure%C8%99ti
https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_Odesa
https://www.rfi.ro/politica-140155-atentat-terorist-comis-legionari-timisoara-1938-partea-doua https://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_%C3%AEntre_popoare
15 Comments
Foarte frumos articol. Nici eu nu mai pot citi cărți despre ororile monstruoase i comise in Holocaust.
Am văzut insa filmul lui Radu Iude ” Nu imi pasă că vom rămâne in istorie ca barbari”, despre o punere in scena a infernului trait de evrei la Odessa , in Octombrie 1941.
Au fost arsi de vii, impuscați, spănzurați si trimişi in lagăre aproape 40000 de evrei, nu se ştie precis.
Minarea Cladiriii Comandamentului Romãnesc nu a fost cu intenție, sovieticii se retrageau
Va multumesc pentru importanta informatie. Am sa caut si eu cartea.
De acea noi trebuie sa mentinem flacara comemorarii Holocaustului ca pana la urma si poporul nostru va uita!
Dragă Tibi,
Articolul e deosebit. Îmi permit o mică completare:
*În ordine cronologică, Pogromul de la Dorohoi este primul pe lista ororilor ce le-ai menționat în articol. S-a petrecut pe data de 1 Iulie 1940, moment când ofiterii si soldatii din Armata Romana (Regimentul 3 Graniceri si din Regimentul 8 Artilerie) au executat 50 de evrei (conform unui proces verbal intocmit pe 3 Iulie 1940 de autoritatile locale; istoricii menționează ca numarul celor ucisi in pogrom se ridica la peste 150).
**Un amănunt relevant, ce anticipează ororile ce au urmat: plutonul de onoare, – format in onoarea soldatului evreu Solomon, ucis de sovietici cu o zi înainte în incidental de graniță -, era alcătuit din soldati romani și soldati evrei. Misiunea plutonului era de a trage salve în onoarea soldatului Solomon. După ceremonie, finalul îl reprezintă o scenă macabră: la poarta cimitirului, soldatii evrei romani au fost intampinati de ofiteri ai Regimentului 3 Graniceri care i-au dezarmat si i-au aliniat langa gardul cimitirului; au fost despuiati de uniforma militara si impuscati. Pentru a masca aceasta crima, ofiterii Regimentului 3 Graniceri au pus in bratele unuia dintre morti o mitraliera. Mai tarziu, aceiasi ofiteri au afirmat ca, de fapt, evreii au fost cei care au deschis focul asupra militarilor romani …
***Există și dintre cei ce susțin că Pogromul de la Dorohoi n-a fost ”POGROM”: au fost împușcați (sic !) DOAR 50 (150?) de evrei.
Iti multumesc draga Strul pewntru importantul comentariu!
Shana Tova!
De-a lungul anilor au fost publicate şi în România studii istorice despre Holocaustul din România, despre cele petrecute în Transnistria. În 1946 apărea Cartea Neagră suferinţele evreilor din România, scrisă de a Mathatis Carp. Volumul III se ocupă tocmai de Transnistria. Într-adevăr, în anii comunismului Transnistria nu a mai fost un subiect, însă după 1989 au fost publicate mai multe cărţi şi multe studii despre cele petrecute în Transnistroia. Am să amintesc o singură lucrare, de referinţă: Transnistria, de Jean Ancel (https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Ancel) Desigur, au fost publicate şi multe cărţi de memorii. Nu neg importanţa cărţii prezentate de Tiberiu Ezri, dar ea nu vine să umple un spaţiu gol.
Esenta mesajului meu este intrebarea in ce masura oficialitatile si poporul cunosc si recunosc acea tragedie si nu atat contributia importanta a unor scriitori, majoritatea evrei care a ajuns probabil la putini cititori…poate tot evrei… Nu trebuie sa-I convingem pe cei care sunt deja convinsi.
Multumesc Andrea pentru completarile importante despre publicatii referitor la acest subiect.
In text am scris despre cartea “So they remember” ca este printre putinele carti publicate despre acest subiect.
“Transnistria apare în cartea autobiografică a lui Norman Manea Întoarcerea Huliganului . El a fost deportat la vârsta de 5 ani în Transnistria împreună cu familia lui . Despre cartea aceasta și altele Andrea a luat un interviu scriitorului . https://www.youtube.com/watch?v=LUfx19LI9ZA&t=348s
Un alt scriitor evreu-german este Edgar Hilsengrath . După Noaptea de Cristal tatăl a trimis soția și cei doi copii în Bucovina unde locuiau buncii în Siret .În 41 armata aliată a României l-a deportat pe e la 14 ani , mama și fratele la ghetoul Moghilev-Podolsk. În cartea Night personajele sunt fictive, dar scriitorul descrie realitatea ghetoului . A nu se confunda cu cartea Night a lui Elie Wiesel . Probabil mai sunt și alte cărți despre Transnistria , nu multe și nu au fost promovate de regimul comunist. Poate nici acum. Cartea So They Remember, trebuie să fie una din cele mai importante. Eu nu sunt în stare să mai citesc aceste grozăvii. Dar e bine că sunt amintite.
În 26 Noembrie 38 și mama mea a fost la spectacolul din Teatrul din Timișoara. Locul schijei în picior i-a rămas până a murit. ”
Felicitări pentru articol !
Eva
Multumesc Evi!
Despre Edgar Hilsenrath, care a scris excelenta carte “The Nazi and the Barber” am scris la Baabel in articolul “Lupii intre n(oi) – 2.
Da, îmi amintesc. Și așa cum spui aceste cărți NU ajung la un public larg de cititori. Mai mult decât atât, de multe ori publicarea lor a fost interzisă sau amânată.
Acum câțiva ani am văzut o poză a unui fost coleg de școală [în facebook] care trăiește acum în Germania, s-a fotografiat în fața Lacului și Vilei Wansee. L-am întrebat dacă știe ce însemnătate are locul pentru evrei. A răspuns că NU .
Presupun ca nu era evreu.
Nu era. Dar nu era nici antisemit pe vremuri. Și nici prost. Pur și simplu problema nu-l interesa.
Răspunsul regretatului d. Liviu Beris la o întrebare a mea referitoare la pogromul de la Iași : ” Nemții erau prezenți avînd mitraliere instalate pe gardul Chesturii . Mi-a spus cineva care a fost acolo , atunci ” . K.I.
Aşa este. Păcatele trebuie conştientizate, recunoscute şi, în final, ar fi nevoie şi să se ceară iertare (cel puţin) de la cei pe care acest păcate (acţiuni violente, nedrepte, pogromuri, măceluri) i-au afectat direct sau de la urmaşii lor.