”Toate călătoriile au o destinație secretă de care călătorul nu este conștient” (Martin Buber). Destinația secretă este ceea ce nu ne așteptam să aflăm, nu știam de acasă despre locul vizitat și ni se relevă în împrejurarea călătoriei noastre, se dezvăluie și se transformă în lucru cunoscut, unul pentru care, iată, a trebuit să batem calea până acolo. În ce mă privește, asta e una din frumusețile oricărei călătorii, descoperirea celor neștiute, neașteptate.

Secretul în timpul călătoriilor constă și în surpriza că unele locuri ți se lipesc de inimă, ți-o acaparează parcă și asta se întâmplă în cel mai aleatoriu mod, în niciun caz nu poți să determini tu nimic, habar nu ai că peste mulți, mulți ani, în memoria inimii tale, se va regăsi o stradă pe care raze de soare lăsau urme jucăușe, într-o toamnă plină de flori aurii, în orășelul devenit de neuitat.

Încă din copilărie îl admir imens pe Vincent van Gogh. La 12 ani am primit de Crăciun un album de artă. Fiind bolnavă de amigdalită și stând în pat lângă bradul împodobit, îl cercetam zilnic din scoarță în scoarță. Cartea era de o calitate grafică mizerabilă, reproducerile erau foarte slabe, dar totuși destul de bune să mă facă să iubesc pictura și arta în general, pentru totdeauna.

Au trebuit să treacă zeci de ani și multe, multe visuri ca să ajung în Provența, unde Vincent van Gogh a petrecut ultimii ai vieții sale zbuciumate. În cele câteva zile petrecute în aceste locuri am fost în culmea fericirii să mă pot impregna și eu de lumina provensală specială. Să spun că sunt locuri frumoase? Să spun că ele au adunat aici mulți pictori și oameni de artă? Să spun că locurile au ceva special, inefabil, ca o vrajă? Da, pot să spun toate acestea și mai pot să spun că faptul de a fi aici, pe urmele marilor maeștri, printre care și Vincent, m-a copleșit emoțional.

Îi iubesc pe impresioniști și știam că trecând prin Aix-en-Provence și prin Arles vom da peste urmele lor, așteptam emoția întâlnirii cu ei, mi-o doream și totuși m-a copleșit.

Am lăsat în grija lui Mircea să aleagă unde ne vom opri și ce vom vizita, știind că va alege să mă surprindă. S-a descurcat magistral, a găsit locurile perfecte și chiar le-e ținut secrete până ]n momentul sosirii noastre. Unul din aceste locuri a fost în Arles. Bănuiam că va avea legătură cu Vincent, dar nu mă așteptam la ce avea să urmeze în ziua de toamnă timpurie, însorită.

Am ajuns la scurt timp după ce amiaza debutase, venind din Aix-en-Provence, unde vizitasem atelierul lui Paul Cézanne. Mașina am lăsa-o să se odihnească într-o mică parcare foarte aproape de fluviul Ron, care la Arles se desparte în două brațe formând delta Camargue înainte de a se vărsa în Mediterana. Am stat câteva minute pe malurile Ronului, suflul răcoros al apelor întunecate revigorându-ne în ziua destul de caldă. Deh, suntem în sudul Franței și e abia septembrie.

Neștiind încotro ne îndreptăm, eu mă las condusă pe străduțele întortocheate, în pantă. Prin porți spectaculoase din fier forjat se întrezăresc curți interioare, pline de ficuși și de leandri înfloriți, iar eu îmi repet fără încetare: ”ține minte asta, ține minte!”

”Ajungem imediat”, îmi spune Mircea. Nu ne grăbim și iată, surpriza mi se dezvăluie cu câțiva pași mai încolo; este și mai frumoasă decât mi-aș fi putut închipui.

În Place du Forum, mica piață din orașul vechi, mai există și acum cafeneaua pe care a pictat-o într-o seară de septembrie 1888 Vincent van Gogh, iubitul meu olandez, ajuns pe aceste meleaguri, unde lumina și culorile locului l-au cucerit și i-au schimbat definitiv maniera de a picta.

Pe atunci cafeneaua se numea Terrasse La Nuit, dar acum a fost rebotezată, desigur, Café Van Gogh. Fațada clădirii este vopsită în culoarea galbenă strălucitoare pe care o vedem în tabloul lui Vincent, deși în seara când a pictat-o, galbenul era efectul luminii care cădea pe zidurile ei din mica boulangerie din vecini. Probabil că fusese o noapte senină, cu cer indigo, înstelat, în contrast cu lumina puternică și strălucitoare care cădea pe fațada cafenelei, când Vincent a surprins momentul pe pânza lui. Imaginea cerului înstelat redată în maniera lui inconfundabilă a devenit un fel de emblemă a lui Van Gogh. Ei bine, acesta este primul tablou în care el a pictat cerul înstelat. Cu toate că este un tablou de noapte, el nu a folosit deloc negrul, ci a reușit să redea ideea de lumină naturală și artificială cu ajutorul  culorilor contrastante, complementare. Acesta este unul din tablourile sale cele mai cunoscute, aflat acum în Olanda, la Muzeul Kröller-Müller, în parcul național De Hoge Veluwe.

Cu 134 de ani mai târziu, tot într-o zi de septembrie, mă aflam pe terasa imortalizată de Vincent. Abia puteam să fac fotografii cu mâinile tremurând și ochii împăienjeniți. Eram, iată, nici mai mult nici mai puțin, într-un tablou!

Vincent Van Gogh a petrecut la Arles 15 luni, în care a finalizat în jur de 200 dintre pânzele lui cele mai cunoscute. Era extrem de sărac și neavând bani pentru pânze, picta adeseori peste imagini mai vechi și se folosea pe sine ca model. Și-a făcut astfel peste 40 de autoportrete. Era susținut financiar și moral de fratele lui mai mic, Theo. Cu 20 de ani în urmă am citit corespondența dintre cei doi frați și am rezonat foarte intens cu amărăciunea mereu prezentă în scrisorile lui Vincent. Eram și eu într-o situație aparent fără ieșire, care mă umplea de tristețe și mă îmbolnăvea de-a dreptul. Avea să dureze încă mult timp până să-mi croiesc un drum mai însorit, pe care să găsesc floarea soarelui atât de dragă lui Vincent. Nu pot să trec pe lângă un câmp de floarea-soarelui și să nu mă gândesc la Vincent. ”Floarea-soarelui îmi aparține într-un fel” spunea el și în ceea ce mă privește pe mine, e perfect adevărat.

Orașul Arles nu l-a tratat bine pe van Gogh. În martie 1889 locuitorii au înaintat o petiție în care solicitau evacuarea lui le fou roux (nebunul roșcat) și, în luna mai a aceluiași an, el s-a mutat de bunăvoie într-un un azil din Saint-Remy de Provence, lângă Arles, unde a continuat să lucreze frenetic. Era fascinat de cerul limpede, de culorile vii ale peisajului provensal, atât de diferite de cele din Olanda natală.

A fost foarte prolific, în numai zece ani a realizat peste 2000 de lucrări, dintre care 900 de tablouri și 1100 de schițe și desene; în medie el realiza câte o lucrare la fiecare 36 de ore. Studii de meserie nu avea. Lucra de parcă avea de îndeplinit o misiune. A dus o corespondență intensă cu fratele său, Theo, iar în scrisori și cărți poștale schița unele din operele sale viitoare. Într-o perioadă atât de scurtă, Vincent van Gogh a pus o amprentă formidabilă asupra picturii europene. 

În perioada petrecută în Provența a început să folosească culori tot mai îndrăznețe, prin care își exprima emoțiile și trăirile, mai degrabă decât să reproducă exact modelul pictat.

În toată viața nu a vândut decât un singur tablou, dar în prezent lucrările lui se vând pe milioane de dolari. Oficiile de turism din Arles organizează tururi pe urmele pictorului.

Pășim și noi, ca într-o vrajă, pe urmele lui și poposim pe terasa cafenelei pe care Vincent a pictat-o într-o noapte senină. Am fi dorit să cinăm, dar era încă prea devreme – deși cafeneaua era deschisă, cina se servea numai după ora 18. Am întâlnit acest obicei peste tot în Franța, ba și în Italia: localul este deschis, dar bucătăria lucrează doar între anumite ore – foarte diferit de cum suntem noi obișnuiți. Între timp ne plimbăm pe străduțele pline de galerii de artă modernă din împrejurimile Place du Forum și ne impregnăm de atmosfera locului.

Atunci cand iau masa in oraş, mi se pare logic să comand lucruri pe care nu le gătesc acasă și în acest loc spectaculos ar trebui să aleg ceva ce nu am mai gustat niciodată. Mă opresc la celebra bouillabaisse, supa de pește pe care o cunoșteam doar din filme și cărți. Nu sunt foarte mare prietenă cu peștele, dar cred că e momentul potrivit să încerc această supă specifică sudului Franței, mai cu seamă că suntem foarte aproape de locul ei de baștină, Marsilia. 

Peste câteva minute primesc o farfurie cu o zeamă maronie care nu conține deloc pește. O gust și… nu sunt încântată. Are gust de pește, desigur, dar cam atât. Nu prea seamănă cu ce văzusem în filme, dar filmul e una și iată, viața reală este altceva. Mă străduiesc să mănânc și după câteva minute, nu multe, dar nici puține, apare un alt chelner cu o farfurie cu câțiva pești de diferite feluri și o tăviță cu câteva felii de baghetă prăjite, unt și un sos gălbui. Pesemne că acum mi se completează cina. Peștele nu prea are gust, doar oase multe și mici. Pâinea prăjită cu sosul galben mi se pare singura parte comestibilă a cinei de 32 de euro. Mă străduiesc să mănânc peștele, dar mă tem să nu mă înec cu vreun os și să ajung la Urgență. Supa seamănă tot mai mult cu apa de sub chiuvetă… Renunț.

Ulterior am aflat, din surse credibile, că restaurantul actual este o capcană pentru turiști și mult mai bine se mănâncă vis-a-vis. Un ochi îmi râde, celălalt plânge… Asta e aventura mea cu bouillabaisse. Ca de obicei, Mircea și cu mine facem haz de necaz, nu luăm în serios pățania și nici în ruptul capului nu o lăsăm să ne umbrească încântarea orelor petrecute la Arles. La plecare întorc capul să mai văd încă o dată terasa cafenelei și de data asta sunt sigură că îmi voi aminti întotdeauna cum am petrecut, în toamna lui 2022, o oră în tabloul iubitului meu Vincent.

(Va urma)

Anca Laslo