Frontierele însângerează omenirea până astăzi. Funcționari incompetenți din birourile ministerelor de externe de la Londra și Paris au generat hărți trasate geometric, ignorând distribuția rasială, etnică sau religioasă a populației din întinse regiuni geografice afro-asiatice. Numeroase popoare, având o limbă și o religieie distinctă, au fost distribuite pe teritoriul unor state cu care nu au nimic în comun. Kurzii sunt numai un exemplu. Sau poporul baloch, împărțit între Pakistan, Iran și Afganistan. Priviți configurația bizară a republicii Mali, care include populații creștine, tuaregi musulmani și animiști africani, generând un război sângeros.

Kurzii

Numărul kurzilor din Asia de Sud-Vest este estimat la 30 – 45 de milioane, plus 1 – 2 milioane în diaspora. Kurzii reprezintă 18 – 25% din populația Turciei, cca 20% în Irak, 10% în Iran și 9% în Siria. Kurzii formează majorități regionale în toate aceste patru țări. Kurzii sunt al patrulea grup etnic ca mărime din Asia de Vest, după arabi, perși și turci.

În 1991 numărul total de kurzi a fost estimat la 22,5 milioane, dintre care 48% trăiau în Turcia, 24% în Iran, 18% în Irak și 4% în Siria. Emigrația recentă a dus la o populație de aproape 1,5 milioane de Kurzi în țările occidentale. Ei sunt cea mai mare minoritate din lume fără stat. Kurzilor li s-a promis propria lor țară în Tratatul de la Sèvres după Primul Război Mondial, dar Ataturk a respins acordul.

Deși nu există misiuni diplomatice oficiale, Guvernul Regiunii Kurdistan, o regiune autonomă a Irakului, cu majoritate kurdă, are relații cu Israelul, care primește de acolo cea mai mare parte a petrolului. Relațiile dintre cele două părți au dus la reacții antisemite și anti-kurde din partea Ligii Arabe, a liderilor turci și iranieni.

Concluzii: Statul Kurdistan nu poate fi înființat în primul rând datorită opoziției Turciei, a Ligii Arabe și a Iranului. Pentru a nu intra în dispute cu acești oponenți influenți, statele occidentale și Israelul evită să susțină înființarea unui stat kurd.

Uigurii

Uigurii sunt un popor turcic răspândit mai ales pe teritoriul actual al Chinei. Cam trei sferturi dintre uiguri trăiesc în China, restul în Kazahstan și Kîrgîzstan. La recensământul din 1990, în China trăiau 7.214.431 uiguri din care 99,73 % în regiunea autonomă Xinjiang, numit și Turkestanul de Est.

Limba uigură folosește alfabetul arabo-persan. Majoritatea uigurilor sunt de religie sunită.

În rândul uigurilor există tendințe separatiste, soldate uneori cu violențe în cadrul unor proteste de masă. Beijingul a răspuns în forță, instalând în regiunea Xinjiang un vast centru de detenție. Potrivit unor estimări, cca un milion de uiguri ar fi dispărut în acest centru.

Concluzii: Statele arabe și Turcia, care apără cu îndârjire drepturile musulmanilor de pretutindeni, dar și puterile occidentale și Israelul evită subiectul. Cine se poate război în ziua de azi cu China pentru 7 milioane uiguri?

Baloch

În 2008 se estima că în Afganistan, Iran și Pakistan trăiesc 8 – 9 milioane de baloch. O parte din ei aparțin tribului Bugti din Balochistanul de Est, Pakistan.

Balochistan este un deșert muntos din sud-vestul Asiei. Acesta cuprinde provincia pakistaneză Balochistan, provincia iraniană Sistan și Baluchestan și provinciile Nimruz, Helmand și Kandahar din sudul Afganistanului.

O multitudine de mișcări secesioniste militante, fiecare loială propriului lider tribal, amenință securitatea regională și stabilitatea politică. Grupuri naționaliste precum Baloch Students Organization, compusă din rebeli înarmați, și Baloch Council of North America, format din expatriați educați care trăiesc în Statele Unite, au denunțat simultan guvernul național al Pakistanului.

Concluzii: Pakistanul și Iranul se opun vehement înființării unui Stat Baloch. Înplus, competiția inter-tribală violentă a împiedicat orice încercare de a crea un stat național.

Tuaregii

Tuaregii sunt grup etnic berber care trăiește în Sahara, într-o zonă vastă care cuprinde sud-vestul îndepărtat al Libiei și al Algeriei, Mali și Burkina Faso. Populația de cca 4 milioane este răspândită în: Niger cca 2,5 milioane (11% din populație), Mali cca 700.000 (3,5% din populație), Burkina Faso cca 400.000, Algeria 150.000, Libia 100.000 și Nigeria 30.000.

Tuaregii sunt musulmani sunniți. Eu au o limbă proprie, dar vorbesc și franceza și araba. În 191, Franța a ocupat teritoriile tuaregilor, iar confederația lor de triburi a fost desființat. Nici după obținerea independenței fostelor colonii franceze, soarta tuaregilor nu a fost mai fericită. Teritoriul lor a fost împărțit între Mali, Niger, Algeria, Libia și Burkina Faso. Deportați din Algeria, arestați abuziv și obligați să renunțe la vechile obiceiuri, în 1960 tuaregii s-au ridicat la luptă, dar revolta a fost înăbușită. În 1990, rebelii au intrat în conflict cu autoritățile din Mali și din Niger, declarând independența fostelor lor teritorii. A urmat intervenția Franței și a Algeriei. După anul 2000 au avut loc lupte sporadice. În 2007 au reînceput violențele între forțele guvernamentale sprijinite de armata franceză și insurgenții tuaregi.

În 2012 a început Războiul Azawad, între rebelii tuaregi din Mișcarea Națională pentru Eliberarea Azawad (MNLA), sprijinită de mișcarea salafistă Ansar Dine, și armata Mali, cu sprijinul celei franceze. Tuaregii cereau autodeterminarea și independența statului Azawad care includea provinciile Kidal, Timbuktu și Gao. Chiar dacă ei au învins la început, independența statului Azawad nu a fost recunoscută de comunitatea internațională.

Concluzii. Statele care apără drepturile musulmanilor de pretutindeni, inclusiv puterile occidentale, evită subiectul musulmanilor tuaregi. Mali, Nigerul, Algeria și mai ales Franța, se opun categoric înființării unui stat tuareg.

Iudeea și Samaria: Israel sau un Stat Palestinian?

Denumirea acestei regiuni diferă după de poziția politică a celui întrebat. Israelienii, mai precis cei aflați în dreapta eșichierului politic, precum și locuitorii evrei din zonă, folosesc denumirea biblică: Iudeea și Samaria (Yehuda și Șomron  יהודה ושומרון). Mass media internațională utilizează denumirile Cisiordania sau West Bank (Malul de Vest). Stânga israeliană folosește sintagma Teritoriile Ocupate. O parte din lumea arabă consideră această zona că Stat Palestinian.

Iudeea și Samaria (Cisiordania) are o suprafață de 6.644 km². Între anii 1948-1967 ea a aparținut Iordaniei, fiind ocupată de Israel în 1967, în timpul Războiului de Șase Zile. Actualmente în zonă locuiesc 500.000 de evrei (denumiți și coloniști).

Istoria Iudeii și Samariei poate fi urmărită în câteva hărți:

Legenda hărţii: stânga – Statul evreu în timpul lui David și Solomon, mijloc:- în timpul urmașilor regelui Solomon, dreapta: harta statului evreu (conturul roşu), conform Acordului Feisal-Weizmann (1919) și prezentată la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Linia neagră reprezintă granițele actuale).

Explicaţia hărţii. Stânga – Palestina acordată Mandatului Britanic în 1922. Puterea mandatară era responsabilă pentru punerea în practică a Declarației Balfour din 1917, adoptată de guvernele Aliaților, prin care britanicii se angajaseră să susțină fondarea în Palestina a unui cămin național pentru evrei. Dreapta: Regatul Unit a împărțit teritoriul mandatului în două unități administrative: Palestina propriu-zisă, sub control britanic nemijlocit, și Transiordania, un teritoriu plasat sub conducerea familiei haşemite. Prin această împărțire, teritoriul Transiordaniei a fost exclus de britanici din zona în care urma să fie creat „Căminul național evreiesc”.

Explicaţia hărţii. Stânga: Granițele definite în Planul de împărțire al ONU din 1947 pentru Palestina. După războiul din 1948, zona roză a rămas în Israel. Dreapta: Acordul Oslo II a împărțit Iudeea și Samaria în trei diviziuni administrative: A, B și C. Zonele A și B conțin doar palestinienii. Zona A cuprinde cca 18% din teritoriu, iar Zona B cca 22%. Împreună ele găzduiesc cca 2,8 milioane de palestinieni. Zona C cuprinde cca 60% din teritoriu, cu așezările evreiești. Terenurile se află în proprietatea statului Israel

Acorduri

Acordul Feisal-Weizmann (1919) – vezi harta. Samaria şi Iudeea erau incluse într-un stat evreu.

Acordul de pace de la Camp David (1978), între Egipt și Israel. În Iudeea şi Samaria arabii primeau autonomie, nu independență.

Acordul de la Oslo (1995). Yizhak Rabin a dat palestinienilor 40% din teritoriu, zonele A și B, unde trăiește cca 95% din populația palestiniană.

Concluzii.

Problema este controversată și încă nerezolvată.

*Extremiștii arabi solicită așa-zisul drept de întoarcere și Palestina de la Iordan la Mediterana.

*Extremiștii evrei solicită anexarea Iudeii și a Samariei, Ierusalimul unificat fiind capitala Israelului.

*Moderații arabi și o bună parte din membrii ONU solicită un Stat Palestinian în toată Iudeea și Samaria împreună cu Gaza, cu capitala în Ierusalimul de Est, stat trăind în pace cu Statul Israel.

*Moderații evrei din Israel acceptă un Stat Palestinian dezarmat, într-o parte a Iudeii și Samariei, aproximativ zonele A și B, așezările evreiești și Valea Iordanului rămânând în Israel, și Ierusalimul unificat drept capitală Israelului. Există temeri justificate că un Stat Palestinian în toată Iudeea și Samaria ar pune în pericol atât Statul Israel, cât și Regatul Hashemit al Iordaniei.

Există dezacorduri profunde între Hamas (Gaza), OLP (Ramallah) și Regatul Hashemit al Iordania. Sunt temeri justificate privind amestecul Iranian în zonă.

Opinii Politice din Israel:

Netanyahu: Nu este loc pentru încă un stat între Mediterana și râul Iordan, nu doar din cauza dreptului nostru la acest pământ, ci și pentru că practic nu există nicio șansă ca un proces diplomatic cu palestinienii să reușească.

Yair Lapid a susținut la ONU rezolvarea problemei palestiniene prin soluția a două state, cu condiția ca Statul Palestinian să nu susțină teroarea și să trăiască în pace alături de Statul Israel.

Gideon Sa’ar (Partidul Unității Naționale) se opune unui un stat palestinian, declarând: „Înființarea unui stat terorist în Iudeea și Samaria va pune în pericol securitatea națională a Israelului”.

Benny Gantz nu întrevede rezolvarea problemei într-un viitor apropiat.

Gadi Eizenkot, fostul șef al statului major, speră că vor fi două state.

Iar Rashida Harbi Tlaib (americană de origine palestiniană, din Congresul Statelor Unite), sprijină dreptul palestinienilor de a se întoarce într-un singur stat – cel palestinian. Tlaib cere ca SUA să recunoască Nakba, catastrofa înființării Israelului, care a dus la exodul palestinienilor în timpul Războiului de Independență din 1948. Tlaib a postat sintagma „De la râu la mare”, slogan palestinian asociat cu eliminarea Israelului. Centrul Simon Wiesenthal și congresmenul Ted Deutch au acuzat-o de antisemitism.

Theodor Toivi