În 1939, un grup de 937 de refugiați evrei germani care încercau să scape de urgia nazistă s-au îmbarcat pe vasul St. Louis, la Hamburg. Momentul a fost imortalizat în fotografia de mai sus. Cuba, Canada și Statele Unite au refuzat să-i primească pe refugiați și nava a fost nevoită să se întoarcă în Europa. Unii dintre pasageri au fost acceptați în Marea Britanie, alții au debarcat în Franța, Belgia și Olanda. 227 și-au pierdut viața în Holocaust.

Anul acesta, producătorii americani Ken Burns, Lynn Novick și Sarah Botstein au realizat mini-serialul The US and the Holocaust (Statele Unite și Holocaustul), un subiect pe care publicul american nu-l cunoaște, sau ar prefera să nu-l cunoască.

Serialul pune întrebarea în ce măsură Statele Unite s-au făcut vinovate prin indiferența cu care au tratat problema Holocaustului evreilor europeni. Unii americani, revoltați de aceste acuzații, susțin că ele sunt absurde, că America este departe de Europa, unde s-a petrecut Holocaustul și că din contră, americanii au contribuit la eliberarea Europei. Dacă dorim ca aceste catastrofe să nu se repete, spun alții, trebuie să învățăm din propriile noastre greșeli. Burns explică problematica unor intervenții americane, sau mai degrabă a lipsei lor de intervenție.

Câți dintre noi știu de exemplu că în atitudinea lui față de evrei, Hitler s-a inspirat din legile americane Jim Crow. („Jim Cioară” este un portret disprețuitor, stereotip, al afro-americanilor, simbol al discriminării rasiale din Statele Unite.) Aceste legi au fost decretate începând din 1870 și au rămas în vigoare până în anul 1965. Ele constau în segregarea populației afro-americane, separarea completă a negrilor de albi în toate locurile publice, interzicerea căsătoriilor mixte și a oricărui contact sexual între negri și albi, etc. Mai târziu ele au servit ca exemplu naziștilor germani. În cartea Mein Kampf Hitler își exprimă admirația față de rasismul american care i-a segregat pe amerindieni și pe afro-americani.

Scopul acestor legi, la fel ca al celor decretate de Hitler, a fost eugenia (aplicarea unor măsuri pentru păstrarea și purității și îmbunătățirea calităților genetice ale populației). În Statele Unite, aceste teorii au fost propagate de Madison Grant, adeptul „rasismului științific” și de Henry Ford, care era un atât de mare admirator al lui Hitler, încât după ce SUA a intrat în război, a fost singurul care la început a refuzat cererea lui Roosevelt de a-și transforma fabricile de mașini în fabrici de armament.  Figuri influente precum Madison Grant, Henry Ford și alții de teapa lor au reușit să schimbe în mod radical politica de imigrare a evreilor în Statelor Unite.

Autorul serialului nu prezintă Holocaustul în general, ci legătura Americii cu Holocaustul, adică reacția guvernului și a publicului american la acțiunile mârșave ale germanilor. Este foarte trist că majoritatea americanilor și chiar majoritatea evreilor americani nu au făcut nimic în fața crimelor comise de naziști. Ajutorarea evreilor nu a fost o prioritate în America. Politicianul Breckinridge Long este criticat până în ziua de azi pentru că s-a opus ca refugiații evrei europeni să fie admiși în Statele Unite, a limitat drastic numărul de vize care le-au fost acordate și s-a opus inițiativelor de salvare.  Printre miile de refugiați cărora li s-a refuzat intrarea în Statele Unite se număra și familia Annei Frank.

La început, naziștii voiau doar să-i alunge pe evrei de pe teritoriul Germaniei. Dar văzând că nimeni nu vrea să-i primească, au recurs la soluția finală, exterminarea în masă a poporului evreu.

Americanii știau despre soluția finală încă în august 1942, când secretarul Congresului Mondial Evreiesc, Gerhart Roegner, a trimis la New York și Londra un mesaj telegrafiat care confirma intenția Germaniei naziste de a extermina evreimea europeană. Se pare că președintele Roosevelt pleca de la premisa eronată că odată cu eliberarea Europei, trupele aliate îi vor salva și pe evrei. Numai că pentru o mare parte dintre ei salvarea a venit prea târziu…

Antisemitismul contemporan în Statele Unite

Unele manifestări antisemite se autodeclară anti-israeliene, ceea ce îi poate deruta numai pe cei naivi. Amândouă sunt manifestări de ură, intoleranță și invidie față de evrei. Un stat democratic care pretinde să dea exemplu întregii lumi îi tolerează pe neo-naziști, același lucru se poate spune și despre partidele politice. S-ar putea cita o listă lungă de explozii la sinagogi și chiar la Muzeul Holocaustului din Washington și la Memorialul Holocaustului din New England. Un studiu din 2020 arată că 63% din tinerii americani nu auziseră despre cele șase milioane de evrei care au fost măcelăriți în Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.   

Mișcarea BDS (Boycott, Divestment and Sanctions) s-a infiltrat puternic în universitățile americane, propagând printre studenți antisemitismul, deghizat ca o mișcare anti-israeliană.

Serialul The US and the Holocaust încearcă să-i educe – sau să-i reeduce – pe americani asupra aspectelor pe care nu le cunoșteau, sau evitau să le aprofundeze, despre ce ne învață acest zguduitor capitol al istoriei.

Și totuși, să nu uităm că americanii au avut o contribuție de seamă la învingerea demonului nazist și la eliberarea lagărelor de exterminare, iar Statele Unite sunt deocamdată cei mai apropiați sprijinitori ai Israelului.

Bibliografie:

https://en.wikipedia.org/wiki/Henry_Ford

https://en.wikipedia.org/wiki/Breckinridge_Long

https://en.wikipedia.org/wiki/Riegner_Telegram

https://www.timesofisrael.com/the-uncomfortable-truths-in-new-documentary-by-ken-burns-the-us-and-the-holocaust/

https://www.newyorker.com/culture/cultural-comment/ken-burns-turns-his-lens-on-the-american-response-to-the-holocaust

Peter Szmuk și Tiberiu Ezri