1. Situația politică a evreimii române în primele două decenii ale secolului XX.

Conform documentelor vremii, era o epocă în care legile de eliminare a evreilor din societatea românească urmau fără întrerupere. Naționalismul economic – teorie prin care se înțelege rezervarea tuturor ramurilor de activitate economică, de bogăție și de profesiuni pentru elementul românesc prin excluderea evreilor – devenea atunci doctrina dominantă în stat. Guvernul a propus un proiect de lege pentru încurajarea industriei naționale care impunea ca 75% dintre angajați să fie de origine română. Ce-i drept, legea nu s-a aplicat. Totuși starea de spirit era contra evreilor. Niciun partid și nicio grupare politică, niciun conducător al vieții intelectuale românești, nimeni, afară de foarte rare excepții, care prin raritatea lor subliniau contrastul cu mediul înconjurător, nu protesta împotriva nedreptăților făcute evreilor, împotriva excesului de asprime legislativă și administrativă a căror victime erau evreii, împotriva paroxismului campaniei de ură ce se abătuse împotriva lor. Niciunul din spiritele conducătoare ale acestei țări nu s-a ridicat atunci, ca și mai târziu, pentru a salva onoarea poporului român printr-o desolidarizare publică de autorii acestei politici. Evreii erau complet izolați, nu li s-a acordat cetățenia. Necontenitele legi de excludere, goanele de la sate, umilirile fără sfârșit la care au fost expuși – nimic nu îi mișca pe intelectualii și pe democrații români. Această nepăsare a avut un caracter de complicitate cu politica de excludere dusă de corpurile legiuitoare împotriva evreilor, cu politica de șicane și vexațiuni făcute de guverne și administrații, cu atitudinea intenționat rece și dușmănoasă a presei, cu propaganda sălbatică a grupărilor și persoanelor cu program politic special antisemit. Situația aceasta, cu oarecare tendințe de schimbare, a durat până în momentul intrării României în război.

Spre sfârșitul primului deceniu al secolului XX, această situație a produs la o parte a populației evreiești o reacție politică – ea a stat la baza creării Uniunii Evreilor Pământeni. Întrunirea care a hotărât înființarea uniunii a avut loc la București, în 27 decembrie 1909. Primul pas politic al noii organizații a fost adresarea, în 1910, a unei petiții corpurilor legiuitoare, în care se prezenta cu date și fapte situația evreimii române. De aproape o jumătate de veac, se arăta în document, suntem scoși din cuprinsul națiunii prin nesocotirea vechimii noastre pe pământul românesc. Pe pământul pe care ne-am născut și am crescut, de care ne leagă amintirile trecutului și nădejdile viitorului. Suntem socotiți străini, loviți ca străini, putând fi oricând surghiuniți din țară ca oameni fără căpătâi și fără patrie. Stânjeniți în libertatea muncii și înlăturați de la focarele culturii naționale, suntem priviți în patria noastră mai rău ca străinii adevărați care nu sunt pârâți ca dușmani ai țării. Ni s-a lăsat numai tributul sângelui și sarcinile cetățeanului pe care cu drag le purtăm. Până azi am suferit în tăcere nădăjduind că din excesul răului va răsări în sfârșit binele și socotind că ni se va face dreptate din însuși imboldul nevoilor țării. Dar acum, când vedem că în loc de a se pune o stavilă măsurilor de îngrădire care duc la pieirea noastă, se pregătesc noi lovituri împotrivă-ne, nu ne este iertat să mai tăcem. Avem dreptul și datoria către țară și către noi înșine de a ne apăra pe toate căile legale. Ani de-a rândul am fost judecați și osândiți fără a ne spune cuvântul. Azi îl rostim înaintea dumneavoastră, aleșii națiunii, și vă rugăm în virtutea sfântului drept la apărare să-l ascultați cu bunăvoință, și cu nepărtinire să îl judecați. Venim cu încredere în fața domniilor voastre căci niciodată în mijlocul obidei n-am pierdut nădejdea că mântuirea ne va veni de la Țară și prin Țară.

Petiția accentuează că evreii nu sunt străini: documente neîndoielnice arată că statornicia noastră în țară s-a petrecut în timpurile cele mai îndepărtate. Închegarea principatelor Munteniei și Moldovei ne găsește aici. Hrisoave domnești și vechi pravile vorbesc despre noi. Evreii au conviețuit bine cu românii, au luat parte la Revoluția de la 1848, s-au solidarizat în lupta pentru unirea principatelor. La 1864 Cuza Vodă a spus unei delegații de evrei: în 1864 israeliții români vor avea a se felicita de mai multe drepturi. Am voit să le dăm totul, însă n-am putut. Veți avea emanciparea graduală. Legea comunală din 1864 consacra evreilor însușirea de pământeni. În mesajul din 6 decembrie 1865, Cuza Vodă spunea: Ținând seama de împrejurările locale, guvernul meu a luat și va lua măsurile cuvenite pentru a grăbi pe cât cu putință emanciparea românilor de rit israelit. Parlamentul, în răspunsul la adresa domnitorului, recunoaște că legalitatea drepturilor cetățenești va pune națiunea română la nivelul civilizației moderne. Petiția relevă însă că, în realitate, situația nu s-a schimbat. În continuare aproape totalitatea evreilor pământeni a fost degradată la starea de străini în țara lor, oameni fără naționalitate și fără patrie, vagabonzi, supuși goanei și prigoanei, asimilați cu românii numai în ce privește datoriile. Până și foștii soldați sunt goniți din vetrele lor. Potrivit acestui spirit nenorocit și dăunător patriei nu numai că s-au păstrat legile restrictive de dinainte, dar s-au mai făcut altele noi care, îngrădindu-ne tot mai mult libertatea muncii și dezvoltarea culturală, au dus o mare parte din populația noastră într-o sărăcie din cele mai îngrijorătoare. Petiția conchide: în numele dreptății și spre mărirea României vă conjurăm să desființați această dureroasă anomalie. Nu suntem străini, nu ne mai tăgăduiți însușirea noastră de pământeni. Pătrundeți-vă de sentimentul gloriosului nostru suveran care la 1868, vorbind de chestiunea israeliților, a rostit înaintea Parlamentului aceste nepieritoare cuvinte:„ Dacă națiunea română în alte timpuri nu s-a abătut de la principiile de umanitate și toleranță religioasă, ea nu va începe astăzi, în al XIX lea secol, a viola aceste principii. În așteptarea zilei fericite în care se va schimba situația noastră strigăm din adâncul inimilor: Trăiască România! Trăiască Regele și Regina! Trăiască Augusta dinastie!” Urmează tabloul sugestiv al legilor restrictive. Este un document de importanță istorică, o primă sinteză a unor evenimente importante din istoria evreilor români din secolul XIX; el reflectă orientarea militantă a noii organizații evreiești care, conform aprecierii istoricului Carol Iancu, a fost cea mai importantă organizație politică a evreimii române.

2. Dr.W.Filderman în fruntea Uniunii Evreilor Pământeni.

Dr.W.Filderman nu a luat parte la întrunirea de constituire a Uniunii Evreilor Pământeni, dar s-a implicat în activitatea ei curând după înființare. În 1913 devine membru în conducere, iar în 1918 ajunge vicepreședinte al uniunii. La congresul din 1923, când UEP își schimbă titulatura în Uniunea Evreilor Români (UER), este ales președinte. La acest congres își expune concepțiile cu privire la misiunea organizației. Arată importanța intervențiilor la guvern, la autoritățile oficiale. Fără vigilența noastră, spune Filderman, răul n-ar ajunge la cunoștința autorităților competente. Răul nu s-ar putea îndrepta. În concepția lui eliminarea răului nu este doar în interesul evreilor, dar și în interesul țării.

Organizația noastră este o organizație de apărare a drepturilor omului și cetățeanului. Enumeră țările unde există astfel de organizații și conchide: Pretutindeni ele au servit interesele țării, fiindcă armonizarea diverselor elemente care intră în compunerea unui Stat, stârpirea arbitrariului pentru orice cetățean, respectul legilor față de oricine, nimeni nu le poate vedea cu ochi răi.

Activitatea lui Filderman în fruntea evreilor români era în atenția presei evreieși a timpului. Articole de elogiere apar în special în Curierul Israelit, organul de presă al uniunii.

Toate faptele uniunii, toate intervențiile, toate protestele, toate memoriile și toate campaniile îl au pe Filderman ca forță motrice, ca factor determinant. Numele lui este indisolubil legat de opera de emancipare a evreilor români. Activitatea plină de abnegație pe care a consacrat-o evreimii fără drepturi nu a fost întreruptă decât atunci când ostașul Filderman a încetat să fie cetățean liber. Abia demobilizat și întors în Moldova, a reluat firul luptelor, devenind soldatul emancipării evreiești. Aprecierea a apărut în Curierul Israelit în anul 1932, când el împlinea 50 de ani. În continuare se arată în articol: Muncii lui de încordate lucrări documentare, de viguroase polemci cu factorii hotărâtori, de îndrăznețe proteste și luminare a propriilor partizani se datorează emanciparea evreilor români; ea n-a fost escamotată nici prin decretul lui Marghiloman de sub biciul păcii germane, nici prin decretul guvernului din primele luni care au urmat armistițiului general. A pledat fără întrerupere cauza fraților săi în consilii de miniștri, în audiențe, invocând argumente, expunând texte de legi, combătând prejudecăți. Nu a obținut tot ce a vrut, dar are meritul că a stors maximul ce se putea stoarce. A luptat împotriva antisemitismului – o nouă povară pe care a dus-o cu hotărâre și energie, cu tact și înțelepciune.

În această luptă un loc deosebit îl ocupă cartea semnificativ intitulată Adevărul asupra problemei evreiești din România în lumina textelor religioase și statisticei urmate de listele nominale ale ostașilor evrei morți și răniți, prizonieri, dispăruți și decorați în Războiul pentru Întregirea României, apărută în 1925. Opera are o importanță deosebită întrucât după terminarea războiului, una din principalele calomnii ale antisemiților la adresa evreilor a fost negarea contribuției lor în timpul războiului și trecerea lor în categoria dezertorilor, a trădătorilor și spionilor.

În legătură cu activitatea parlamentară a dr.Filderman în anii 1927-1928 menționăm răspunsul lui adresat deputatului maghiar Willer care i-a atribuit afirmații pe care el nu le-a făcut. Cu această ocazie repetă pledoaria în problema școlilor pentru minorități și anume faptul că a cerut eliminarea unei legi care pretinde o autorizare specială pentru deschiderea unei noi clase, sau a unei noi școli pentru o minoritate. A cerut ca școlile minorităților să aibă aceleași drepturi ca școlile de stat. În replică, spune Filderman, unii au dorit să cunoască felul în care noi, evreii, ne raportăm la națiunea română. Această întrebare i-a prilejuit să-și expună concepțiile despre ce reprezintă evreii. Noi nu ne considerăm a fi o națiune în cadrul unei națiuni, ci o minoritate etnică. Originea etnică a unei persoane nu este o chestiune de opțiune, ci o realitate. Chiar dacă originea mea este alta decât a românilor, am aceleași interese materiale și politice ca și ei. Cei dintre noi care provin din Vechiul Regat au trăit timp de secole pe pământul românesc. Prin urmare singura diferență dintre noi și români este originea etnică. Minoritatea noastră etnică s-a statornicit în cadrul națiunii române – însă este limpede că intenționăm să ne menținem vii tradițiile noastre religioase și culturale care reprezintă moștenirea umanității. Nu-mi este rușine că sunt evreu; dimpotrivă am toate motivele de a fi mândru. Fiecare popor are propriul său drept la glorie. Poporul evreu nu invidiază alte popoare, deoarece noi ne numărăm între cei care probabil au contribuit cel mai mult la civilizația mondială. Chiar dacă sunt diferit din punct de vedere etnic și religios de concetățenii mei români, am absolut aceleași interese naționale ca și ei. Vorbesc despre național în sensul întregii națiuni. O națiune reprezintă totalitatea cetățenilor care trăiesc într-o anumită țară.

Un capitol în activitatea lui Filderman în perioada interbelică, apreciată pe plan internațional, a fost ajutorul acordat evreilor ucraineni refugiați în România din cauza pogromurilor sângeroase din anii 1918-1920. În general Filderman a fost preocupat de soarta evreilor în alte țări; a evreilor germani în condițiile venirii lui Hitler la putere, cât și de situația evreilor ruși după revoluția din octombrie. În ziarul Curierul Israelit din aprilie 1933 sunt relatate audiențele cerute de Filderman la legația germană din București. A adus la cunoștința reprezentantului guvernului german îngrijorarea evreimii române provocată de excesele acțiunii hitleriste și de cuvântările unor miniștri germani; de măsurile luate în Germania împotriva comerțului și liber profesioniștilor evrei. A cerut ministrului german să comunice guvernului său că evreii români urmăresc cu un adânc și neclintit sentiment de solidaritate suferința evreimii germane și așteaptă de la poporul german repunerea evreilor în posesiunea drepurilor lor de egalitate cetățenească. Domnul ministru a ascultat cu vădit interes expunerea și a promis că va comunica guvernului său dorințele evreilor români.

În situația dată, Filderman e tot mai preocupat de influența hitlerismului în România. În a doua jumătate a deceniului patru al secolului XX au fost promulgate tot mai multe legi antievreiești, intensificându-se și campania antisemită. Referidu-se în Memoriile sale la scurta perioadă de guvernare a regimului Goga Cuza (sfârșitul anului 1937 începutul anului 1938) și evidențiind politica lui antisemită, Filderman arată: De îndată ce a preluat puterea, guvernul Goga Cuza s-a afișat cu stindardul naționalismului integral și al armoniei hitleriste. Dar situația nu s-a îmbunătățit după căderea acestui guvern. Măsurile antisemite au continuat. O săptămână după alta am trimis memorii cu privire la cele petrecute. Am trimis o analiză statistică făcută de Banca Națională, care demola mitul potrivit căruia evreii monopolizau economia. Am trimis manuale școlare cu un conținut vădit antisemit. Potrivit unui proiect de lege, tehnicienii și inginerii de origine evreiască nu aveau voie să-și exercite profesiile, chiar dacă România avea nevoie disperată de oameni calificați în aceste domenii. Am detaliat măsurile ilegale care au fost provocate de asociațiile profesionale și perfidiile la care recurgeau pentru a-i elimina pe evrei din mijlocul lor.

În privința anilor 1939-1940 până la instaurarea statului național legionar, Filderman notează: Am continuat să trimit memorii la miniștri și secretarii lor. Fără oprire, cu o monotonie maniacală, evreii erau acuzați că sug sângele poporului, deoarece noi eram cu milioanele și ocupaserăm cea mai mare parte a locurilor de muncă. În replică, cu o plictisitoare repetitivitate care o echivala pe cea a acuzațiilor, am continuat să dezaprob minciunile nerușinate, invențiile stupide, punând întrebarea dacă au împins evreii pe românii puri în afara economiei? Am pus la dispoziție statistici oficiale prin care arătam că românii ocupau 65% din locurile de muncă aflate în industria ușoară, 71% din activitățile remunerate, 64% din posturile din mediul privat. Făcând o paralelă cu închipuita invazie de evrei în economia românească, Filderman demonstrează situația și din punct de vedere demografic. Statisticile din anii 1937-1938 oferă răspunsul. Cu o populație românească pură care avea un spor natural de peste 170.000 anual, era evident că nici nu se punea problema vreunui pericol, în condițiile în care sporul natural al evreilor era de 264 pe an. Cifrele aproape egale de nașteri și decese în rândul evreilor, conchide Filderman, reflectă condițiile mizere în care trăiau.

Măsura cea mai dură până la instaurarea statului național legionar (septembrie 1940) a fost legea Gigurtu din 9 august 1940 intitulată Statutul Juridic al Evreilor. A șters orice urmă care amintea despre drepturile noastre dobândite cu atâta durere după 1878, scrie Filderman. În aceeași zi s-au interzis prin decret căsătoriile mixte dintre evrei și români cu sânge pur. Pedeapsa pentru încălcarea acestei prevederi era închisoare între 2 și 5 ani.

În condițiile în care Uniunea Evreilor Români încetase să mai existe prin ordin guvernamental, Filderman și-a continuat activitățile în cadrul Uniunii Comunităților Evreiești din Vechiul Regat și al Federației Uniunilor de Comunități Evreiești (FUCE) al cărei președinte era. A scris memorii, a intervenit personal, a făcut potecă la ministere și la înalți funcționari.

Lya Benjamin

(Va urma)