După şapte luni. Reflecţii

Aceste rânduri s-au născut în săptămâna de după sâmbăta de 7 octombrie 2023, sărbătoarea de Simhat Tora, cunoscută azi în Israel ca sâmbăta neagră sau sâmbăta blestemată. A durat câteva zile bune ca să cred că încep să înțeleg ce ni se întâmplă. Alarma a sunat la ora 6:29 dimineața, odată cu începutul barajului de rachete asupra jumătății de sud a Israelului. Marea majoritate a oamenilor erau acasă. Dar în nordul țării, acolo unde locuiesc eu, nu au fost alarme și doar pentru că fiica mea mi-a trimis după câteva minute un anunț pe WhatsApp că la ea totul este în regulă am aflat că a izbucnit războiul. Trei din cele patru canale principale de televiziune au intrat în regim de emisiuni speciale, al patrulea nu a emis deloc – ideologic era mai important să nu se lucreze sâmbăta. Asta înseamnă fără publicitate și programe distractive, doar știri și mai ales comentarii fără întrerupere. Și multă muzică tristă. După câteva ore, reporterii, aproape jenați, au început să transmită cererile de ajutor primite de la cunoștințe. Se scuzau, poliția, pompierii, salvările nu răspund. Unde este armata? Încet, aproape în șoaptă, a apărut pe ecran termenul victime – un termen abstract care înseamnă că sunt răniți și morți, dar nu se poate comunica, deoarece întâi trebuiau anunțate familiile. Termenul a fost treptat reactualizat: zeci de victime, apoi peste o sută, aproape două sute, reporterii și stațiile mai precaute vorbeau sau scriau despre sute de victime. Apoi a apărut informația că ar fi peste 900 de victime. Stăteam cu sufletul la gură, oare vom trece de o mie? Am trecut. Am ajuns la 1300, apoi 1400. Numărul celor omorâți a fost mai târziu, peste săptămâni, revizuit la 1143…Read more…

Documente (2). Birocrație

Bunicul meu, Dezső, s-a născut în anul 1894 la Armeni, în Imperiul Austro-Ungar și știu acest lucru nu numai de la tatăl meu. El apare în anuarul[1] gimnaziului din Dumbrăveni din anul școlar 1910-1911 printre absolvenții clasei a VIII-a gimnaziale și care au luat examenul de bacalaureat. În același anuar, cu două pagini mai încolo, este notată și declarația lui din vara anului 1911, la vârsta de 16 ani și jumătate, că intenționează să urmeze o carieră juridică. Așadar nu este nimic surprinzător în faptul că i-am găsit numele în anuarele[2] universității din Cluj, înscris la drept din 1911 până în 1915. Apoi numele lui dispare pentru a fi găsit din nou în anuarul din 1929 care confirmă că în 1923 la Szeged i s-a eliberat diploma de avocat[3]. În urma dezmembrării Imperiului Austro-Ungar la încheierea Primului Război Mondial, Ardealul s-a unificat cu România, iar Universitatea Regală Maghiară Ferencz József din Cluj s-a mutat la Szeged. Locuind la Dumbrăveni, în România, fiind un cetățean român loial și dorind să fie „cu actele în regulă”, și-a echivalat diploma; în 1932, baroul Uniunii Avocaților din România i-a eliberat diploma[4] „în virtutea căreia va putea exercita profesiunea de avocat conform legii”. Astfel, după 21 de ani, bunicul meu a obținut în sfârșit toate documentele necesare pentru a-și împlini aspirația de a face carieră juridică. Între timp, în 1914 a început Primul Război MondialRead more…

Documente

Pe mine mă fascinează documentele. Mai ales pentru cele vechi, originale, nu mai este doar o pasiune, a devenit o obsesie. „De gustibus non disputandum est” spuneau latinii. Mie parcă mi-e puțin milă de cei care nu sunt în stare să mă înțeleagă. Ca și madlena lui Proust din În căutarea timpului pierdut, doar uitându-mă la un document, din străfundurile memoriei se ridică și se încheagă în fața mea o altă lume. Scenarii cu dialoguri și acțiune, gândurile și postúrile personajelor inventate de mine mă copleșesc. Aud scârțâitul podelei din birou, simt mirosul parfumului folosit de persoana care a întocmit documentul. Dacă este datat, personajele sunt îmbrăcate potrivit epocii, dacă identific locul unde a fost emis, văd aievea nu doar încăperea, ci și clădirea, orașul și țara respectivă. De obicei interesul meu se reduce la a înțelege ce le-a trecut prin cap persoanelor care au întocmit ori au solicitat documentul și fundalul istoric căruia le aparțin. De fiecare dată sunt surprins din nou să descopăr cât de puțin s-a schimbat natura omului de-a lungul anilor – așa cum îmi apare mie din documentele examinate.Read more…

Israelienii

Una (și nu neapărat cea mai importantă) din cauzele care au adus la situația dezolantă în care ne aflăm este structura demografică a populației israeliene. Aceste rânduri sunt destinate cititorului de limba română, mai puțin familiarizat cu peisajul demografic al acestei zone și cu multitudinea de fațete ale noțiunii de israelian. În Israel nu există israelieni. Israelianul se declară israelian doar după ce a trecut de punctul de control al frontierei și atunci de regulă străinilor. Cu toate acestea, vorbitorii de limbă ebraică cunosc expresia „poporul Israel”, o înțeleg și știu în ce context se folosește, chiar dacă nu toți o pot defini și explica cu ușurință. De asemenea cunosc deosebirea dintre această expresie și expresia „poporul evreu”. În statul Israel trăiesc 9-10 milioane de israelieni, plus câteva sute de mii care trăiesc în străinătate. Presupunând că majoritatea cititorilor cunosc expresia „cetățean român cu domiciliul în străinătate”, cred că e clar la ce categorie de persoane mă refer. Aceștia nu au drept de vot și nici dreptul să fie ales în parlament sau în consilii municipale sau locale. Dar ei fac armată, plătesc impozite, asigurare națională sau medicală – dacă instituțiile relevante reușesc să îi găsească. În aceeași situație sunt și israelienii plecați în excursii în străinătate, așa cum fac mulți tineri și tinere care și-au încheiat serviciul militar obligatoriu și pensionarii care își pot permite. Deci cine sunt israelienii? Read more…

Samuel Beckett – un alt irlandez

“Cartea asta nu o mai citesc, deși am ajuns aproape la jumătate. Este prea depresivă. Mă gândesc destul la moarte, nu am nevoie să citesc așa o carte” – mi-a spus într-o zi tatăl meu. M-am uitat la ea. Samuel Beckett în ungurește. Pe Beckett îl știam încă din România, (Așteptându-l pe Godot), figură proeminentă în rândurile creatorilor teatrului absurd. Îl știam mai curând comic, ori tragi-comic, decât depresiv. L-am întâlnit din nou, cu câțiva ani în urmă, când am început să citesc mai multe despre James Joyce. Ambii s-au născut în Irlanda, Joyce în 1882, Beckett în 1906, au studiat în Dublin și au emigrat, Joyce în 1904 și Beckett în 1928. Ambii s-au stabilit în Franța, Joyce abia în 1920, după ce a migrat prin Austro-Ungaria, Italia și Elveția. S-au cunoscut ca emigranți irlandezi la Paris. Beckett a făcut eforturi să intre în cercul lui Joyce care nu numai că era mai în vârstă, dar era și celebru. Bârfele spun că Lucia, fiica lui Joyce în vârstă de 21 de ani, balerină talentată, ar fi înțeles greșit intențiile lui Beckett, care avea atunci 22 de ani – acesta fiind interesat doar de tatăl ei – și mai puțin de ea. Aproximativ în aceeași perioadă au apărut la ea primele semne ale schizofreniei, boală care va duce la internarea ei în diverse azile în Franța, Austria și Anglia până la sfârșitul vieții, în anul 1982. Beckett s-a decis să devină scriitor de limbă franceză, nu degeaba studiase limbile romanice la Trinity College din Dublin.Read more…

James Joyce

Rândurile de mai jos au fost scrise pentru iubitorii de literatură care nu au auzit niciodată de James Joyce și au trăit foarte bine și așa, precum și celor care s-au apucat să citească Ulise, dar, ajungând la capitolul trei, au renunțat deoarece nu știau că romanul devine captivant și relativ citibil începând cu capitolul patru. Nu are rost să le citească nici literații, nici foștii studenți din țările vorbitoare de limbă engleză și nici cei ca mine, amatori obsedați de această vedetă, considerat ca unul dintre cei mai mari scriitori de limbă engleză din secolul XX. Desigur că nu am intenția să concurez cu miile de studii, note, cărți, monografii, biografii, antologii etc., care se ocupă de cele mai felurite aspecte ale vieții și operei lui J. Joyce. Aș dori doar să îi provoc pe cei care cred în ei înșiși să încerce. Într-o zi, după ce m-a văzut citind din nou paginile tipărite din Shmoop și Spark, înainte de a începe să recitesc pentru a nu știu câta oară un capitol din Ulise, soția mea, ea însăși o consumatoare zeloasă de literatură, m-a întrebat „De ce ar citi cineva o carte pe care nu o poate înțelege singur?” Nu am putut decât să-l citez pe G. L. Mallory. Acum o sută de ani, fiind întrebat „De ce ai vrut să urci pe Muntele Everest?” a răspuns: „Pentru că este acolo.” Și cum nimeni nu urcă pe Everest fără o pregătire prealabilă, fără ajutorul localnicilor și a celor care au făcut-o ori au încercat să o facă, nici eu nu am citit opera lui J. Joyce fără mult ajutor – găsit fără mari dificultăți.Read more…

Piatra tombală

Oare când istoria este doar poveste, oare când povestea devine istorie? Care din aceste două căi de conservare a evenimentelor trecute și transmiterea lor viitorului este mai eficientă, care are mai multă valoare? În această povestire istoria și beletristica se împletesc, una fără cealaltă nu vor reuși să prezinte cititorilor mai nimic despre acest om, care era pe punctul de a dispărea din istoria colectivă și din memoria individuală pentru totdeauna. Acest articol se datorează Andreei Ghiță. Citez aproximativ din e-mailul ei: „Trecând prin Cimitirul Neolog, am văzut o piatră tombală de marmură albă, pe care scrie Andrei Herzlinger. Nu mai ţin minte anul naşterii, ci doar cel al decesului: 1943. Este cumva o rudă? Oare purtaţi numele de Andrei în memoria lui? Dacă da, cred că povestea sa ar merita relatată în Baabel.” Este macabru să-mi văd numele pe o piatră de mormânt, chiar știind că nu este vorba de mine. Situația mi-a amintit de una dintre poveștile de dincolo ale lui David Eagleman din care am aflat că nu voi putea părăsi anticamera lumii de apoi decât după ce și ultimul om care mai știe să-mi spună numele va muri. Dezső, bunicul meu, și Andor (Andrei) au fost doi dintre cei nouă copii ai străbunicului meu Beni. Așadar Andor era unul dintre unchii tatălui meu. În prima jumătate al secolului trecut ei trăiau în Dumbrăveni.. Tatăl meu a crescut în casa bunicul Beni, dar nu l-a cunoscut, deoarece acesta a murit când el încă nu împlinise un an. El mi-a povestit că Andor, care era cu vreo douăzeci de ani mai mare ca el, a fost cel care l-a învățat să meargă cu bicicleta.Read more…

Oameni din lagăr (II). Merele

Pe Tibor Lőrintz îl cunoștea bine, erau prieteni încă de la școală din Gherla. Tata era de aproape două săptămâni la Auschwitz când acesta a ajuns acolo. Când s-au întâlnit, Tibi nu l-a recunoscut pe tata, atât de mult slăbise. De la Tibi, care fusese adus cu unul dintre ultimele transporturi din Cluj, a aflat despre bombardarea Clujului în 2 iunie 1944 și deschiderea celui de al doilea front împotriva Germaniei în vest, odată cu debarcarea aliaților în Franța în 6 iunie 1944. Într-una din zile, încă la Auschwitz, la un apel, au fost chemați unul câte unul în fața unui deținut care vorbea ungurește și care a completat o fișă cu datele lor personale, iar ei au semnat-o. Tata a primit numărul de deținut 72001, iar Tibi numărul 72003. Aceste fișe au însoțit apoi primul convoi de evrei care a plecat de la Auschwitz în 15 iunie 1944 și a sosit la Kaufering cu trei zile mai târziu. Pe baza acestor fișe s-au creat listele de deținuți pe care apar numele și numerele lor.Read more…

Oameni din lagăr (I). Olandezul

În primele zile de lagăr, la Auschwitz, tata nu s-a atins de mâncarea care li se dădea. Mirosul pătrunzător de vomă sau de fiertură alterată, aspectul de lături pe care le cunoștea de acasă, l-au făcut să nu fie în stare să apropie de gură nici măcar o lingură din zeama aceea indescriptibilă. Așa a ajuns aproape să leșine de foame. Unchiul lui, Lipot Krampfner, împreună cu care trecuse selecția de pe peronul gării, i-a spus să mănânce puținul care li se dădea, altfel se va îmbolnăvi și va muri. În sensul propriu al cuvântului. La început trebuia să se țină cu degetele de nas ca să poată sorbi supa, dar în câteva zile s-a obișnuit. Același unchi i-a spus că trebuie să facă totul ca să fie duși cât mai curând la muncă, deoarece la Auschwitz cine nu lucra, nu primea de mâncare și vor muri de foame… Dacă vor reuși să intre într-un lagăr de muncă, probabil că vor primi de mâncare. În lagărele de muncă, după apel și surogatul de cafea de dimineață, se organizau echipe de deținuți în funcție de cererile fiecărei companii care avea contract de muncă în zona respectivă: 30 de deținuți pentru AEG, 50 pentru Holzmann… Uneori echipa lui era trimisă la lucrări de construcție a drumurilor de acces sau la întreținerea și repararea lor. Sarcina deținuților era să mute grămezile de pietriș, nisip, pietre de caldarâm dintr-un loc în altul, după cum le cerea șeful de echipă. Acolo l-a cunoscut pe Olandez.Read more…

S-au fotografiat la München, în iulie 1945

Povestea fotografiilor din fața mea începe în 24 aprilie 1945. Tatăl meu, Häftling 72001, avea 18 ani și jumătate și un an de experiență în ghetouri și lagăre. În aprilie 1944, după ce s-au publicat și pus în aplicare nenumărate legi, directive și ordonanțe anti-evreiești, nu a fost surprins să afle că în contextul efortului pentru sprijinirea frontului, la fel ca și ceilalți evrei din Ungaria, și el va fi deportat la muncă – se zvonea că undeva prin Ungaria. La începutul lui mai a fost internat în ghetou în Gherla, apoi transferat la Cluj, și la sfârșitul lunii mai 1944 a fost deportat la Auschwitz. Încă înainte de a intra în lagărul propriu-zis, în baraca unde erau tunși și primeau hainele de deținuți a auzit că cei care au coborât din tren și nu au fost selectați pentru muncă, au fost omorâți și cadavrele arse. Deținuți mai vechi i-au arătat fumul care ieșea pe hornurile din depărtare. După câteva săptămâni a fost transferat într-unul din lagărele de muncă subordonate complexului de la Dachau, nu departe de München. În 18 iunie 1944 a ajuns în lagărul Kaufering III, iar la sfârșitul lui decembrie a fost transferat în lagărul Landsberg I.Read more…

Inventarul din fântână

În anul 1940, în urma Dictatului de la Viena, România a cedat nordul Transilvaniei către Ungaria. atăl meu s-a născut în 1926 în Dumbrăveni, în România. La începutul anilor ’30 părinții lui au divorțat, după care el a crescut la bunicii dinspre tată, la Dumbrăveni, până în anul 1935, la vârsta de nouă ani. Apoi a fost trimis la Gherla, în nordul Transilvaniei, la rudele mamei, astfel încât, de la patrusprezece ani, a crescut în Ungaria, în timp ce tatăl lui cu toată familia au rămas în România. În anul 1941 Germania a atacat Uniunea Sovietică. Ungaria și România, aliate ale Germaniei, și-au mobilizat armatele și au intrat în război. În cadrul armatei maghiare au fost înființate detașamentele de muncă pentru evrei și alte minorități care nu aveau dreptul să poarte armă. Tinerii care încă nu aveau vârsta încorporării, inclusiv evreii, făceau parte din organizația levenților, un fel de premilitari care erau folosiți mai ales ca forță de muncă locală. Tatăl meu își amintește că a participat la activitățile organizației în Gherla, Dej și la Baia Mare. După cum povestește el, evreii erau „înarmați” cu lopeți, sape sau târnăcoape. Mama lui avea doi frați, Imre şi Lala, și trei surori. La nuntă fiecare fată a primit ca zestre câte un depozit de cherestea și materiale de construcție: Sári la Dumbrăveni, Neli la Iclod, Gizi la Gherla și Manyi la Dej. După moartea bunicului, în 1922, depozitul din Baia Mare a fost administrat de bunica, împreună cu Imre și Lala. Tatăl meu locuia la Gherla și atunci când nu era la şcoală dădea o mână de ajutor la depozitul de cherestea. Read more…