Rafale estivale

Tancuri germane luptă din nou contra Rusiei, după 80 de ani, pe aceleași teritorii ucrainene. Spectrul sumbru al celor mai feroce încleștări din istorie revine în marș forțat. Escaladarea războiului nu mai poate fi oprită. Fiecare dintre părțile beligerante e convinsă că poate învinge și nu mai poate da înapoi din narativa belicos-triumfalistă. 70 de ani de destindere și reconciliere ruso-germană, de relativă prosperitate și pace europeană au fost aruncate la lada de gunoi a istoriei de către expansionismul mesianic rusesc și neo imperialismul agresiv american. Mă oripilează gândul că în fapt, societatea în ansamblul ei nu este resetabilă, ci indivizii înșiși de pretutindeni sunt resetabili. Se confiscă pe rând valorile personale: religia, familia, națiunea, sexul și totul devine valoare de consum, de întrebuințare, în primul rând însuși omul.Read more…

Sharon Azrieli la Templul Memorial din Cluj (*)

(*) The English version is after the Romanian one. Soprana de renume internaţional Sharon Azrieli a sosit la Cluj la începutul lunii iulie, pentru a susţine cursuri de măiestrie la Academia de Vară, organizată de Societatea “Marian Pop” şi Galeria Atelidra, în parteneriat cu Vienna -Tel Aviv Vocal Connection. În programul acestui curs intensiv de tehnică şi interpretare vocală figura şi un recital de muzică evreiască pe care cunoscuta divă, fiica David Azrieli, urma să-l susţină în Templul Memorial al Deportaţilor Evrei (fosta sinagogă neologă) din Cluj – un eveniment pe care-l aşteptam cu nerăbdare. Sharon Azrieli a sosit la Cluj într-o zi de joi, concertul urma să aibă loc în seara de duminică, 2 iulie. Eram curioşi s-o întâlnim şi s-o ascultăm pe soprana canadiană  şi ne străduiam să promovăm cât mai bine evenimentul. Vineri pe la prânz ni s-a adus la cunoştinţă că Sharon Azrieli dorea să vină la sinagogă sâmbătă pentru a-l comemora pe tatăl ei, trecut la cele veşnice în 11 Tamuz. Participarea ei la serviciul divin de Şabat era o onoare pentru noi, numai că… Fiind început de sezon estival, oficiantul nostru de cult era plecat pentru câteva zile, astfel încât în 1 iulie – din motive obiective – în Templul Memorial nu avea să se oficieze serviciul divin de Şabat. În consecinţă era foarte puţin probabil să reuşim să adunăm minian-ul. „Ce e de făcut?” ne întrebam noi, cei din conducerea Comunităţii, puşi în faţa unei situaţii de nesoluţionat. Cu atât mai mare ne-a fost uimirea când soluţia s-a arătat prin telefon, de la ghidul unui grup de turişti evrei care dorea să vină la Templul Memorial, în dimineaţa de Şabat. Problema minian-ului părea de-acum rezolvată însă rămăseseră alte două.Read more…

O noapte la Istanbul

Tel Aviv – Cluj cu Turkish Airlines din păcate nu era o cursă directă, avea o escală de două ore la Istanbul. „Nu e o tragedie” mi-am zis. „Aerogara de la Istanbul e una dintre cele mai frumoase din Europa, cu multe restaurante, cofetării și magazine cu marfă specific turcească. Beau o cafea și-am plecat spre orașul meu natal.” Nu a fost să fie așa. Avionul spre Cluj avea o întârziere de șase ore! Era ora unu noaptea, nu aveam posibilitatea să trag o raită prin oraș, nici la hotelul din aeroport nu mai erau locuri. După două cafele și niscaiva knafe, mi-am căutat un loc mai comod în așteptarea zborului meu – oricum poarta de plecare a avionului se anunța doar cu o oră înainte de decolare. Am găsit un loc confortabil într-un fotoliu, alături de care era și o canapea circulară compusă din mai multe piese, ocupate din păcate de cei care sosiseră înaintea mea în aeroport. M-am așezat și mi-am scos cartea, cu intenția de-a-mi omorî timpul citind. Citeam o carte interesantă de Daniel Silva, bine cunoscut pentru romanele lui de spionaj. A acțiunea se petrecea în parte în aeroporturi, cu alte cuvinte era cartea potrivită pentru locul potrivit. Mi-am pus ochelarii, am deschis cartea, dar înainte de a începe, am aruncat o privire spre oamenii din jur.Read more…

Iluminare

O verișoară m-a rugat s-o suplinesc câteva ore la supravegherea tatălui ei nonagenar. Îl știam de mică, fiind văr de-al doilea cu mama mea. Îl îndrăgeam mult și cred că și el avea aceleași sentimente pentru mine. În copilărie călătorisem cu el și cu soția sa, cu o mașină mică; îmi fusese rău pe drum și-mi acordase multă atenție și îngrijire, înțelegând starea proastă prin care treceam. M-am simțit ocrotită ca de părinții mei. Mai stătusem cu el câteva ore, cu o lună în urmă, când încă era doar suferind; am vorbit mult și mi-a depănat amintiri din tinerețea lui, pe care le știam doar parțial, dar atunci nu se agravase boala. Aparținătorul direct, fiica sa, alesese varianta des întâlnită în România în astfel de cazuri, de a da spitalului semnătură pe propria răspundere pentru externarea sa într-o stare de sănătate nu tocmai bună. Cum se mai spune, a luat bolnavul acasă, ca să moară ”pe perna lui”, cum își doresc mulți dintre cei care își simt sfârșitul aproape. În acea zi, 15 martie 2022, trebuia doar să-l supraveghez, să urmăresc continuitatea arderii unei lumânări și să-i umezesc din când în când buzele cu apă. Nu mai vorbea, ci doar gemea. Gemetele și chemarea mamei sale erau singurele semne pentru mine că încă trăiește, dar erau și momente fără gemete, când semnul de viață era doar mișcarea sacadată a sternului. Am înțeles atunci că lipsa geamătului nu înseamnă că nu mai există durere, ci că bolnavul nu mai are energie suficientă ca să scoată vreun sunet. ”Deci, doar de la cei vii vin toate gemetele lumii!” mi-am spus în gând. Și am mai adăugat: ”Dar există un singur moment în care voi ști că nu mai suferă, acela în care voi afla, în vreun fel anume, că nu mai e în viață.”Read more…

Crima organizată evreiască din SUA împotriva naziștilor

În Statele Unite ale Americii, în perioada interbelică și stimulat de anii de criză economică, cu multă sărăcie și tragedii, antisemitismul a crescut vertiginos și în întreaga țară au luat naștere peste 100 de organizații antisemite, sprijinite de populația de origine germană, destul de numeroasă. Ele purtau nume ca Prieteni ai Noii Germanii (Nazi Bund), Cămășile Argintii, Apărătorii Credinței Creștine, Frontul Creștin sau Cavalerii Cameliei Albe. Protejate de Primul Amendament al Constituției americane, organizau adunări publice, mărșăluiau pe străzi cu uniforme naziste și sub stindarde naziste, publicau reviste în care își manifestau deschis ura față de evrei. Evreii americani erau intimidați, cuprinși de frică. Această stare de lucruri este descrisă de Philip Roth în romanul The Plot against America, din 2004. Reacția organizațiilor evreiești s-a dovedit timidă, deoarece se temeau că un răspuns mai viguros va intensifica antisemitismul. Surprinzător, a existat totuși un astfel de răspuns viguros și foarte eficient din partea unui segment al populației evreiești care s-a dovedit curajos, fără teamă de consecințe și a cărui brutalitate (binevenită, am putea spune) i-a speriat pe naziștii americani, și anume crima organizată evreiască.Read more…

Țânțarul nostru (nu) cel de toate zilele

O dimineață de vară târzie, pe peronul gării. Se anunță că trenul are o întârziere de 7 minute, dar conform tradiției poate fi și mai rău. E deja cald și simți canicula chiar dacă ai găsit un loc pe o bancă umbrită de un imens panou publicitar. Se pare că în ciuda încălzirii globale, pe aici, pe la mine, această noțiune nu e cunoscută, dar nu e exclus ca surprizele să apară pe parcurs. Încerc să citesc ziarul de dimineață, dar o muscă îmi descoperă existența și dovedește interes pentru părțile mele tegumentare neacoperite de îmbrăcămintea estivală. Experiența acumulată timp de zeci de ani mă ajută să mă descotorosesc de musafirul nepoftit și cu o lovitură puternică a palmei pe celălalt antebraț transfer inamicul în lumea de apoi. Dar cum se știe, unii nu învață sau nu apucă să învețe de la semenii lor, așa că istoria se repetă și eu am din nou succes, nechemata e terminată, tot dintr-o lovitură. – Ești expert în vânătoarea de țânțari, mi se adresează cu o oarecare admirație tânărul așezat lângă mine, și el în așteptarea trenului. Interlocutorul meu pare a fi student, dar mai ”bătrânel” ca orice alt student din lume, probabil o fi petrecut câțiva ani buni în armată, îmi spun. E în pantaloni scurți, o bluză fără mâneci și sandale care par a fi de-un leat cu papucii mei de acasă.Read more…

„Lucrările lui József Biró au ajuns acasă” – spune Adam Biro, donatorul colecţiei

Duminică, 9 iulie 2023, la Centrul Cultural Evreiesc din Cluj a fost inaugurată Sala József Biró în prezenţa unui public numeros. De-acum încolo ea va găzdui lucrările pictorului şi istoricului de artă, martir al Holocaustului. Colecţia Biró şi-a început drumul către Transilvania natală a pictorului, acum şapte ani, după apariţia cărţii despre istoria evreilor din Oradea, scrisă de Daniel Lőwy[2], în care József Biró este amintit printre personalităţile evreieşti marcante din perioada interbelică, fiind relatat şi destinul său tragic în timpul Holocaustului. Pe marginea acestei cărţi a început corespondenţa dintre Daniel Lőwy şi Adam Biro – nepotul de frate al lui József Biró – istoric de artă şi editor de carte trăitor în Franţa. Treptat a prins contur ideea ca toate lucrările de artă, documentele şi fotografiile aflate în posesia nepotului (unicul moştenitor al familiei Biró) să revină în Transilvania, într-un loc unde să fie în siguranţă şi să poată fi văzute de un public cât mai larg. Existau două alternative: Comunitatea evreilor din Oradea, oraşul natal al lui József Biró şi cea din Cluj, oraşul în care a lucrat şi şi-a elaborat cele mai importante cărţi. Daniel Lőwy a pledat pentru oraşul său natal, Clujul, şi a avut câştig de cauză. Centrul Cultural Evreiesc fiind încă în construcţie, prin generozitatea conducerii Muzeului de Artă din Cluj, colecţia Biró a fost găzduită mai mult timp în incinta Palatului Bánffy, un gest de gratitudine peste timp faţă de József Biró care consacrase un studiu frumosului palat baroc din inima Clujului.Anul acesta, în cea de a treia vară de când şi-a început călătoria din Transilvania, colecţia Biró a ajuns la destinaţia finală: Sala József Biró din incinta Centrului Cultural Evreiesc.Read more…

Cum e mai bine să fii: subponderal sau supraponderal?

Ce bine e să ai o greutate ideală! Dar adesea menținerea acestei greutăți necesită schimbarea stilului de viață și a alimentației. Dexonline definește drept subponderală o persoană care are greutatea sub medie, iar supraponderală o persoană care are greutatea peste medie. Multe persoane subponderale suferă de tulburări de alimentație. S-au descris șase tipuri de tulburări legate de alimentație, mai ales la adolescenți sau la adulți tineri. În lumea dezvoltată, cele mai frecvente tulburări de alimentație sunt alimentația excesivă, care duce la obezitate, și anorexia mintală. Există bineînțeles și probleme de greutate cauzate de boli genetice sau hormonale. Din păcate nu lipsesc nici cazurile în care oamenii nu au ce mânca și unii mor de inaniție și/sau de malnutriție. Exemple cunoscute au fost prizonierii din lagărele naziste, foametea produsă intenționat de guvernul lui Stalin în Ucraina (“Holodomor” 1932-1933), cea din timpul asediului orașului Leningrad (astăzi Sankt Petersburg) în 1941-1942 de către puterile Axei, sau mai recent foametea din Africa Subsahariană.Read more…

Minunea?!

Astăzi îmi vine în minte o întâmplare petrecută în țara mea natală, când purtam cravata roșie de pionier. Eram membru al cercului de rachetomodele al Casei Pionierilor și participam pentru prima oară la un concurs județean. Pentru a încuraja prieteniile dintre copii, în fiecare an concursul se desfășura în altă comună a județului – în acel an era la Podu Iloaiei. Am plecat cu trenul, apoi cu autobuzul și nu peste mult timp am ajuns pe câmp, dar categoria mea, Racheto-plan, era programată mai târziu, astfel că l-am rugat pe instructor: – Pot să verific încă o dată echilibrarea modelului? – Nu! Ultimele două săptămâni ai verificat zilnic. Deși trebuia să vii doar o dată pe săptămână, ai venit zilnic și cred că ai obținut performanța maximă. Era o încurajare dată unui copil nesigur care își căuta o ocupație. Arbitrii cronometrau timpul din momentul lansării până la aterizare. Pentru validarea „lansării”, în următoarea jumătate de oră pionierul trebuia să prezinte arbitrului modelul recuperat. Fiecare concurent avea dreptul la trei lansări, considerându-se cea mai bună – adică timpul cel mai lung. La prima lansare modelul meu a căzut într-o baltă, fiind imposibil de recuperat și ca atare această lansare a fost descalificată. Noroc că domnul instructor Chirica mă pusese să construiesc trei modele.Read more…

Simfonia Cântecelor de Amărăciune, din trei-patru unghiuri, cu răsărit de soare

Aș dori să vă propun o expediție prin propriile sălbăticii emoționale. Un safari spiritual și sonor. Eu unul m-am simțit mereu profund cutremurat de puterea muzicii și am petrecut nenumărate clipe meditând asupra motivelor pentru care o audiție muzicală activă, participativă, ne poate „nețărmuri” într-o asemenea măsură încât însuși timpul se dizolvă pentru noi, ca să nu mai vorbesc despre spațiile imposibile și vaste care ni se deschid pe sub pleoape, iscate de sunetul bine temperat. Am fost avertizat de-a lungul anilor că această pasiune se va știrbi pentru mine cu vârsta, că fiorul acela va veni mai rar și mai anemic, dar mă consider nu doar norocos ci și foarte încăpățânat. Și mai cred și că oricine poate intra în acel spațiu mental calm, din care să poată asculta cu toată ființa. E ceva copilăresc în acel proces, o deschidere nemijlocită spre aventura unei experiențe. Așa că vă invit alături de mine într-o astfel de aventură. O călătorie ca aceasta se petrece totodată de ambele părți ale pleoapelor. Pe dinafară este harta – povestea pe care o urmărim, toiagul de care ne sprijinim, lumea pe care o locuim. Pe dinăuntru este teritoriul – copleșitor, șocant de străin și de sălbatic, un desiș răcoros în care zburdă toate simțurile, descătușate.Read more…

Jacob Sternberg, om de cultură idiș, ziarist, poet, regizor

L-am cunoscut pe Jacob Sternberg la București, când soțul meu, Israil Bercovici, era la începutul carierei sale de secretar literar al Teatrului Evreiesc de Stat (TES). Dacă țin bine minte, era în stagiunea 1956-57 când l-am văzut la noi acasă și m-a fermecat cu poveștile lui.  Dar numele lui Jacob Sternberg îl cunoșteam încă din adolescență, de când am fost la Cernăuți; ulterior am aflat din ziarul Morgenblatt că e regizor și că a contribuit mult la cariera artistică a lui Sidi Tal, artista cunoscută și admirată de acei care se duceau la teatrul evreiesc, unde se jucau piese cu tematică evreiască în limba idiș. Pe atunci încă nici nu visam că voi avea vreo legătură cu teatrul evreiesc și că îl voi cunoaște personal. Jacob Sternberg merită pe deplin să povestesc celor mai tineri, care poate nici nu i-au auzit numele, despre viața și activitatea sa de ziarist, poet, activist cultural implicat în viața evreilor din România și mai ales despre activitatea sa ca regizor și formator de artiști. Jacob Sternberg s-a născut în 19 aprilie 1890 la Lipcani, un orășel (ștetl) din Basarabia și a primit o educație tradițională evreiască, dar totodată a cunoscut și literatura clasică rusă, germană, idiș și ebraică. Sternberg se considera discipolul marelui fabulist Eliezer Steinbarg, animatorul spiritual al vieții culturale din Lipcani. În 1913 s-a stabilit la București, unde a rămas până în 1940, devenind una dintre personalitățile cele mai active din viața culturală evreiască. În 1916 și-a început activitatea teatrală ca autor și regizor, promovând în special spectacolele de revistă, cărora le-a dat un caracter profund angajat și în același timp atractiv și modern.Read more…

Sanda (II) – Popasuri pe drumul căsniciei noastre

Locuința (1964). La petrecerea organizată de uzină am nimerit la masă cu directorul general P. Auzind că nu avem locuință și stăm la socri, mi-a spus să fac cerere pentru un apartament, iar el a aprobat-o imediat. Fără îndoială, pe lângă lista realizărilor mele a contribuit și farmecul Sandei, dar și funcția tatălui ei…Baba Ana (1964) Sanda a obținut un nou transfer în comuna Baba Ana, care permitea o navetă zilnică la Ploiești. Distanța de gară la dispensar era de numai… 3 km! Craiova (1965). Sanda a decis să dea concursul de intrare în oraș. Erau trei locuri: București, Brașov și Craiova. Ea a obținut locul 2. Brașovul era atractiv, dar implica despărțirea de părinți și transferul meu care ,deși traumatic, l-aș fi acceptat. S-a optat pentru Craiova, în speranța că vărul socrului meu Carol era mare ștab acolo și ar fi facilitat imediat transferul ei la Ploiești. Dar nu a fost să fie. Problema s-a complicat, Sanda a obținut transferul după aproape un an. A fost cea mai lungă despărțire, deși ne-am întâlnit periodic. Daniel (1966). Într-o noapte rece de noiembrie, la poarta maternității din Ploiești, așteptam împreună cu mama Sandei venirea pe lume a primului nostru bebeluș. Abia dimineața ni s-a permis să vedem tânărul moștenitor de la fereastră.Read more…