O dimineață de vară târzie, pe peronul gării. Se anunță că trenul are o întârziere de 7 minute, dar conform tradiției poate fi și mai rău. E deja cald și simți canicula chiar dacă ai găsit un loc pe o bancă umbrită de un imens panou publicitar. Se pare că în ciuda încălzirii globale, pe aici, pe la mine, această noțiune nu e cunoscută, dar nu e exclus ca surprizele să apară pe parcurs.

Încerc să citesc ziarul de dimineață, dar o muscă îmi descoperă existența și dovedește interes pentru părțile mele tegumentare neacoperite de îmbrăcămintea estivală. Experiența acumulată timp de zeci de ani mă ajută să mă descotorosesc de musafirul nepoftit și cu o lovitură puternică a palmei pe celălalt antebraț transfer inamicul în lumea de apoi. Dar cum se știe, unii nu învață sau nu apucă să învețe de la semenii lor, așa că istoria se repetă și eu am din nou succes, nechemata e terminată, tot dintr-o lovitură.

– Ești expert în vânătoarea de țânțari, mi se adresează cu o oarecare admirație tânărul așezat lângă mine, și el în așteptarea trenului. Interlocutorul meu pare a fi student, dar mai ”bătrânel” ca orice alt student din lume, probabil o fi petrecut câțiva ani buni în armată, îmi spun. E în pantaloni scurți, o bluză fără mâneci și sandale care par a fi de-un leat cu papucii mei de acasă.

– Nu erau țânțari, ci muște, precizez eu viitorului meu tovarăș de călătorie. Țânțarul de azi nu se lasă omorât cu una, cu două…

– Adică cum, există țânțari de tip nou?!

Iată un prilej neașteptat, îmi spun eu, de a părăsi știrile enervante din ziar și a ține o mini conferință unui novice în materie.

– Îți spun imediat despre ce e vorba, dar întâi o precizare în legătură cu inamicul numit muscă…

– Regretăm să vă anunțăm că trenul spre Tel Aviv are o întârziere de 25 minute…

Megafonul de pe peron ne readuce la realitatea pe care o credeam de mult apusă. ”CFR-ul” israelian nu se dezminte.

– Ce voiai să-mi spui în legătură cu musca? (Ebraica nu are forme de politețe pentru persoana a doua, tipul mă tutuise, ceea ce bineînțeles nu supără pe nimeni, deci nici pe mine.)

– Un sfat bazat pe o experiență de decenii. Dacă musca pripășită pe pielea ta stă pe loc, e foarte greu de omorât. Ea simte cea mai mică mișcare într-o fracțiune de secundă și dispare cu viteza fulgerului. Singura șansă de a o extermina e să aștepți momentul când își începe plimbarea pe pielea ta. Probabil că în acele momente vigilența îi scade semnificativ și atunci, cu o mișcare rapidă o ajungi din urmă și pui capăt unei existențe care nu aduce niciun beneficiu nimănui, ci numai pagube.

Nu am mai avut de așteptat 25 minute, trenul a sosit după doar un sfert de oră, ușa vagonului s-a deschis drept în fața noastră și iată-ne așezați din nou alături, pe bancheta albastră, împreună cu mulți alții, mai ales tineri, mai toți cu telefonul în mână. Doar vreo doi-trei aveau calculatorul deschis, continuând parcă o activitate începută cândva, undeva, în urmă cu doar câteva zeci de minute.

Tânărul mi se adresează din nou:

– Îmi ești dator cu o explicație… Țânțarul…

Ca orice evreu, eu îmi încep dizertația cu o întrebare:

– Unde locuiești?

– La Ierusalim. Învăț la Beer Șeva și prietena mea locuiește la Tel Aviv.

Răspuns scurt și precis, bănuiesc că și asta e de la armată. Sau poate mă înșel.

– De ce întrebi?

– Pentru că s-ar putea ca țânțarul ”meu”, domiciliat în sud, să se poarte diferit de cel din alte părți ale țării… Căldura, lipsa de umezeală, cine știe?

Tânărul insistă:

– Și ce-i cu țânțarul cel nou de la voi din sud?

Și acum paranteza de rigoare, cam lungă dar obligatorie.

Cunoștința mea cu anopheles, țânțarul știut de toți, e tot atât de veche pe cât mi-e vârsta. L-am ”cunoscut” în copilărie, în micul orășel moldovenesc unde am copilărit, l-am reîntâlnit la București, l-am învățat la facultate și încă o dată în Israel. Cu mulți ani în urmă, un congres în nordul Finlandei m-a pus deodată în fața unui imens roi de țânțari, dar erau total inofensivi. ”Băștinașii” mi-au explicat că erau probabil masculi care nu înțeapă, iar eu mă întrebam cum au reușit să-și lase acasă partenerele – dar asta e o altă poveste.

Da, pentru mine țânțarul a fost dintotdeauna un inamic, un adversar care trebuie anihilat cu orice preț. În sudul Israelului, în ultimul deceniu al secolului trecut el a devenit o parte a realității de zi cu zi, mai bine spus de noapte cu noapte, mai ales în lunile de vară. Explicația oferită de cei care se socoteau specialiști în materie era că la vecinii noștri palestinieni, aflați doar la câțiva zeci de kilometri la nord de noi, bălțile provenite dintr-un sistem de canalizare ineficace formează o splendidă ambianță pentru larvele acestei specii. Drept pentru care ne-am luat toate măsurile de apărare: capcane electrice pe terasă și spray-uri care omoară pe loc orice insectă care se zbenguie în aerul înconjurător.

Nu ne temeam de malarie, boala transmisă prin înțepăturile doamnei anopheles, întrucât ea a dispărut demult de prin locurile noastre. Dar însăși înțepătura și scărpinatul imediat după atac ne afectau buna dispoziție, mai ales seara, pe terasă, în fața televizorului. Însă mă mândresc că noi, cu mijloacele noastre, le dovedeam de fiecare dată că rasa umană posedă un grad de inteligență superior. Eliminam cu succes fiecare bâzâit care ne atrăgea atenția asupra pericolului iminent, căutam cu ochii insecta neagră și subțire care reușise să scape grilei electrice și o bombardam cu sprayul aflat la îndemână, iar rezultatele se apropiau de 100%.

Dar de câțiva ani încoace avem de-a face cu o specie nouă. Conform obiceiului meu, înainte de a discuta acest subiect am apelat la prietenul nostru comun, dr. Google, încercând să aflu câte ceva despre noua realitate în care trăim, dar de data aceasta am dat greș. Poate că nu am fost suficient de stăruitor.

Deci subiectul nostru, țânțarul de tip nou (folosesc un termen care dovedește că poți scoate omul din societatea îndoctrinată, dar nu poți scoate îndoctrinarea din om!), mă transferă din nou spre vagonul de tren, unde noul meu prieten așteaptă o explicație.

– Ei bine, iată datele obiective, bazate pe o experiență de câțiva ani. Țânțarul cel nou, cel care ne vizitează în fiecare vară și face victime cu duiumul, nu poate fi văzut și nici auzit, ci doar simțit!

– Cum așa?

– Uite-așa! A dispărut zumzetul care ne punea în alertă, individa nu apare în fața ochilor, ci își face simțită prezența doar prin înțepătura care provoacă imediat necesitatea scărpinării. Nimic nu ajută. Aparatul de care vorbeam prăjește tot ce zboară, spray-ul omoară muște și gândaci, dar țânțăroaica rămâne ”nemuritoare și rece” la orice mijloc de distrugere.

Tânărul de lângă mine tăcea, iar eu am continuat:

– Se pare că insecta de tip nou s-a micșorat și, la fel ca toate viețuitoarele, se adaptează la realitate, schimbându-și caracteristicile și comportarea pentru a înlătura pericolul care în urmă cu ani se dovedise imbatabil.

– Asta înseamnă că trebuie să ne dăm bătuți?

Tânărul părea complet nedumerit. Am stat o clipă pe gânduri, după care am încercat să introduc o notă de optimism în discuție:

– În primul rând, sunt convins că se va găsi o soluție, pentru că și rasa umană știe (și a dovedit-o de mii de ori) să se adapteze la situații noi și să găsească noi mijloace pentru a se apăra. În plus, la fel ca precursorii lui, și țânțarul cel nou trebuie să facă față unui dușman mult mai eficace decât necăjitul de om pișcat.

– Adică?

– Păianjenul!

– Păianjenul?!

– Da. Așa cum spune fabula lui Lev Tolstoi (tare mă tem că tânărul meu nu auzise până în acel moment de celebrul scriitor rus), țânțarul se lăuda că îl poate învinge pe leu și că regele animalelor nu are nicio șansă în fața minusculei insecte, ceea ce s-a transformat imediat în realitate. Leul a fost pișcat și înțepat peste tot, zdrelit și însângerat până ce și-a pierdut puterile… Și atunci învingătorul, în zborul său victorios în jurul victimei căzute la pământ, s-a prins în plasa unui păianjen care i-a supt sângele până la ultima picătură!

– Cum spuneai că-l cheamă pe scriitor?

M-am bucurat de întrebare, realizând că discuția dintre noi a avut și un efect educativ.

Ne-am despărțit la Tel Aviv, în gară, fiecare spre ținta lui, și discuția dintre noi a rămas pe undeva în aer, ca și cum n-ar fi existat.

Gabriel Ben Meron