Va fi oare reales președintele Joe Biden?

În urmă cu câteva zile președintele Joe Biden a anunțat că va candida pentru un nou mandat, urmând exemplul oponentului său, Donald Trump care, la rândul său, își anunțase mai devreme intențiile. Speculațiile sunt că va fi din nou o competiție Biden-Trump, mai ales că deocamdată nu se conturează în nicio tabără un alt candidat credibil. Dar, afirmă analiștii, lucrurile se pot schimba, la alegerile prezidențiale americane s-a întâmplat să mai câștige un outsider care a apărut brusc ”din spuma mării”, expresie plastică, dragă unei prietene de-ale mele. Cum este privit Biden și ce șanse are? Președintele democrat a câștigat alegerile în condițiile unei scindări profunde a societății americane, a apariției unor fenomene care subminau însăși noțiunea de democrație, otrăvind o parte a opiniei publice. În acest context, cuvântul de ordine al lui Biden a fost restabilirea democrației afectate și încercarea de unificare a societății. ”Ne aflăm într-o bătălie pentru sufletul Americii” a spus el la lansarea candidaturii. Care este bilanțul celor patru ani ai mandatului Biden? El a reușit, mai ales în primii doi ani de mandat, când dispunea de majoritate atât în Camera Reprezentanților, cât și în Senat, să treacă prin vot programe pentru combaterea Covid19, un program de un trilion de dolari de construcții de șosele, drumuri, aeroporturi și alte elemente de infrastructură, investiții majore în combaterea schimbărilor climatice, reducerea prețurilor unor medicamente pentru pensionari, modernizarea industriei de semiconductori.Read more…

Să auzi, să vezi și să nu crezi! (Bazarul din Nevada, SUA)

De la bun început doresc să atrag atenția cititorului că nu va găsi în cele ce urmează niciun detaliu care poate identifica ”eroul” sau ”eroii” povestirii. Singurul personaj a cărei identitate o pot dezvălui sunt eu. Tot ce urmează este însă perfect adevărat. Îmi cer scuze de la bun început pentru faptul că cele ce urmează se referă la un domeniu profesional care nu e comun tuturor colaboratorilor și cititorilor revistei. Iar după aceste precizări, să trecem la fapte. Am certitudinea că nu sunt singurul, ci ceea ce se numește în latină e pluribus unum, adică sunt unul din cei mulți – în cazul acesta medici – care primesc zilnic pe adresa lor de email între zece și douăzeci de invitații de a trimite spre publicare articole în reviste medicale digitale, apărute cu zecile (dacă nu cu sutele!) ca ciupercile după ploaie, în urmă cu vreo 20-30 ani. Explicația e simplă. Conform principiului dominant în lumea medicală, publish or perish, medicii care își doresc o carieră profesională cât de cât de succes sunt obligați să scrie, să publice rezultatul cercetării clinice sau de laborator, articole generale sau bazate pe un singur caz (așa-numitul case report), pentru că altminteri nimic nu-ți poate asigura avansarea pe scara profesională și didactică. altminteri nimic nu-ți poate asigura avansarea pe scara profesională și didactică.

Pe vremea mea circula o glumă de succes: singurul mijloc de a obține titlul de profesor universitar în medicină e să ai… o iubită. Soției îi spui că ești la prietenă, prietenei îi spui că ești la soție, iar tu stai în bibliotecă și scrii articole!!Read more…

Din nou despre sifilis

Nu este un subiect plăcut, din contră!  Și totuși articolul publicat de către Johanan Vass în numărul trecut al revistei Baabel mi-a dat mult de gândit. În primul rând bunicul meu era medic specializat în dermatologie și boli venerice.  A studiat la Viena și a primit diploma exact acum 100 de ani, în 1923. Apoi, modul în care s-a desfășurat viața mea a fost influențat de… un caz de sifilis!  Iată ce povestește mama în amintirile ei:  După eliberarea din Transnistria, ea s-a întors cu părinții la Cernăuți și bunicul meu a primit un post la clinica de boli venerice.  Printre pacienții lui se afla un ofițer rus care se molipsise de sifilis.  Armata Roșie avea deja penicilină, dar injecțiile trebuiau făcute din 3 în 3 ore.  Bunicul meu a propus să-l ia acasă pe ofițer și să-l îngrijească pe toată durata tratamentului.  Ofițerul a acceptat, iar la sfârșit… a cerut mâna mamei mele!  Bunicul nu îndrăznea să-l refuze, așa că i-a cerut un „timp de gândire”.  A doua zi și-au făcut bagajele și s-au „repatriat” în România – norocul lor, pentru că în ziua următoare, granița s-a închis.  Deci îi sunt recunoscătoare ofițerului rus că m-am născut în România! Dar de fapt nu despre asta voiam să scriu, ci despre originea bolii, un subiect foarte controversat care nu a fost complet elucidat nici până astăzi.Read more…

Cu Radu Cosașu, la Cinematecă, “singura care răspunde pentru iluziile pierdute în sală”

Sintagma citată în titlu – cu o mică modificare – este desprinsă dintr-o dedicație din 1997, pe prima pagină a volumului O supraviețuire cu Oscar (editura Hasefer). Un raft măricel al bibliotecii mele este onorat de cărțile lui Relu Cosașu; Relu de la Oscărelu, Oscar – cel cu Supraviețuirea de mai sus, prenumele lui adevărat, de care făcea atâta haz. Amintitele cărți sunt așezate pe trei categorii: cele dăruite mie în anii de început ai prieteniei cinefile, când ne vedeam la revista Flacăra, unde ținea Cronica de trei secunde, cele destinate lui Henri Dona – fostul meu profesor și redactor-șef al săptămânalului ilustrat – cu care aveam să mă căsătoresc mai târziu și ultimele, începând din anii ’70, care ne aveau în vedere pe amândoi, la comun, cum ar veni, pe limba lui tandru-ironică. Se înțelege că o bună parte dintre cărți aparțin prețioasei categorii numite “în dublu exemplar”. Poate că nu m-aș fi încumetat să amintesc acest amănunt în fond autobiografic, îndeletnicire destul de străină scrisului meu, dacă la plecarea lui Radu Cosașu nu aș fi tresărit văzând atâta năvală a revendicării lui de către presa sportivă. Criticii literari nu s-au repezit să scrie despre uluitorul lui talent de a pune preț pe clipa bogată cât un veac în imaginația lui, de a înnobila cotidianul, de a-și îmblânzi îndoielile, angoasele, șfichiuindu-le cu un zâmbet. Read more…

Pesach la Câmpulung

De Pesach mi-am amintit de copilăria din Câmpulung Moldovenesc şi modul în care petreceam această sărbătoare în familie şi m-am gândit să împărtăşesc aceste amintiri cititorilor revistei Baabel. Familia noastră nu era foarte religioasă, dar mama totuși respecta toate datinile. De fapt pregătirea întregii case pentru sărbătoare începea cu mai multe zile înainte. Nu vreau să vorbesc de curățenia care se făcea în toată casa. Chiar și în dulapurile de haine se făcea curat și în toate sertarele, mai ales în cele din bucătărie, ca să nu rămână cumva o firimitură de pâine. În ziua dinaintea sărbătorii se mânca în veranda de la intrare. Bineînțeles că noi copiii evrei nu mergeam la școală, absențele fiind motivate. Aveam în casă un set complet de veselă pentru Pesach: farfurii, cești, pahare și oale, care în timpul anului erau depozitate într-un loc special și înainte de întrebuințare erau spălate. Noi, copiii, sora mea și cu mine, făceam baie, ne îmbrăcam de sărbătoare și îl așteptam cu masa pusă pe tata care venea de la sinagogă.Read more…

Dumnezeu şi Holocaustul – pe marginea unei cărţi de Sandu Frunză

Sandu Frunză este profesor universitar doctor, doctor habilitat în cadrul Departamentului de Comunicare, Relații publice și Publicitate al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, România. Are contribuții semnificative pe teme de fundamentalism religios, religie și politică, filosofia post-Holocaust, etică relațională, etica în comunicare, relații publice și publicitate, imaginar religios în publicitate, dezvoltare personală și responsabilitate socială. Dintre numeroasele scrieri ale lui Sandu Frunză am citit „Dumnezeu și Holocaustul la Elie Wiesel. O etică a responsabilității”, un eseu care m-a impresionat prin modul în care vede necesitatea regândirii tragediei Holocaustului prin atragerea atenției cititorului asupra faptului că uitarea și indiferența pot duce la repetarea acestei tragedii. Acestea se numără printre multele motive pentru care mi-am propus să prezint revistei Baabel câteva idei din această lucrare valoroasă. Eseul scris de Sandu Frunză este un apel adresat umanității pentru a regândi adevărul relevat de perspectiva dezumanizării și a exterminării evreilor în Holocaust. Transferul responsabilității de la Dumnezeu la om, prin intermediul memoriei, devine în concepția lui Wiesel și a autorului eseului, un mijloc de salvare a umanității, în speranța că această tragedie, care a dezlănțuit răul absolut în oameni, nu se va repeta. Niciodată. Niciunde.Read more…

KATIA

Mă urmărește precum un dybbuk, mi se cuibărește în memoria imaginației, prin paginile lecturilor, căutătura adâncă a ochilor negri, adeseori ironici, complice surâzători, gravi când mă împotmolesc de ritmul unei fraze, cum se întîmplă acum. M-a însoțit de-a lungul ostenitelor pagini în nesfârșita muzică desfășurată cu leneșă perversă-perseverență din tomurile grele de sens, greu cântărind pe rafturile îndoite în înșiruirea lor prin bibliotecă. Toate cărțile bărbatului Ei, gândite și scrise de El, unde o aflăm șoptind pe alocuri zăbovind îndelung, printre izbucrici de râs, statornică în nestatornicia spiritului, crudă în inspirată fidelitate. Actualul meu dybbuk se numește Katia, figurînd oficial drept, Katja Mann. A fost cândva Katja, Khatarina Hedwig Pringsheim, fiica unică a familiei printre băieți, soră geamănă a unuia dintre ei, Klaus Pringsheim. În opinia mea, cea mai mare ispravă a lui Thomas Mann, dincolo de opera literară, insuflată de genialitate – cu și fără voia sa – rămâne hotărârea instantanee, nestrămutată de-a se căsători cu splendoarea de fiică a ilustrului matematician evreu, profesor universitar, moștenitorul unei fabuloase averi, Alfred Pringheim și al soției sale, Hedwig Dohm Pringsheim, nepoata scriitoarei și activistei feministe Hedwig Dohm.Read more…

Sine ira et studio (fără ură şi părtinire)

Mă aflu în avionul companiei Wizzair în drum spre Israel. Este 22 martie 2023, o zi înaintea celei în care m-am născut acum 71 de ani. Trecuseră 8 zile de când am pornit spre București alături de I. şi de E. În avion observ o inscripție care îmi deschide inima: Happy to have you on board. Teama eternă, de la fiecare urcare în avion, se îmblânzește. A doua zi după sosirea noastră la Bucureşti urma să înceapă turul lansărilor cărţii scrise de tatăl meu, sub forma unui jurnal, între 1979 şi 1981. Lansările începeau la librăria Kretzulescu a editurii Humanitas, continuau la CSIER şi apoi, în zilele următoare, la Cluj şi la Oradea. Întâlnirea cu Raluca Vereş Lazarovici, venită special de la Oradea, avea să dea startul evenimentelor din capitală. Memoriile tatălui meu au fost păstrate – greu de crezut şi poate de înţeles – ca un grup de manuscrise pe care mama mea, Malvina Rosinger, le-a transcris cu scrisul ei echilibrat şi citeţ, iar în cele din urmă, au fost bătute la mașină de Yeger Brana, o fostă funcţionară la Românoexport, ajunsă în Israel la vârsta a treia. După moartea mamei mele, de la care s-au împlinit deja 5 ani, am aranjat cu mare atenţie toate paginile manuscrisului, le-am pus pe căprării, am căutat să descopăr părţi care s-ar fi putut pierde în negura anilor, dar nu am avut niciodată viziunea că voi reuşi să public o carte de memorii ale tatălui meu.Read more…

Vederi și viziuni din balon 5

Voi începe în trombă cu esența articolului. WQ în loc de IQ. Acesta e trendul general în societățile occidentale, am încercat să-i dau o formă simbolică rezumativă. Încerc să mă explic. Idealul meritocrației a dat avânt boomului economic capitalist de după al Doilea Război Mondial. Rezultatele au fost pe măsură, iar în anii 50-70, s-a clădit un real welfare state – stat al bunăstării economice și sociale, după dezastrul și ruina din 1945. Bineînțele că în această meritocrație au pătruns și membrii vechilor elite aristocrate și oligarhice, în mod nemeritat, doar în virtutea apartenenței lor la familii cu pedigree sau deosebit de bogate. Doar că datorită presiunii sociale și a fricii de revolte sau revoluții, până și membrii privilegiați ai păturilor dominante au fost obligați să pună ceva pe masă, înainte de a ajunge în fruntea bucatelor. Odată cu dezvoltarea postindustrială exponențială și noua revoluție tehnologică și informatică din anii 90 și 2000, inechitățile și nedreptățile sociale, civilizaționale și culturale s-au adâncit, ajungându-se la falii periculoase în interiorul societăților occidentale dezvoltate sau chiar a celor în curs de dezvoltare. Din acest moment a pornit noul egalitarism și s-a ajuns treptat la dezastrul actual al woke și cancel culture, care riscă să ne arunce înapoi într-un totalitarism pe invers, unde fostele clase năpăstuite vor institui o cruntă dictatură asupra actualelor elite meritocrate, academice, tehnice, culturale, respectiv asupra actualei clase de mijloc. Suntem aproape de o nouă revoluție culturală asezonată cu esențe rasiste contrare, când întregul eșafodaj al valorilor tradiționale, iudeo-creștine și liberale, dominația așa-zisei rase albe va fi spulberată de minoritățile de culoare, sexuale, sociale, imigrante, periferice.Read more…

Călătorind așa cum am visat mereu (6). Curiozități și măgăruși

De Franța sunt atașată în cel mai drag mod încă din tinerețe, atunci când se constituia într-un vis care părea irealizabil, Cortina de Fier fiind lăsată bine peste partea aceasta a lumii. Franța are câte ceva pentru fiecare vizitator al său: peisaje încântătoare și foarte diverse, istorie extraordinar de bogată, cultura care de sute de ani își pune amprenta pe întreaga Europă (aici s-au câștigat cele mai multe premii Nobel pentru literatură), are artă, tehnologie avangardistă, gastronomie (în medie aici se lansează zilnic două cărți de rețete), vinuri, modă (este considerată capitala mondială a parfumurilor), cinema, până și maniere și multe altele, pe alese, asta doar la o trecere în revistă foarte sumară. În plus, această țară mi-a oferit și privilegiul unei prietenii care rezistă de decenii. Curiozitățile Franței sunt multe, lucruri care o fac interesantă la fiecare pas, fiind cea mai vizitată țară din lume, iar Parisul este cel mai fotografiat oraș. Franța este țara cu cele mai multe fusuri orare din lume, 12, unul pentru Franța metropolitană (France métropolitaine) aflată în Europa și 11 pentru Franța de peste mări (France d’outre-mer) teritoriile franceze aflate pe celelalte continente, unde trăiesc cam 2,5 milioane de francezi pe 20% din suprafața totală a țării.Read more…

Ferestre deschise

E sâmbătă dimineața și îmi beau cafeaua pe balcon. E o zi senină, cu soare blând în ciuda lunii noiembrie. În dreapta mea se întinde deșertul cu formele sale variate, de o culoare maro care dimineața are o nuanță de cafea cu lapte, la amiază e galben ca Sahara și la apusul soarelui devine roșiatic. Sper că nu va avea aceeași soartă ca deșertul care înconjura periferiile orașului, transformat în cartiere de locuit. De când am venit la Beer Șeva, am locuit întotdeauna în apropierea deșertului. Prima clădire în care am locuit, imediat după venirea noastră în Israel, era în capătul orașului. Aveam o senzație de „sfârșitul orașului și al civilizației”. Pe dealurile nisipoase cu smocuri de iarbă pășteau oi și cămile, însoțite de beduini și de câini. De atunci, deșertul a fost înlocuit treptat de betonul blocurilor. Iată-mă din nou locuind în apropierea deșertului. E ora opt dimineaţa, majoritatea vecinilor încă nu s-au trezit. Nu mă întrebați de ce, dar îmi plac ferestrele deschise și mă întristează vederea celor închise și cu rulourile trase. Read more…

Emoţii de mai. Exemplul lui Robert Schwartz (z.l.)

În urmă cu nouă ani ( 7 mai 2014), publicam în Baabel articolul întitulat Emoţii de mai – Holocaust, memorie, comemorare https://baabel.ro/2014/05/andrea-ghita-emotii-de-mai-holocaust-memorie-comemorare/. Aşteptam cu înfrigurare cel mai important eveniment al primului mandat de preşedinte al lui Robert Schwartz. După aproape patru ani de strădanii necontenite, bucurându-ne de ajutorul unor reprezentanţi ai administraţiei publice care ne-au susţinut fără rezerve, înfruntându-ne cu uneltirile altor „actori publici” care ne-au pus beţe în roate, primul monument public de comemorare a martirilor Holocaustului din Cluj era aproape gata de inaugurare. Eram în pragul celei mai ample reuniuni a evreilor clujeni de pretutindeni, prilejuite de comemorarea a 70 de ani de la ghetoizarea şi deportarea la Auschwitz a evreimii clujene. Era prima realizare majoră a preşedintelui Robert Schwartz care a îmbrăţişat şi a susţinut cu tărie şi tenacitate acest obiectiv pe care şi l-a propus comitetul de conducere ales în 2010. Pe atunci nu ştiam că şi Robert Schwartz se număra printre supravieţuitorii Holocaustului… Pentru că nu povestea despre sine, despre greutăţile vieţii sale. Robert Schwartz s-a născut în septembrie 1944, în Clujul „curăţat de evrei”. În mai 1944, mama lui, însărcinată, a fost salvată miraculos din ghetou şi ascunsă în pivniţa casei unde locuise. Acolo au supravieţuit amândoi – mamă şi fiu – până la eliberarea oraşului. Iniţial băiatul a primit prenumele tatălui său, medicul şi profesorul universitar Árpád Schwartz, întrucât mama era încredinţată că soţul ei murise în deportare. Doctorul Schwartz a supravieţuit lagărelor de la Auschwitz şi Ebensee şi a revenit, regăsindu-şi soţia şi copilul. Peste câţiva ani, prin hotărâre judecătorească, numele băiatului a fost schimbat în Robert, întrucât – potrivit obiceiului evreiesc – copilul nu poate purta numele unui părinte aflat în viaţă. După o copilărie fericită, Robert Schwartz avea să-şi piardă ambii părinţi la vârsta adolescenţei, deprinzând de tânăr cumpătarea necesară pentru a se întreţine singur.Read more…

Naziști de omenie

Este știut că majoritatea populației Germaniei a colaborat cu regimul nazist. Cât despre “soluția finală”, mulți aveau sentimente ambivalente, considerând că o parte din evrei erau oameni de treabă și trebuiau cruțați. Oare cum am apărea noi în ochii lumii, dacă am declara că unii arabi sunt de treabă, dar restul… Este clar că orice german care asculta discursurile lui Hitler, Himmler sau Goebbels cunoștea intenția naziștilor de a extermina evreimea europeană. Și, într-adevăr, două treimi din evreimea europeană au fost nimicite. Mai puțin se știe despre germanii care s-au împotrivit și chiar au salvat evrei, periclitându-și propria viață. Printre ei au fost chiar membri al partidului național-socialist ca Oscar Schindler, despre care nu voi scrie aici. Ziarul britanic The Guardian a scris despre un mic muzeu din Berlin, ridicat în cinstea germanilor care au încercat să se împotrivească regimului și au salvat evrei pe vremea tiraniei naziste. Este vorba de Gedenkstätte Stille Helden / Silent Heroes Memorial (Centrul Memorial al Eroilor Tăcuți)Read more…