Ianuarie nu este momentul cel mai potrivit pentru a călători în Polonia, mai ales în acest an, când războiul din Ucraina face ravagii nu prea departe de acolo. Dar o invitație să fac o prezentare la un spital al Universității Jagiellone m-a convins să-mi părăsesc zona de confort bine încălzită și să plec pentru cinci zile în vechiul oraș regal de pe Vistula. Vremea a fost blândă cu noi doi, cu soția și cu mine. A plouat foarte puțin, peste zi temperatura a fost peste zero, uneori a apărut chiar soarele, strălucind pe acoperișurile colorate, pe nenumăratele turnuri de biserică și pe piețele pline de viață ale orașului.

Cracovia este un oraș central-european bine îngrijit, în care războiul și socialismul nu par să fi lăsat urme considerabile. Din fericire, cel puțin centrul orașului a fost ferit de febra construcțiilor de blocuri socialiste. Orașul vechi și zonele înconjurătoare emană farmecul perioadei antebelice. Doar evreii, care odinioară reprezentau 25% din populație, au dispărut aproape cu totul, însă vestigiile lor sunt îngrijite și păstrate într-o stare prezentabilă. În orice caz, orașul trage foloase considerabile de pe urma turismului nostalgic din Israel și din diaspora evreiască. Acest lucru este valabil mai ales pentru cartierul Kazimierz, ghetoul din Podgórze, dincolo de râu, și, bineînțeles, pentru fostul lagăr de concentrare Auschwitz, care a fost transformat într-un muzeu și memorial.

Cele mai importante puncte de referință evreiești din Kazimierz se află unul lângă celălalt. De un interes deosebit este Żydowskie Muzeum Galicja, cu o colecție vastă de exponate despre prezența evreiască din Evul Mediu până la distrugerea tragică a acestei comunități, cândva mari și importante. La câteva minute de mers pe jos se află Sinagoga Veche din Cracovia, care amintește de Altneuschul din Praga, doar că este ceva mai nouă.

Şi această clădire este amenajată ca muzeu și prezintă obiect specifice ale culturii dispărute. Este doar una dintre zecile de foste case de rugăciune și instituții comunitare. Piața din fața sinagogii este mărginită de restaurante și cafenele mai noi sau mai vechi, dar toate au un caracter mai mult sau mai puțin evreiesc și servesc același tip de mâncare. În fața lor se află numeroase microbuze electrice care invită turiștii să viziteze obiectivele turistice ale orașului.

Fostul ghetou de pe partea opusă a Vistulei oferă o impresie deosebit de sumbră. Din zidul ghetoului, format dintr-un șir de lespezi în forma Tablelor Legii, s-a păstrat numai o parte, în schimb practic toate clădirile au rămas intacte; unele dintre ele au fost renovate. Plăcuțele informative de pe fațade vorbesc despre fosta lor utilizare ca locuințe înghesuite, ca spital sau orfelinat (ai căror locuitori au fost lichidați pe loc în urma unei acțiuni a SS), sau ca sediu al Judenrat-ului, care trebuia să execute ordinele inumane ale „rasei stăpânitoare”.

Castelul Wawel se înalță maiestuos deasupra tuturor acestor locuri mohorâte – dar aproape toate frumos renovate. Timp de secole el a fost reședința conducătorilor polonezi, printre care și Ștefan al IV-lea Báthory (1533 – 1586) care a fost principe al Transilvaniei și apoi rege al Poloniei. Între 1579 – 1581 a condus mai multe campanii de succes împotriva țarului Ivan al IV-lea al Rusiei, cucerind teritorii considerabile în est, pe care Polonia le-a pierdut între timp – un model tipic și repetat al istoriei poloneze. Datorită acestor succese și a reformelor sale, el este considerat cel mai important rege al Poloniei.

În timpul invaziilor mongole din secolul al XIII-lea, cetatea Wawel s-a dovedit inexpugnabilă, însă orașul a fost devastat în iarna anului 1240. Abia în aprilie 1241, în bătălia de la Legnița (Liegnitz), invadatorii au fost înfrânți și alungați din Europa. În amintirea acelor vremuri, la fiecare oră sună goarna din turnul Bisericii Sfânta Maria și se oprește brusc, pentru că, potrivit legendei, gornistul a fost lovit de o săgeată mongolă în timp de dădea semnalul de alarmă.

Orașul vechi este înconjurat de o frumoasă centură de parcuri și are în centru una dintre cele mai frumoase piețe din Europa de Est, Rynek Główny, care combină armonios o restaurare reușită a elementelor renascentiste, baroce și wilhelmiene.

Piața este plină de plimbăreți, turiști, artiști de stradă, ghizi licențiați sau nu, precum și de nenumărați porumbei hrăniți din belșug de locuitori. Acolo se desfășoară numeruase demonstrații și campanii de colectare pentru Ucraina, a cărei soartă este foarte apropiată de sentimentele populației locale.

După două zile de vizitare a obiectivelor turistice, am luat autobuzul spre Auschwitz. În zilele noastre, lagărul principal (Auschwitz I) a fost complet înglobat de orășelul cu același nume (Oświęcim). Nucleul lagărului era o fostă cazarmă poloneză, ocupată de germani în 1939. La intrare treci pe sub faimoasa inscripție Arbeit macht frei (Munca eliberează) și poți vizita barăcile care amintesc de evenimentele petrecute acolo. Cea mai dureroasă expoziție este probabil cea a grămezilor de obiecte care au aparținut foștilor deținuți și prizonierilor de război lichidați. În vitrine uriașe se văd valize, pantofi, obiecte personale, ochelari și părul tăiat al femeilor. Cantitățile enorme de obiecte ne ajută să înțelegem dimensiunile, altfel inimaginabile, a ceea ce s-a întâmplat acolo.

La capătul drumului principal al lagărului se află prima cameră de gazare cu crematoriu, unde au fost testate și practicate crimele în masă până când au fost puse în funcțiune instalațiile din lagărul mai mare, Auschwitz II Birkenau. Ca o mică consolare, alături se află spânzurătoarea unde comandantul lagărului, Rudolph Höss, a fost executat în aprilie 1947. Un autobuz îi duce pe vizitatori la întruchiparea absolută a Holocaustului: lagărul satelit Auschwitz II Birkenau, mult mai mare și conceput în mod explicit pentru a comite crime în masă la scară industrială. Aici a avut loc ultima și cea mai masivă acțiune de exterminare, în vara anului 1944: cea a evreilor maghiari, inclusiv a celor din nordul Transilvaniei. Printre ei se aflau mulți dintre membrii familiei mele. Mama mea, Weinberger Katalin, a supraviețuit unei șederi de peste o lună în acest loc doar pentru că era tânără și considerată aptă de muncă. Iată un fragment din memoriile ei, în care a scris despre Auschwitz:

Traducerea în română a textului:

Sosirea la Auschwitz. Membrii SS au spart ușile vagonului și ne-au ordonat să ieșim. Împreună cu mătușa Berta și cu soțul ei, ne-am înșirat în fața doctorului Mengele. A început selecția. A mers atât de repede, încât nici nu am apucat să-mi iau rămas bun de la mătușa. Cu inima strânsă, am rămas singură. Pe ei i-au dus direct la camerele de gazare, dar eu am aflat asta abia mai târziu. Cât despre mine, o femeie tânără, Mengele a hotărât că eram aptă de muncă. Am fost aliniați de gărzile SS și conduși într-o clădire din apropiere, unde a trebuit să ne dezbrăcăm complet în fața lor. Ne-am putut păstra doar pantofii. Apoi am fost bărbieriți și epilați ca niște oi. Într-o încăpere alăturată am făcut duș, am fost dezinfectați și ni s-au dat haine uzate, dar nu și lenjerie intimă. De acolo am fost duși în lagărul C, care era împrejmuit cu sârmă ghimpată, în baraca nr. 13. În total erau 32 de barăci. Erau construcții uriașe din lemn, fiecare dintre ele putând găzdui până la 1.000 de deținuți, pe priciuri cu trei nivele. Pe fiecare nivel se înghesuiau câte 6 persoane, astfel încât un prici putea găzdui până la 18 femei. Era atât de strâmt, încât dormeam „ca niște linguri” și dacă una voia să se întoarcă, toate celelalte trebuiau să se întoarcă și ele. Barăcile aveau câte o șefă, numită blokova. Erau femei evreice slovace, de obicei nemiloase, care uneori loveau fără motiv, probabil pentru a-și descărca furia atunci când erau la rândul lor hărțuite de gărzile SS. Ne-au reproșat că noi o duceam încă bine atunci când ele sufereau deja din cauza deportării și a condițiilor din lagăr.

***

În continuare ne-am plimbat de-a lungul șinelor de pe rampa unde noii sosiți erau scoși din vagoane și duși la selecție.

În dreapta și în stânga se află rămășițele a zeci de barăci, fiecare constând din două coșuri de fum și resturile unui fundament. Suprastructurile din lemn nu mai există. Aceste siluete, care se întind aproape până la orizont, emană până astăzi suflul rece al morții care îi amenința pe fiecare dintre ocupanții lor. În spatele lor nu se vedeau decât copaci desfrunziți, cerul cenușiu de ianuarie și un gol fantomatic. Chiar la capăt se află rămășițele celor două „fabrici de exterminare”, constând din camere de gazare și crematorii, care au fost distruse.

Înainte de a fugi din fața Armatei Roșii care se apropia, gărzile SS au aruncat în aer aceste instalații, încercând să șteargă urmele faptelor lor – în zadar, după cum știm astăzi. Lângă inscripțiile comemorative în mai multe limbi, încă se mai văd gropile umplute cu apă în care a fost împrăștiată cenușa victimelor.

Vizita la Auschwitz a fost extraordinar de stresantă, chinuitoare și obositoare din punct de vedere fizic. Dar, după toate cele întâmplate, trebuia să vizitez acest loc măcar o dată în viață. Chiar dacă au trecut aproape opt decenii de la eliberarea lagărului de la Auschwitz ( 27 ianuarie 1945) efectele ororilor petrecute acolo nu s-au stins. Eu fac parte din generaţia celor născuţi după Holocaust, din părinţi supravieţuitori, şi am moştenit suferinţa lor, o suferinţă care se întinde peste generaţii şi probabil va marca şi generaţia următoare.

Peter Biro