Mă urmărește precum un dybbuk, mi se cuibărește în memoria imaginației, prin paginile lecturilor, căutătura adâncă a ochilor negri, adeseori ironici, complice surâzători, gravi când mă împotmolesc de ritmul unei fraze, cum se întîmplă acum. M-a însoțit de-a lungul ostenitelor pagini în nesfârșita muzică desfășurată cu leneșă perversă-perseverență din tomurile grele de sens, greu cântărind pe rafturile îndoite în înșiruirea lor prin bibliotecă. Toate cărțile bărbatului Ei, gândite și scrise de El, unde o aflăm șoptind pe alocuri zăbovind îndelung, printre izbucniri de râs, statornică în nestatornicia spiritului, crudă în inspirată fidelitate.

Actualul meu dybbuk se numește Katia, figurînd oficial drept, Katja Mann. A fost cândva Katja, Khatarina Hedwig Pringsheim, fiica unică a familiei printre băieți, soră geamănă a unuia dintre ei, Klaus Pringsheim.

În opinia mea, cea mai mare ispravă a lui Thomas Mann, dincolo de opera literară, insuflată de genialitate – cu și fără voia sa – rămâne hotărârea instantanee, nestrămutată de-a se căsători cu splendoarea de fiică a ilustrului matematician evreu, profesor universitar, moștenitorul unei fabuloase averi, Alfred Pringheim și al soției sale, Hedwig Dohm Pringsheim, nepoata scriitoarei și activistei feministe Hedwig Dohm. Familia Pringsheim erau evrei laici, adică evrei asimilați, creștinați în cadru Protestant, total nepracticanți, mai curând agnostici ori atei. Majoritatea cetățenilor germani de origine evreiască, din mica și înalta burghezie aveau același statut, perfect conștienți de originile bine asumate, vagi în ritualurile ”puse deoparte”, asemeni evreilor din Europa Apuseană și Centrală – spre deosebire de mult mai tradiționalele rude sărace aflate în Estul spațiului slavo-baltic  și balcanic; comunități din Răsărit, care spre deosebire de cele apusene erau fidele ritualurilor religioase certificându-le identitatea Aspect ce nu i-a scutit pe nici unii de același tratament exterminatoriu la vremea celui de al Doilea Război Mondial.

Să revin, totuși. Cum a ajuns foarte germanul hanseatic, fiul unui comerciant de succes, înalt  demnitar din Lübeck , să fie consortul uneia dintre moștenitoarele fabuloasei averi din Sudul vioi și permisiv al țării, cum era  Münchenul. Răspunsul e simplu, același de când lumea:

faima și ambiția parvenirii sociale. Se adaugă aici un liant imposibil de ocolit: cultura, arta, indeosebi Muzica  Avem un autor cu celebritatea în ascensiune – publicase în reeditare romanul Buddenbrooks, citit de-a lungul și latul spațiului germanofon, aflat față în față cu o tradiție de vechi industriași (nu comercianți!) sublimați prin intelectuală desăvârșire în științe și deprinderi artistice.

Wagner era compozitorul fetiș al clanului Pringsheim, unde Gustav Mahler se afla invitat permanent.

Mi-aș îngădui aici o pioasă ironie post-factum prin  sesizarea paradoxului de acest gen întâlnit  la elita iudeo-germană (și nu numai!) de la finele secolului al XIX-lea, început de secol XX : adică, merge și una și alta. Posibil ca antisemitismul notoriu al lui Wagner să nu fi fost de largă audiență pe atunci.(Zubin Mehta a introdus Wagner în repertoriul Orchestrei simfonice din Jerusalem – n-a mai obiectat nimeni!)

 Prin urmare, familia Pringsheim era nelipsită de la Operă cu programele Wagner, totodată cele de  muzica modernă sau experimentală, iar acasă îl întâmpinau pe Mahler, care-i iniția pe frații Katiei în tainele interpretării sau compoziției muzicale.

Intră în scenă Thomas Mann. Înainte, există o geneză din categoria ”Adam și Eva” a viitorului cuplu Thomas – Katia. Pe când era adolescent, Thomas descoperise într-o revistă o fotografie pe care a decupat-o și afișat-o pe peretele camerei sale. Conținea imaginea unor copii, patru băieți și o fetiță, costumați cu toții în veșminte de Pierrot. Pesemne l-a emoționat expresia deopotrivă vivace și melancolică a trăsăturilor și privirii acestora. Copiii familiei Pringsheim, îl informase sora lui, Clara Mann. Prietenul poet, rămas fără nume în memorialistică, urma să-i înlesnească intrarea în legendarul ”Palat Pringsheim” de pe Arcisstrasse, deși era bine știut că ”Nimeni nu poate obține o invitație la ei acasă. Gustav Mahler trebuie să fii, ca să te invite.”[1] Thomas nu putea uita ”părul lor negru, ochii mari și expresivi ai fetei, frumusețea placidă a fraților ei.”[2] Îi urmărea insistent până la ireverență din lojele Operei, fiindcă, nu-i așa ” Acela era soiul de oameni cu care voia să fie asociat (,,,) din soiul acela de oameni voia să facă parte și el.”[3] Ceea ce s-a și întâmplat, fără să trecem cu vederea, dimpreună cu Katia, ocheadele discrete îndreptate în direcția fratelui Klaus al viitoarei logodnice/ soții.

Katia, ”foarte cultivată” se îndrepta spre o carieră de cercetare academică în domeniul matematicilor și fizicii, când…mister! – dincolo de nonșalanța ei ironică dublată de siguranța bunei educații, a vastelor cunoștințe, acceptă mariajul cu Thomas Mann, ignorând reticența inițială a părinților, care au fost nevoiți să consimtă uniunea.

Și astfel, în 1905 începe epopeea unui mariaj de-a lungul a 50 de ani. ”Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” cum spun basmele. Iar Katia? Ce face? Copii, menaj, schimb de case, pe scurt, gospodărie, etc. Ei bine, pe lîngă cele înșirate, se insinuează mai ales ”Etcetera”! Din perspectiva celor azi cunoscute despre ”anomalia” unor înclinații ale lui Thomas Mann, îndelungata căsnicie a celor doi poate fi numită ”Miracol”. Cum a putut suporta o femeie cu temperamentul și inteligența Katiei fățișele, chiar discrete fiind, deviații ale soțului ei genial? Să credem că s-a mulțumit cu rolul zis și ”datorie” de soție, tot mai mult de mamă a șase copii născuți de-a lungul a 13 ani, între 1906 și 1919? La fel de mult ne poate uimi tenacitatea paternității lui Thomas.

Nu-mi imaginez deloc un drum pavat cu trandafiri și n-o cred pe Katia din filmul documentar Life with Thomas Mann al lui Michael Blackwood, unde figurează drept personaj principal în absența ”Magicianului” soț-scriitor, plecat din realitatea cognoscibilă în 1955.

Mai plauzibilă este cartea apărută sub numele ei, Katja Mann, stârnită fiind de întrebările lui Elisabeth Plessen și ale fiului Michael Mann, completate de mărturiile altor doi copii: Erika și Golo. Este vorba despre un mic și savuros volum: Meine ungeschriebenen Memoiren  (Memoriile mele nescrise) apărut în 1974 la S.Fischer Verlag, Frankfurt am Main. Scris, de fapt rostit mai fără voia ei, căci susținea Katia cu obstinație, s-a scris prea mult în familia Mann, soțul Thomas, faimos premiat Nobel (1929), apoi toți copiii și-au încercat fiecare, talentul condeiului. Memorabil a rămas până azi, romanul lui Klaus Mann, Mephisto, superb ecranizat de Istvan Szabo în filmul cu același titlu.[4]

Jurnalele și carnetele de note ale lui Thomas Mann sunt deja bine cunoscute, mult răstălmăcite, urmate de suita unor consternări de mahala care i-au umbrit opera pe parcursul ultimilor ani. Nimic de genul acesta la Katia Mann. Jurnalele, puține, conțin diagnosticări ale copiilor, nu tocmai măgulitoare, note despre cărțile soțului cu observații pătrunzătoare dictate de intuiție și neapărat de o înaltă și rafinată judecată. Adâncul firii sale răzbate mai cu seamă în epistolele schimbate cu Thomas de-a lungul scurtei perioade a separării lor pe cînd ea, Katia se afla internată la un sanatoriu din Davos, unde se trata pentru o afecțiune pulmonară survenită în urma epuizării după primele patru nașteri. Vizita soțului la Davos, discuțiile dintre ei și cele la care au asistat i-au inspirat lui Thomas Mann scrierea romanului ”Muntele vrăjit” pe care Katia l-a savurat.

Mă întorc la întrebarea de mai înainte: care și unde este taina îndurării acestei căsnicii nu tocmai conforme dintre un soț cu puternice înclinații homo-sexuale, niciodată public exhibate, deși amănunțit descrise în carnete, transfigurate în romane și o femeie (cândva) frumoasă, absolut ”normală”, foarte instruită, cu mult temperament? Este o uimire și pentru autorul de mare succes, romancierul irlandez Colm Toibin exprimată în romanul biografic dedicat lui Thomas Mann: ”Magicianul”. Răspunsul se ramifică, conform cutumelor vremii și este deopotrivă calchiat pe psihologia și educația personajelor, în cazul nostru fiind vorba despre personalitatea Katiei Mann ex Pringsheim.

 Iată câteva motive (posibile) ale perduranței celebrului lor mariaj:

1- Alfred Pringsheim, tatăl Katiei, matematicianul meloman fusese un notoriu crai, mereu însoțit de amante pe care le aducea în casă, în mijlocul familiei și printre oaspeți. Cu siguranță, sursa unei traume pentru soție și unica fiică. Katia n-ar fi vrut să repete experiența mamei. Așadar, intuind, chiar observând duplicitatea senzorială a logodnicului de mare talent, ambițios, totodată grijuliu în privința reputației sale, a preferat siguranța căsniciei pe care acesta i-o putea oferi fără spaimele unor rivalități feminine.

2- Katia mai știa că-i poate face față soțului, prin instrucție și inteligență.

3- A avut de la început încredere în înzestrarea lui Thomas, crezând, apoi dovedind că-i stătea în puteri să-l încurajeze și să-i creeze ambientul necesar elaborării operei.

4- Copiii erau un produs natural al mariajului asupra cărora nu trebuia zăbovit cu angoase. Exista personal suficient s-o asiste.

5- Devenise indispensabilă soțului pentru lectura și transcrierea cărților acestuia.

6- Nu se ambala/ alarma când vedea semnele bruște ale înflăcărării lui Thomas în fața vreunui tânăr. Trata ”chestiunea” cu detașat amuzament, chiar cu discretă încurajare. În fond, ea era singura, de nezdruncinat parteneră, iar cuplul bine sudat.

7- Era directă și spontană în luarea inițiativelor pe când el ezita dilematic. Așa s-a întâmplat cu exilul dublu, tot așa cu revenirea în țară, apoi refugiul final din Elveția.

        S-ar  mai putea adăuga faptul că nu era insensibilă la marea faimă a romancierului.

Copiii, îndeosebi băieții își detestau părintele, iar Katia a preferat să-i fie mai apropiată soțului decât copiilor.

Thomas Mann a murit la Kilchberg, Zurich, în 1955. Katia i-a supraviețuit un sfert de veac, înconjurată, onorată de admiratorii scriitorului, cărora le vorbea mereu, nu-i așa despre Thomas Mann, ”magicianul”. Jumătate din viața petrecută cu el, s-a scurs în absența lui. Greu de imaginat ce gândea, visa, mai dorea. Tarele senectuții o luaseră în stăpânire. A închis ochii tot la Kilchberg în 1980.

Monica Gheț

________________________________________

[1] Colm Toibin: Magicianul, p.72, Humanitas Fiction, 2022

[2] Ibidem, p.72

[3] Ibidem

[4] Filmul lui Istvan Szabo l-a introdus în marea lume a cinematografiei pe actorul austriac Klaus Maria Brandauer, distribuit în rolul titular.