De fiecare dată când ne întoarcem dintr-o călătorie, soția mea aranjează fotografiile în ordine strict cronologică (ea a făcut clasele primare la o școală germană din Timișoara). Dar nu totul poate fi imortalizat în fotografii. Sunt și unele întâmplări deosebite pe care nu le putem uita.

În 1988 am participat pentru prima oară, împreună cu soția și doi prieteni, la congresul anual american de anesteziologie, cel mai mare din lume. Americanii nu sunt prea darnici și în afară de ciocolată de băut, nu exagerat de dulce, nu s-a servit nimic. În pauze verificam culoarea lichidului care ieșea din cele trei recipiente uriașe cu ciocolată fierbinte. Prin legea gravitației, ciocolata concentrată se sedimenta pe fundul vasului. Când vedeam că lichidul era deja foarte concentrat, ne turnam și noi din băutura care abia curgea de groasă ce era. Și era foarte gustoasă. Așa m-am obișnuit să beau între 8-10 cești pe zi, fără să fac diabet și fără să mă îngraș prea mult. Ani de zile mi-a rămas în gură acel gust delicios!

În 1991 am fost la Congresul Mondial de Terapie Intensivă, la Bruxelles. Acolo am avut două aventuri din genul “comediei negre” aș spune. Într-o zi am plecat la Luxemburg. La intrarea în principat, șoferul nostru (Sergio, fost coleg și prieten) a găsit o scurtătură spre centrul orașului Luxemburg. Poteca era îngustă și oamenii se dădeau în lături ca să putem trece. Ajunși la capăt, am observat spre stupoarea noastră că drumul era închis. Am coborât și l-am îndrumat pe șofer cum să întoarcă mașina. La un moment dat, mergând în marșarier, una din roțile mașinii era în aer, mașina era gata-gata să cadă în prăpastie. Până la urmă șoferul a reușit să revină pe șosea, dar fiindcă soția mea era lângă el în mașină, amicul mi-a spus (în glumă) că poate am vrut să scap de ei…

Dar aventura acelei zile nu s-a terminat. La întoarcere, pe autostrada Köln-Bruxelles, ningea intens. Pe marginea șoselei zăceau mașini răsturnate. Mașinuța noastră închiriată, Opel Corsa, se oprea la fiecare câteva zeci de metri. Amicul, care se credea specialist în mecanică, a deschis capota mașinii și și-a băgat mânuța în “mațele” motorului. Și fiindcă mânuța lui era cam de două ori mai mare ca a mea, când a scos-o din motor, au ieșit și niște cabluri… Acum nu numai că motorul se oprea la fiecare câteva zeci de metri, dar șoferul conducea și fără lumină. Din fericire am ajuns la o stație de benzină și am găsit un mecanic auto, gata să ne ajute. După ce a rezolvat problema, ne-a privit cu milă și ne-a spus că nu-i datorăm nimic.

În 1995, Ministerul de Externe a trimis o echipă de medici și asistente din spitalul Kaplan din Rehovot să deschidă o unitate modernă de terapie intensivă la Așgabat, capitala Turkmenistanului. Ajungând la destinație, ne-a primit o “stewardesă” de sol, o tânără scundă cu mustăcioară și cu unghii lungi și murdare. Cu un capăt de creion tocit ne-a notat numele într-un carnețel și apoi ne-a dus într-o cămăruță numită “Duty Free“. Puținele produse aveau imprimate pe ele chipul falnic al dictatorului Turkmeniei, Saparmurat Niazov, zis și Turkmen Başi. Deci aveau parfumuri Chanel Niazov, Givenchy Niazov…

După un prânz bun cu mantî și piroșki cu carne de miel, ne-au făcut un tur al spitalului central. Am vizitat terapia intensivă pediatrică, o sală uriașă cu pereții prăfuiți și geamurile murdare, unde o cucoană de peste 100 de kg, cu un clop de bucătăreasă pe cap, se lupta să intubeze un sugar, după care l-a ventilat cu un balon-ventilator de două ori mai mare ca cel folosit la adulți. Nu prea înțelegeam ce meserie profesa doamna.

Apoi ne-au dus la terapia intensivă de adulți pe care urma s-o echipăm noi și să instruim personalul medical. Un doctor mi-a cerut părerea despre un bolnav suspect de pneumonie. Mi-a arătat o radiografie pe care se vedeau doar vârfurile plămânilor. La stupefacția mea, doctorul mi-a explicat că e criză de filme Roentgen.

Nu e de mirare așadar că la următoarea noastră vizită, noua terapie intensivă se transformase într-o secție pentru persoanele VIP care sufereau de dureri de cap sau de spate. Aparatul ecocardiografic pe care l-am donat cu un an înainte nu fusese nici măcar despachetat.

La prima vedere povestea pare comică, dar de fapt ea este tragedia bolnavilor din acele vremuri. Nu cunosc situația actuală la acel spital, dar la conducerea statului a rămas tot un dictator, urmașul lui Niazov care a dat ortul popii. După fotografiile de pe Internet, lucrurile par să se fi schimbat. Întrebarea rămâne dacă ei ştiu să folosească aparatura şi dacă au destule medicamente. Sper că da, având în vedere că Turkmenistan este a doua producătoare de gaze naturale din lume.

În 2006 au avut loc două evenimente importante. Primul a fost întâlnirea de 30 de ani de absolvire a facultății de medicină din Timișoara. Era trist să aflu că unii colegi au decedat între timp, iar alții au plecat, mai ales în Germania, Ungaria, Statele Unite și Israel (în promoția noastră erau numai doi evrei). În ziua festivității de deschidere, în aula facultății, organizatorul a făcut greșeala să nu pregătească ecusoane cu numele noastre. Scena tragi-comică a fost când mai multe colege s-au apropiat de mine cu bucurie în priviri spunându-mi: “Ce bine e să ne reîntâlnim, Tibi”. Văzând doamnele nu prea tinere și cu multe kilograme în plus, le-am recunoscut fețele, dar le uitasem numele. Așa că de fiecare dată când un coleg sau o colegă venea spre mine, îi îmbrățișam și le spuneam doar: “Îmi pare foarte bine să te revăd”. Abia când s-a făcut “prezența” i-am identificat pe toți.

Al doilea eveniment din 2006 a fost Campionatul Mondial de fotbal din Germania. Toată viața am fost mare amator de fotbal. Am început cu o minge de cârpe. În vacanțe jucam pe terenul de handbal al liceului până se întuneca. Din 1964, când tata a cumpărat primul televizor, vedeam și meciuri televizate.

L-am luat cu mine pe mezinul, Ronen, iar prietenul meu Peter a sosit din Dallas cu fiul său Micky. Am închiriat două camere într-o casă veche de câteva sute de ani, în pitorescul orășel Rüdesheim am Rhein. Mergeam cu mașina în diferite colțuri ale Germaniei să vedem meciurile, iar cele pentru care nu aveam bilete le vizionam într-un birt afumat din apropiere, cu wurst, șnițel, bere și multă voie bună.

Prima scenă hazlie a fost când Ronen a fost nevoit să se mute în camera lui Peter și Micky. Poate vă veți întreba de ce? Pe vremea aceea eram gras, la cină mâncam mult wurst cu cartofi prăjiți și beam gustoasa bere germană, după care aveam un somn agitat și sforăiam de zăngăneau geamurile. Ronen nu putea să doarmă. Mă zgâlțâia, dar asta ajuta doar câteva minute și reîncepea zgomotul ca de tractor, așa că am rămas singur în cameră.

A doua întâmplare fost la Köln. Meciul era planificat pentru seară. Așteptam tramvaiul spre stadion. Era mare îmbulzeală. Am observat câțiva tipi suspecți în costume și cravate negre. Unul a încercat să-mi scotocească prin buzunarul pantalonului, dar l-am plesnit peste mână. În tramvai am călătorit în picioare, înghesuiți “ca sardinele”. La sosire am vrut să cumpăr niște băuturi răcoritoare, dar am constatat că portmoneul dispăruse. Aveam în el câteva sute de euro și șekeli, permisul de conducere și cardul de credit. Noroc că pașapoartele rămăseseră în locuință, în seif, iar biletele pentru meci și încă niște bani mărunți erau în alt buzunar. Cu un tupeu neobișnuit, dar și cu multă adrenalină în sânge, m-am îndreptat spre un tânăr neamț care era deja în stare de ebrietate, i-am smuls telefonul din mână și i-am dat zece euro. Omul era stupefiat – îl înțeleg. Am telefonat soției care în aceeași seară a anulat toate documentele și a comandat altele noi. Terminând conversația, i-am restituit neamțului telefonul și i-am mulțumit amabil: Danke!

În 2012 am fost în Argentina. Într-un restaurant din orășelul montan San Martin de Los Andes, chelnerul ne-a recomandat half a kid. Consternați, credeam că am intrat într-un restaurant de canibali. Nu știam că în afară de copil, kid înseamnă și miel!

Tot în Argentina, am plecat cu avionul în sudul țării, în orășelul El Calafate, aproape de uriașii ghețari Perito Moreno și Upsala.

La El Calafate am fost găzduiți într-o cabană turistică. Fereastra camerei noastre era întredeschisă și înăuntru ne-a primit cu frică în ochi o păsărică neagră cu ciocul lung și galben. Am gonit-o cu un prosop și până să iasă, sărmana s-a speriat atât de rău că a scapăt o diaree pe masă, pe podea și pe pașapoartele noastre. Am chemat camerista și i-am spus în spaniola mea “ruptă”: Veni, por favor, limpiar la camera de mierda de pajaro. (Vino, te rog, curăță camera de rahat de pasăre.) Femeia a zâmbit și ne-a curățat camera.

În 2014 am fost în Tanzania la un Safari, împreună cu Ronen care împlinea 30 de ani. Am ajuns la hotelul elegant din Arusha, dar camera noastră era încuiată. Eram obosiți după călătoria cu avionul, dar priveam cu zâmbetul pe buze spectacolul care se desfășura în fața ochilor noștri. Timp de două ore, vreo zece “specialiști” încercau din răsputeri să deschidă ușa camerei. Oare de ce nu au făcut-o înainte de venirea noastră?

A doua scenă a fost la un popas amenajat cu bănci și mese în mijlocul rezervației Serengeti, unde intenționam să luăm micul dejun. Locul era îngrădit, dar gardul nu le deranja pe micile maimuțe Vervet, cu testicule de culoare turcoază. Într-o clipă de neatenție ne-au furat toate bananele!

Ultima întâmplare a fost tot la Arusha, la plecare, când am urcat la bordul avionului Ethiopian Airlines. Nu știu de ce, dar mulți călători care plecau spre Tel Aviv prin Addis Abeba nu aveau locuri în avion, deși biletele cumpărate din timp aveau locuri rezervate. Ni s-a permis să urcăm în avion, dar spre surprinderea noastră, locurile scrise pe boarding card nu existau! Ne-am așezat la întâmplare și abia după decolare am răsuflat ușurați – ne temeam că cineva ne va ridica de pe scaune.

Oh, Africa, Africa, frumoasă ești!

În 2015 am vizitat frumosul oraș Sidney din Australia. La un moment dat am trecut pe lângă statuia sfintei Mary MacKillop care a fost canonizată de Papa Ioan Paul al II-lea în 2009, la 100 de ani după moartea ei. Ea a înființat școli și comunități religioase atât în Australia cât și în Noua Zeelandă, ajutând la educația copiilor din familii sărace. La stânga ei se află statuia unui băiețaș. El ține în mână o cretă și o tăbliță care semăna uimitor de bine cu o tabletă computerizată. Noi l-am denumit “Băiețașul cu tableta”…

Întâmplările palpitante și chiar hazlii din excursii nu le poți imortaliza în fotografii, dar îți rămân impregnate în memorie pe toată viața.

Tiberiu Ezri