I

În perioada în care tatăl meu a fost în Germania, din mai 1944 și până în august 1945 (la vârsta de 18-19 ani), întâi ca deținut, apoi ca refugiat, el a fost în legătură nu numai cu oameni care vorbeau românește sau ungurește, ci și cu nemți, un lituanian, un olandez și cel puțin doi polonezi care, desigur, nu vorbeau română sau maghiară, limbile pe care el le cunoștea.

Majoritatea germanilor cu care a fost în contact ca deținut în lagăre și la locurile de muncă erau soldați, ofițeri, sau lucrători ajunși acolo prin organizația Todt[1]. Mai târziu, ca refugiat la München, a cunoscut și civili, bărbați și femei. În rândul populației locale era foamete mare, iar el, locuind în tabăra UNRRA, avea acces liber la mâncare. Pe piața neagră se făcea troc și pentru o bucată de pâine puteai găsi orice. Acolo și-a procurat un ceas de mână, o bicicletă, filme pentru aparatul de fotografiat. Au fost și unii refugiați care au știut să se îmbogățească.

Dar cum s-a făcut înțeles, cum a reușit să comunice cu oameni a căror limbă nu o cunoștea?

Tatăl meu a făcut clasa I și a II-a de gimnaziu la Gherla în anii 1938-1940, sub români, și a învățat limba franceză. În clasele a III-a și a IV-a de gimnaziu făcute în 1940-1942 tot la Gherla, dar sub unguri, a învățat limba germană. Nostalgic, aproape cu încântare și mândrie, la vârsta de 96 de ani împliniți mi-a relatat cum a primit două palme de la profesorul de limbă franceză, Pop Gheorghe, pentru că nu învățase conjugarea verbului „a fi”. Rezultatul a fost că nu a mai uitat nici numele profesorului, nici palmele usturătoare și era în stare să declame, fără pauză, fără punctuație, aproape fără să respire, cu un puternic accent unguresc „jezui, tuez, ilez, nuzom, vuzez, ilzon”.

De profesorul de limba germană nu-și mai amintește, dar cei doi ani de germană i-au fost foarte folositori din momentul în care a coborât din tren la Auschwitz, la sfârșitul lunii mai 1944.

II

Pe Tibor Lőrincz îl cunoștea bine, erau prieteni încă de la școală din Gherla. Iată două pagini din anuarul gimnaziului din Gherla din anul școlar 1940-1941, pe care apar tata și Tibi.

Tata era de aproape două săptămâni la Auschwitz când acesta a ajuns acolo. Când s-au întâlnit, Tibi nu l-a recunoscut pe tata, atât de mult slăbise. De la Tibi, care fusese adus cu unul dintre ultimele transporturi din Cluj, a aflat despre bombardarea Clujului în 2 iunie 1944 și deschiderea celui de al doilea front împotriva Germaniei în vest, odată cu debarcarea aliaților în Franța în 6 iunie 1944.

Într-una din zile, încă la Auschwitz, la un apel, au fost chemați unul câte unul în fața unui deținut care vorbea ungurește și care a completat o fișă cu datele lor personale, iar ei au semnat-o. Tata a primit numărul de deținut 72001, iar Tibi numărul 72003. Aceste fișe au însoțit apoi primul convoi de evrei care a plecat de la Auschwitz în 15 iunie 1944 și a sosit la Kaufering cu trei zile mai târziu. Pe baza acestor fișe s-au creat listele de deținuți pe care apar numele și numerele lor.

În timp ce Tibi apare în toate documentele ca „student”, tata care a declarat că a lucrat la o magazie de scânduri apare ca și „arbeiter”, „holzarbeiter” sau „bretterarbeiter” (muncitor, tâmplar, sau lucrător cu scânduri, în limba germană).

Au stat împreună pe cât s-a putut. Tibi s-a îmbolnăvit de dizenterie și a fost internat în baraca bolnavilor, iar tata a continuat să iasă la lucru.

Într-o după-masă, un ofițer l-a luat pe tata de pe șantier și, împreună cu un alt deținut, l-a pus să tragă o brișcă, o trăsură ușoară cu două roți, trasă de obicei de un singur cal. Toți trei au mers pe jos câțiva kilometri, până la marginea unei localități, au coborât în pivnița unei case și au scos de acolo lăzi cu mere pe care le-au încărcat în brișcă. Au dus lăzile cu mere până la o altă casă, unde le-au descărcat și stivuit în pivniță. Lucrau doar ei, cei doi deținuți, sub supravegherea ofițerului. Deși erau morți de foame, s-au înțeles din priviri (nu îndrăzneau să vorbească) și nu au luat niciun măr. Era prea riscant.

După ce brișca s-a golit și lăzile au fost stivuite ordonat în pivniță, înainte de a porni înapoi, ofițerul le-a făcut semn să își ia fiecare câteva mere. Neavând buzunare, tata a pus merele în sân. Merele stăteau astfel în cămașa băgată în pantalonii legați cu sfoară. Unul sau două mere le-a dus lui Tibi, la infirmerie, iar restul le-a mâncat el în două zile.

Tibi a supraviețuit și s-a întors în România. În anii ’50 a studiat zootehnia la Odessa, în Uniunea Sovietică, și apoi s-a stabilit la București. Tata l-a mai întâlnit ocazional în anii de după război, când era în delegație în capitală, dar n-au păstrat legătura.

Sfoara cu care tata își lega pantalonii în lagăr merită și ea câteva cuvinte. În copilărie purta doar bretele. Când a mai crescut și-a dorit și el o curea, ca cei mari. Dar mătușa lui s-a opus. Ea „știa” că o curea care strânge abdomenul putea să împiedice dezvoltarea sănătoasă.

La Auschwitz, după selecția de pe peron, a ajuns într-o baracă unde i s-a cerut să se dezbrace complet, păstrând doar pantofii și cureaua. Bretelele i s-au luat și când a îmbrăcat hainele de deținut, a descoperit că pantalonii erau mult prea mari. Își amintește cu claritate și astăzi cât de penibil și jenat s-a simțit în primele zile, ca adolescent de 17 ani, ținându-și tot timpul pantalonii cu mâna, până când a reușit să-și procure o sfoară.

III

Holocaustul a fost un eveniment istoric traumatic. Pentru tatăl meu, și mai târziu pentru mine, aceste cuvinte mari și grele, „holocaust”, „traumă”, „eveniment istoric” se reduc la două cifre: 4 și 13. Din deportare sau muncă obligatorie s-au întors numai patru: Lala și Imre (frații mamei lui), Edit (verișoara din Iclod) și el. Treisprezece nu s-au întors:

• Sári și Zsuzsi, mama și sora lui vitregă din Baia Mare
• Bella și Kati, soția și fiica lui Imre, verişorul lui din Baia Mare
• Neli, Lipot și Kucsu, mătușa, soțul și fiul ei, verișorul lui din Iclod
• Gizi și Feri, mătușa și soțul ei din Gherla, care l-au crescut ca pe copilul lor
• Manyi, Sanyi, Juli și Ákos, mătușa, soțul și copiii lor, verișorii lui din Dej

De fapt au fost mult mai mulți, atât printre supraviețuitori, cât și printre victime. La fel ca în alte familii, unii erau divorțați, recăsătoriți, cu copii din alte căsătorii. Erau și rude mai îndepărtate, cu care avea mai puține legături și pe care nu îi considera membri ai familiei restrânse. Și aceasta e doar familia Kornreich, familia mamei lui. Familia paternă, Herzlinger, cu toate că era stabilită în România, nu a fost nici ea scutită de victime. Dar soarta ei aparține unei alte povestiri.

Andrei Herzlinger

[1]Organizația Todt a fost o organizație de inginerie civilă și militară din Germania nazistă între anii 1933 – 1945 (https://en.wikipedia.org/wiki/Organisation_Todt).