Cehov a fost, într-un fel, salvatorul meu.

Eram în ultimii ani de studenție și îmi căutam un drum de întoarcere la pasiunea adolescenței mele, voleiul. În ultima clasă de liceu jucasem la ”Tânărul dinamovist”, dar începutul studiilor medicale pusese capăt tendinței mele de a deveni ”cineva” în acel sport.

Mentorul meu, tata, medic, a priceput imediat despre ce e vorba. Într-o seară mi-a vorbit; în cuvintele sale parcă nu-l recunoșteam pe părintele meu care niciodată nu vorbea despre aspectele intime ale vieții:

– Fiule, să știi că medicina e cea mai aprigă amantă! Dacă te prinde că o înșeli, te aruncă din patul ei pentru totdeauna!

Oare mai e nevoie să amintesc că orice legătură ulterioară între mine și acel sport a devenit pe loc nulă și neavenită?

Au trecut anii, părintele meu a dispărut pe veci, iar eu am trecut demult de vârsta în care viața te pune la răscruce de drumuri și te obligă să iei decizii eroice.

De fapt, de mult mă bătea gândul să scriu, orice, dar să scriu. Aș fi făcut-o cu plăcere, dacă cuvintele răposatului meu părinte nu mi-ar fi rămas întipărite în minte, o dată pentru totdeauna. Să scriu, da, dar numai literatură medicală. Să public, da, dar numai articole și cărți care îmi pot îmbunătăți CV-ul în vederea avansării academice.

Și deodată am găsit – nici nu știu unde – următoarea declarație a celui care va deveni pentru mine mentor surogat (dintr-o scrisoare a sa către un bun prieten, în 1888):

”Mă sfătuiești să nu alerg după doi iepuri deodată, și cumva să uit de medicină… Dar eu mă simt mult mai alert, mai confortabil și mai împlinit cu mine însumi când realizez că am două ocupații în loc de una…

Medicina e soția mea legală, iar literatura amanta mea. Când una îmi calcă pe nervi, petrec noaptea cu cealaltă… Și se pare că niciuna din ele nu pierde ceva din cauza acestei duplicități!”

Și așa cum se știe, Cehov e câștigătorul întrecerii cu răposatul meu părinte în încercările de a-mi îndruma pașii în viață (dar numai în acest subiect!).

De atunci, Cehov mi-a devenit prieten apropiat. Și totuși, nu de mult am ajuns la concluzia că îl cunoșteam prea puțin pentru a-l numi prieten.

Îi cunoșteam piesele de teatru, cred că am văzut aproape tot ce a scris pentru scenă: Unchiul Vania, Livada cu vișini, Pescărușul, Trei surori, și nu numai într-o singură limbă, și nu numai pe scenă.

Știam că primele sale încercări literare fuseseră scurte povestiri, scrise în tinerețe, chiar înainte de perioada studenției în medicină, și asta pentru a avea din ce trăi, iar două din schițele lui, Doamna cu cățelul și Kaștanka, îmi plac de multă vreme…

Nu demult mi-a căzut în mână o colecție de schițe și nuvele ale lui Cehov care mi-au confirmat tot ce știam despre talentul scriitoricesc al acestui superb mânuitor de pană, dar în plus mi-au readus în minte elemente de mult știute dar uitate, existența unui stil înclinat spre natură, spre meditație, oarecum o umbră de melancolie pe care eu o pun (și nu știu dacă am dreptate, pentru că nu sunt critic literar) pe seama temerii cu care Cehov a trăit o bună parte a vieții sale, a iminenței morții din cauza tuberculozei pulmonare de care suferea încă din tinerețe și care avea să-i aducă sfârșitul la numai 44 ani.

Niciun un detaliu nu pare inutil în niciuna din povești, totul e perfect descris și prezentat, și asta nu trebuie să te mire dacă cunoști opinia autorului despre cum se scrie o poveste:

”Într-o poveste de succes nu este loc pentru niciun element irelevant. Dacă în primul capitol apare o pușcă atârnată pe perete și dacă până la urmă pușca nu trage niciun foc, atunci prezența ei e complet gratuită!”

Din noianul de povești, 52 la număr, una m-a obligat s-o citesc de două ori! Nu pentru că subiectul ar fi interesant în mod excepțional, și nu pentru că stilul ar fi ieșit din comun, ci pentru simplul motiv că m-a uimit faptul că până acum niciun cineast, scenarist sau regizor nu s-a gândit să pună pe peliculă o acțiune care poate concura cu orice thriller, de cea mai bună calitate.

Și conform unei decizii personale de care cititorul a luat cunoștință nu demult, nu voi dezvălui deznodământul, pe care oricine îl poate găsi pe Google.

Sper, într-adevăr, că succinta prezentare a subiectului îi va provoca curiozitatea și îl va împinge spre citirea acestei scurte, dar extrem de palpitante povești.

Povestea se numește Pariul și a fost publicată în 1889. Iată, pe scurt, despre ce e vorba.

Într-un cerc de prieteni se discută diferența dintre pedeapsa capitală și închisoarea pe viață, părerea generală fiind că omorul, indiferent din ce motiv, e crud, e împotriva legilor umane; mai corectă, mai etică pare închisoarea până în ultima zi a vieții condamnatului. Apărătorul cel mai fervent al acestei opinii este un bancher, iar principalul său oponent este un tânăr avocat. Bancherul îi râde în nas și proclamă că vorbele tânărului sunt goale de conținut:

– Aș pune pariu pe două milioane de ruble că n-ai rezista nici măcar cinci ani izolat într-o celulă de penitenciar…

– Cinci ani?! Pentru două milioane de ruble, eu sunt dispus să rămân închis și izolat nu cinci ani, ci cincisprezece!!

Contractul se încheie pe loc, o magazie din curtea bogătașului se transformă în închisoare, condițiile ”condamnatului” fiind stipulate cu precizie: timp de 15 ani nu va vedea om în fața lui, nu va primi scrisori și nici ziare, dar i se va permite să primească cărți, țigări și vin și să scrie scrisori.

”Sentința” intră în vigoare în 14 noiembrie 1870 la prânz și se va termina în 14 noiembrie 1885 tot la prânz, nici o oră mai puțin!

Povestea continuă cu o succintă descriere a modului în care tânărul avocat își ocupă timpul. Datorită a sutelor de cărți comandate, el devine expert în diferite domenii ale științei, filozofiei, istoriei, literaturii și fluent în nu mai puțin de șase limbi.

Anii trec, nimic nou în magazia devenită închisoare, dar cu bancherul lucrurile stau din ce în ce mai prost. Pe scurt, devine falimentar și întrebarea care nu-i dă pace este de unde să ia cele două milioane pe care trebuie să le dea a doua zi celui care va redeveni, la prânz, un om liber? Soluția e clară: doar moartea ”condamnatului” poate rezolva cumplita problemă.

În noaptea dinainte eliberării, bancherul se furișează în magazia-închisoare, cu planul de a curma zilele individului, pentru care viața – o dovedise, nu? – nu are nicio importanță.

El își găsește victima adormită cu capul pe masă. Cel care odinioară avea doar 25 ani, pare acum nu de  40, ci mult mai bătrân. E aproape un schelet, scofâlcit, albit, pe scurt o epavă.

Pe masă, alături de capul nenorocitului se află o scrisoare.

Aici se termină prezentarea mea și sunt convins că oricine citește rândurile de mai sus e OBLIGAT să afle deznodământul.

Care ar fi soluțiile posibile?

Una este, bineînțeles, curmarea vieții nenorocitului, o decizie care devine pe loc ușor de luat, căci o asemenea viață nu merită a fi prelungită.

O a doua? O luptă între cei doi, care dovedește că, deși slăbit, cel care fusese odată avocat reușește să-și paralizeze dușmanul și a doua zi să prezinte tuturor intențiile criminale ale acestuia.

Dar există și o a treia: în următoarele ore bancherul asistă pasiv la agonia celui care devenise inamicul său numărul unu și îngerul morții își ia prada înainte de răsăritul soarelui.

Oare mai există vreuna?

Las cititorului plăcerea de a găsi singur deznodământul.

Și după părerea mea, dacă Cehov ar fi trăit în vremea noastră, ar fi putut deveni un excelent scriitor de romane polițiste, care la rândul lor ar fi reprezentat superbe izvoare de inspirație pentru cineaști.

Sau poate că e mai bine pentru literatura universală și pentru noi toți că Cehov a trăit acum peste un secol și a lăsat după el o avere intelectuală și spirituală greu de egalat?

Gabriel ben Meron