(Permisivitate: a fi permisiv, a permite sau a tolera comportamente, practici pe care alții le-ar dezaproba, sau care ar trebui reprimate).

Prima mea întâlnire cu ”Tatăl nostru” a fost în ultima clasă primară. Pe atunci mai existau ore de religie, iar noi, elevii, eram împărțiți în două grupe: creștini și evrei. Fiecare grupă era plasată într-o altă clasă, unde un preot și un profesor evreu, fiecare cu grupa lui, ne învățau niște lucruri care mie, personal, nu mi-au rămas deloc în memorie.

Dar ceea ce îmi amintesc cu exactitate că lecțiile ”lor” de istorie se terminau întotdeauna cu rugăciunea ”Tatăl nostru”, rostită cu glas foarte tare, atât de tare încât o bună parte a cuvintelor mi-au rămas în minte până în ziua de azi.

Și de ce tocmai azi am decis să reiau aceste amintiri?! Pentru că uneori mi se întâmplă să uit ce-am mâncat alaltăieri seara, sau subiectul ultimului film vizionat în urmă cu o săptămână, dar cuvintele rugăciunii cu pricina nu le voi uita până la sfârșitul zilelor mele, sau până în prima zi de Alzheimer, whatever comes first…

Povestea mea e simplă. Deunăzi am nimerit pe un film italian din anul 2018, Rimetti a noi i nostri debiti (Iartă-ne datoriile noastre).

Filmul se potrivește perfect cu cele realizate în perioada neorealismului italian, mișcarea culturală care a dat naștere unor povești petrecute în regiunile și cartierele sărace ale Italiei postbelice. Ele vorbeau despre condițiile dificile în care trăiau păturile de jos ale societății italiene, cu influență asupra psihologiei și comportamentului unei generații lipsite de cele mai elementare condiții de dezvoltare, ca urmare a dezastrului produs de cel de al Doilea Război Mondial.

De cele mai multe ori actorii nu erau profesioniști, dar printre regizori se numărau unii care pe parcurs au devenit celebri: Vitorio de Sica, Roberto Rossellini, Giuseppe de Santis, Frederico Fellini și, ceva mai târziu, Michelangelo Antonioni.

Subiectul filmelor lor se potrivea perfect cu linia propagandei comuniste din România acelor timpuri, pentru că ele indicau cu precizie situația jalnică produsă de o economie capitalistă, bineînțeles fără să amintească o clipă că erau urmările cumplitului cataclism petrecut în urmă cu numai câțiva ani. De aceea filmele italiene în acea vreme aveau trecere și noi, tinerii, ne bucuram de ocaziile de a viziona un film în altă limbă decât cea care venea de la Răsărit.

Iată o scurtă listă a filmelor de care îmi aduc aminte și pe care le-am savurat ca adolescent și student: Roma, oraș deschis (Rossellini, 1946), Hoții de biciclete (Vittorio de Sica, 1948), Miracol la Milano (Sica, 1951), Roma, orele 11 (Giuseppe de Santis, 1952), La strada (Frederico Fellini, 1954), Umberto D (Sica, 1952), Deșertul Roșu (Antonioni, 1964), printre multe altele.

Așa-zisul miracol economic italian din anii 1960 a transformat Italia dintr-o țară rurală și săracă într-o putere industrială care concura cu celelalte economii din Europa de Vest, având o influență pozitivă clară asupra nivelului de viață a cetățeanului acestei țări.

Boom-ul italian a dus la dispariția treptată a curentului neorealist, făcând loc altor filme care arată că interesul societății italiene din acei ani era cu totul diferit de cel din perioada imediat postbelică.

Și iată că în 2018 se găsește un regizor, pe nume Antonio Morabito, al cărui film amintește de cele de acum 70 ani, dar într-o societate în care cei care trăiesc în sărăcie nu sunt decât insule izolate într-o mare de indivizi și familii cu situații economice stabile, cu un nivel de viață ridicat și pentru care viața merge înainte, fără să arunce o privire celor în nevoi, o realitate care se potrivește perfect cu expresia regretatului președinte al Israelului, Șimon Peres: „capitalism porcesc”.  Peres a luat el însuși ideea de „porc capitalist” din Ferma animalelor de George Orwell.

Acțiunea filmului m-a aruncat imediat înapoi, în perioada în care fugeam după filmele italiene, chiar dacă ele îmi lăsau un gust amar, precum și o mulțime de întrebări pentru care nu aveam răspuns, de exemplu cum se face că proletariatul italian nu se răzvrătește și pornește o revoluție de tipul celei bolșevice, care rezolvase (sic!) o dată pentru totdeauna problema sărăciei și a nevoilor proletariatului.

Da, filmul e trist, pentru că aduce pe ecran figuri necăjite, de cele mai multe ori în vârstă, cu mari probleme de existență zilnică și fără cea mai mică speranță de îmbunătățire a situației, exact ca în filmele de care pomeneam mai sus.

Nu am de gând să povestesc acțiunea filmului, pe care îl recomand, cu atât mai mult cu cât în noianul de filme mediocre (ăsta e un compliment!) propuse de Netflix e tot mai greu să găsești unul pe care să vrei să-l urmărești până la sfârșit.

Și tocmai despre sfârșitul filmului doresc să povestesc.

Cei doi eroi principali formează o echipă care îi urmărește pe datornici, amenințându-i, ba chiar apelând la forță. Ei sunt puși în fața unui bătrân profesor care le atrage atenția că ceea ce fac nu se potrivește câtuși de puțin cu religia creștină care cere credinciosului să ierte datoriile altuia.

Pentru a-și susține teza, profesorul apelează la cărțile sfinte, iar ca rezultat unul din vânătorii de debitori simte nevoia de a intra în biserică pentru a se ruga în fața statuii Domnului Iisus Hristos, folosind cuvintele din ”Tatăl nostru”.

Și uite, așa se face că un bătrân evreu ca mine se simte obligat să corecteze un catolic italian, pentru că de dragul acțiunii, Morabito e nevoit să modifice (da, pur și simplu, să modifice!) textul celebrei rugăciuni.

Deci, s-o luăm sistematic.

În film, eroul folosește următoarele cuvinte: E rimetti a noi i nostri debiti, come noi li rimettiamo ai nostri debitori… (Și ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri…)

Numai că… textul rugăciunii originale sună: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi uităm greșiților noștri”!

Iată cum, într-o țară catolică, unde și un țânc știe pe de rost cuvintele celebrei rugăciuni, un regizor, se pare foarte cunoscut, își permite să modifice un text de supremă importanță religioasă creștină, și asta de dragul unui final potrivit.

Italia e o țară catolică, în care procentul credincioșilor e de peste 80%, iar Vaticanul e la Roma! Dar se pare că în ziua de azi, o asemenea situație e acceptată, în orice caz n-am auzit și n-am citit critici la adresa celui care și-a permis ceea ce în ochii mei e o blasfemie.

Mă întreb cum ar reacționa rabinii din Israel într-o asemenea situație? O întrebare fără răspuns.

Dar îndrăzneala lui Antonio Morabito mi-a oferit ocazia, mie, un israelian, de a vă povesti o poveste creștină. Am tupeu, nu-i așa?!

Gabriel Ben Meron