Curg zilele spre cimitir

Trist, una câte una,

Şi destrămând al vieţii fir

Se duc pe totdeauna.

23/10/2023

Îmi amintesc vag de o poezie în care se spune cum trec zilele, dar memoria nu mă ajută să pot identifica cine şi când a scris acele versuri. Căutând în catastiful internetic, am găsit versurile de mai sus, ale lui George Bacovia, nu ştiu dacă aș fi putut găsi ceva mai potrivit gândurilor cu care merg aproape în fiecare noapte, tristă, la culcare..

Trăiesc de aproape trei săptămâni momente de confuzie totală, aici în Israel, la o vârstă destul de înaintată. Nici în cele mai pesimiste clipe de daydreaming nu mi-aş fi închipuit că voi mai fi vreodată spectatorul unui război atât de crâncen. Și nu un război oarecare, ci un război care se desfăşoară sub ochii mei, deocamdată ochi de privilegiat, un război în care privesc sau aud, prin intermediul unui ecran vorbitor, despre moartea în condiţii inumane a unei generaţii. Moartea a mii de oameni, copii, tineri vârstnici, s-a petrecut într-o durere greu de redat prin cuvinte, în neputinţă desăvârşită de se apără, luaţi prin surprindere, în frustrare neînţeleasă, uneori în prezenţa unui soţ sau a unor copii care şi ei au urmat câteodată aceleiaşi nelegiuri, văzând doar pentru o clipă, o puşcă ameninţătoare îndreptată către ei. Medicii legişti au descoperit mult după aceea, cum unii fuseseră legaţi, iar alţii îşi puseseră mâinile în faţa ochilor, într-un dureros gest de disperare amestecată cu speranţă; după care totul a devenit neant.

Aceasta este realitatea începută la 7 octombrie, dată ce va rămâne de pomină în istoria de peste ani, de peste secole, ca un alt Tisha be Av a încercatului popor evreu. Hașabat hașhora – sabatul cel negru.

Zecile de supravieţuitori, tineri, părinţi, rude apropiate, soldaţi în misiune, vecini sau prieteni sunt chemaţi să depună mărturie, să povestească celor care stau cu ochii aţintiţi pe televizor sau pe telefon despre momentele de groază prin care au trecut dragii lor, despre lupta cu autorităţile care în cele mai multe cazuri au lipsit, după cum au fost absente avioanele sau militarii, de la care te aşteptai să fi fost de pază atunci în dimineaţa atacului mişelesc, la graniţa sudică a Israelului. Este adevărat că armata de apărare a Israelului şi-a revenit foarte repede și că poliţia, a cărei misiune era cu totul alta, s-au dovedit de neînlocuit, la fel ca şi unele unităţi de salvare și elicopterele care au transportat răniţii, astfel ca în cel mai scurt timp să primească ajutor medical.

24/10/2023

Au trecut două săptămâni în care practic Israelul nu ia nicio măsură de finalizare privind atacul terestru asupra Fâşiei Gaza, invocându-se neînţelegeri politice între Netanyahu şi conducătorii armatei, care este concentrată la graniţa sudică și aşteaptă să se apese pedala de start. Guvernul, adică Netanyahu, nici nu se gândeşte să-și asume public răspunderea pentru dezastrului ţării pe care o conduce de peste 15 ani. Vorbeşte în lozinci și probabil nu-l mai crede nimeni. Cabinetul de război se întruneşte de câteva ori pe zi, dar încă nu se întâmplă nimic, poate pentru că așteaptă întâi eliberarea ostaticilor. Între timp armata acţionează pe patru fronturi. La sud se bombardează, la nord se încearcă a se preîntâmpina atacurile cu rachete antitanc sau drone, sau pur și simplu cu grupuri teroriste care încearcă să treacă graniţa, iar în teritorii sunt confruntări care îşi iau și ele tributul. În plus câte o incursiune aviatică pentru a bombarda aeroporturile din Siria trezește ecouri internaţionale puternice împotriva Israelului.

Purtătorul de cuvânt al armatei a devenit mult mai specializat, clar în exprimare, serios şi pertinent, şi-a însuşit meseria on the fly în aceste 18 zile. O parte din miniștri au îndrăznit să-şi asume responsabilitatea cu privire la greşelile fără număr și fără explicaţie făcute de acest guvern, unii au luat pe ici, pe colo chiar decizii importante. Ministrul finanţelor Smotrich, “şi-a călcat pe inimă” și a redirecţionat bugetul de 15 miliarde de dolari destinat aşezărilor din Cisiordania, către scopuri mai urgente, pentru refacerea aşezărilor din sudul Israelului. (Oare se vor mai putea reface?) Iar Miki Zohar, ministrul culturii şi al sportului, a apărut în diferite întâlniri televizate şi, evitând de a-l acuza pe Netanyahu, a recunoscut că guvernul poartă o vină fundamentală în tragedia care va lăsa urme adânci asupra ţării, dar poate și mai adânci asupra unei generaţii care a îndrăznit, din varii motive, să locuiască în apropierea graniţei cu Gaza. Dar cine ar fi conceput că graniţele Israelului să nu fie locuite?

În media se dispută când trebuie începută campania militară din Gaza, se vorbeşte despre politica Hamas care amăgeşte Israelul eliberând numai câţiva ostatici, încercând să arate cât de bine i-au tratat. Se întinde cu adevărat coarda, deoarece soldaţii concentraţi la graniţă stau pe loc, se antrenează, primesc vizitele şefului comandamentului sudic, ale şefului statului major sau ale primului-ministru. Dar asta nu schimbă situaţia, căci Israelul amână deocamdată intrarea terestră în Gaza. Pe de-o parte, această întârziere premeditată este legată de şansele de a-i elibera pe ostatici, dar pe de altă parte, militarii insistă că negocierile și campania militară trebuie desfăşurate în paralel. Zeci de mii de soldaţi concentraţi la graniţă pierd din putere, motivaţie, rămânând pe loc timp îndelungat. Aici se adăugă şi cheltuielile zilnice, dar cea mai deconcertantă pare neputinţa de a lua hotărâri, pierderea momentului.

25/10/2023

Pe ecranul televizorului viața se desfăşoară ca un evantai cu multe faţete, apar și aspecte mai puţin cunoscute și unele care nu m-au preocupat în mod serios până acum. Pentru oamenii loviţi, viața a devenit o călătorie incertă. 100.000 de persoane au fost evacuate din aşezările distruse până la temelie de teroriştii Hamas sau din cele aflate sub ploaia rachetelor. Zeci de mii de oameni nu mai au unde să se întoarcă, alţii îşi vor regăsi locuinţele când pericolului va fi înlăturat. Dar va fi el înlăturat? Se vor întoarce ostaticii?

-Este faţeta vitejiei soldaţilor armatei israeliene, a rezerviştilor, a unităţilor de poliţie, dar și a celor care au devenit combatanţi fără voia lor în aşezările sudice, reuşind uneori să salveze nenumărate vieți. În mod neaşteptat câteva mii de bărbați religioşi ortodocşi s-au prezentat voluntar la armată. Tineri aflați peste hotare în excursii sau la studii s-au întors acasă cu prima ocazie.

-Este faţeta voluntarilor, oamenii de suflet care s-au adunat cu sutele și cu miile ca să sprijine pe oricine are nevoie de ajutor. Unii investesc timp, alţii investesc bani, dar cu toţii investesc suflet şi înţelegere a situaţiei aproape de neînţeles, acum în anul 2023, la 75 de ani de la înfiinţarea acestui stat.

-Este fațeta puterii și a unității societății civile care se alătură celor evacuați ajutându-i cu merinde, cu haine, și încercând să le redea o fărâmă de bună dispoziție.

-Este faţeta muncii fără preget a jurnaliştilor și a comentatorilor care după două ore în studioul de televiziune fug către zonele atacate din sudul Israelului şi îşi încep raportul de tură.

-Este faţeta oamenilor părăsiți de autorităţi, singuri în faţa pierderilor și a dispariţiei celor dragi, cu o stăpânire de sine incredibilă și cu demnitatea unei tristeţi infinite în faţa sorţii necruţătoare abătute asupra Israelului.

-Este faţeta celor care au fost alături de tot ce a rămas din oamenii aceia masacraţi, distruşi prin împuşcare, ardere, cu o cruzime de neconceput abătută asupra lor, cei care au rămas sa adune trupurile neînsufleţite si să refacă drumul pentru identificarea fiecăruia dintre ele, deşi această acţiune este în parte împiedicată de trecerea timpului, diminuîndu-se certitudinea şi veridicitatea.

-Este faţeta medicilor și a oamenilor de laborator de la Institutul de medicină legală, a căror muncă este ultima fază înainte ca cei pierduţi, ucişi în mod barbar, să fie totuşi aduşi pe drumul cel din urmă, ca să rămână măcar în amintirea celor care i-au iubit. Fiecare are nevoie de un mormânt. Numai că nici acest ultim act de pioşenie faţă de morţi nu mai poate fi dus la bun sfârşit. Timpul şi teroarea au distrus şansa de a fi recunoscuţi. Iar poveştile celor de la Abu Kabir nu pot fi digerate de un biet om.

Lipseşte, din păcate, ceea ce ar fi trebuit să unească toate aceste faţete, arcul sub care ar fi format împreună evantaiul. Sperăm că o nouă pasăre Phoenix va reuşi să renască din cenuşă, din cenuşa reală, masivă, urâtă, derutantă, dar cum oare va putea să renască din cenuşa virtuală pe care au împrăştiat-o cei de la care fiecare cetăţean s-ar fi aşteptat la o mână întinsă, care nu a venit să-l salveze?

Astăzi s-a transmis prima conferinţă de presă a unei ostatice eliberate după mai bine de două săptămâni. Pare straniu, o femeie de 85 de ani, trecută prin iad, purtată într-o rână pe o motocicletă în timp ce i se dădeau lovituri de bâtă pe spinare, dusă la intrarea peșterii spre Gaza subterană. Poate că în epocile arhaice, oamenii se ascundeau acolo de frig sau de frica animalelor sălbatice, dar acum teroriştii din Gaza și-au construit aici baza de unde își desfăşoară activităţile împotriva Israelului. Aici au fost transportaţi ostaticii separaţi în grupuri mici și s-a încercat să se creeze impresia falsă a atenţiei și a disponibilităţii faţă de ei.

De la intrarea în peşteră și până în holul unde așteptau vreo 60 de persoane, femeia a străbătut kilometri. Oare a mers singură, a fost susţinută? Ulterior a relatat cum a primit hrană și îngrijire medicală, cum a mulţumit doctorului care a vizitat-o la fiecare câteva zile şi cum i-a strâns mâna. Conferinţa de presă a avut loc la spitalul unde a fost internată pentru un control medical, după ce a fost preluată de israelieni de la Crucea Roşie. A străbătut Fâşia Gaza în ambulanţa Crucii Roşii, cu teama de a nu fi ucisă de localnicii furioşi sau de vreo bombă venită chiar din Israel.

Conferinţa de presă a produs ecouri neaşteptate, pentru că femeia a vorbit de bine despre cei care s-au ocupat de ostatici şi în lumea presei se presupune că această atitudine este rezultatul unui război psihologic, cu atât mai mult cu cât soţul ei este încă printre ostatici. Nimeni nu ştie care este adevărul – și are vreo importanţă?

Se reiau imagini fotografiate de soldaţii ajunşi cu întârziere care au salvat cu vitejie pe unii dintre locuitorii kibuţurilor, sau de cei care au acţionat în oraşele mai depărtate de graniţă, Sderot, Netivot și Ofakim, unde au fost de asemenea zeci de victime. Nu mai vorbesc de nenumăraţii tineri uciși în fuga lor agonizantă peste câmpuri, în dimineaţa de după serbarea “Naturii” de la Reim. Imaginile atâtor oameni care nu mai sunt este ca un metal incandescent aplicat asupra sufletului celui care priveşte şi nu poate să creadă.

Alaltăieri a avut loc o nouă confruntare: un grup de terorişti au pătruns ca scafandri în kibuţul Zikim de pe malul mării. Din fortăreața subterană au ieșit printr-un tunel direct în apa mării. Dar de data ceasta ochii neobosiţi ai observatorilor i-au reperat la timp și ei au fost neutralizați.

Dar războiul dus în parte pe teritoriul Israelului nu este unica confruntare a acestor zile. Ştiam, desigur că ştiam, chiar dacă lumea uită, că evreii au rămas aceia pe care, de-a lungul secolelor, nu-i dorea nimeni. Asistăm la excese de ură din partea a nenumărate grupuri etnice sau naţionale care demonstrează violent în aproape toate ţările Europei, ba chiar şi în Australia și pe continentul american.

Un comentator al canalului de israelian Kan11, evreu de origine persană, repetă iar și iar următoarea sintagmă: Israelul, în mod greșit, şi-a fixat de zeci de ani politica, bazându-se pe o mentalitate eurocentrică, nepotrivită în Orientul Apropiat și în Asia.

Cum va putea fi convinsă regina Rania că în ziua de 7 octombrie, teroriştii Hamas au ucis copii, femei, bătrâni, şi i-au măcelarit fără pic de milă?

În acest context dureros care sună ca o palmă nemeritată dată presei și credibilităţii israeliene, mai adaug câteva cuvinte, sper că le vor înţelege chiar și cei care i-au sprijinit pe Netanyahu și Trump. (Apropo, încă din primele zile ale războiului Trump s-a dezis de Bibi, declarând că după părerea sa Bibi trebuie să plece.)

La televiziunea israeliană, poate cu excepţia canalului 14 (de dreapta), nu se prea arată imagini din Gaza, cu excepţia locurilor bombardate, a clădirilor dezmembrate și a zidurilor năruite, în speranţa că odată cu ele cât mai mulţi terorişti criminali s-au dus în lumea de apoi promisă de Hamas, cu fete frumose şi distracţii. Știm de ani de zile că Hamas instalează puncte de lansare a rachetelor sub locuri populate (spitale, şcoli, centre sociale). În ziua de azi, numărul și varietatea mijloacelor de atac ale acestei organizaţii au ajuns – din păcate – la un grad de pregătire pe care serviciile de informaţii israeliene nu au prevăzut-o și nu au știut s-o preîntâmpine.

În trecut au fost cazuri în care bombardamentele ţintite spre punctele strategice ale Hamasului au ucis civili, femei și copii. Am văzut uneori pe canalul israelian Kan11, mai mult pe reţele străine, convoaiele de mii de oameni, unii pe drum, cu membri de familie şi obiecte de primă necesitate încărcate în căruţe, alții ajunşi deja lângă punctul de frontieră Rafah, unde în ultimele zile s-a aprobat intrarea camioanelor cu ajutor umanitar.  [1] Nu am văzut niciodată cum s-a organizat, acolo, împărţirea acestor ajutoare (hrană, medicamente şi apă de băut). Aceste momente mi-au întărit sentimentul de neajutorare, de durere, de neputinţă atât a milioanelor de nenorociţi palestinieni, dar, pe de altă parte, şi a sutelor de persoane care s-au perindat în politica israeliană de la semnarea acordurilor de pace de la Oslo (1993-1995).

Aceste acorduri au fost puternic criticate chiar de la început și cu atât mai mult în ultimii ani. O mare parte a populației palestiniene, inclusiv diferite grupuri militante palestiniene, s-au opus ferm Acordurilor de la Oslo; filosoful palestinian american Edward Said le-a numit un „Versailles palestinian”.

Nimeni nu poate nega, oricât ar fi de DREAPTA din punct de vedere politic, că acestor oameni li se cuvine o soluţie. Care anume? Probabil că nimeni nu ştie şi, din păcate, în momentul de faţă găsirea unei soluții este mai dificilă ca oricând. De ce nu au fost primiţi în Iordania? Nu cunosc răspunsul, dacă există un răspuns.

În simplitatea gândirii mele politice, marşul căruţelor spre Rafah mi-a amintit o situaţie pe care am văzut-o nu odată la televiziunea română, în programul „Memorialul Durerii” al Luciei Hossu Longin. În primii ani ai deceniului al şaselea, o parte a populaţiei rurale din sud-vestul României, în special din Banat, a fost strămutată în Bărăgan [2], zonă destul de aridă și nelocuită. Am văzut cum și-au luat căruța cu cai, au încărcat familia și lucrurile de primă necesitate și la fel ca palestinienii de acum, când au ajuns în mijlocul pustiului, au muncit din greu, şi-au făcut o mică grădină de zarzavat, au tăiat lemne şi încet-încet şi-au construit un adăpost din scânduri și chirpici. Oare populaţia rămasă în Gaza după retragerea forțelor israeliene (atunci erau jumătate de milion, acum sunt 2 milioane jumătate), nu ar fi putut face ceva asemănător, atunci, demult? Poate întrebarea aceasta nu e la locul ei, desigur că terenurile și clima sunt diferite, dar poate că ar fi trebuit ajutaţi, poate chiar de israelieni? Există sentimentul că oamenii care nu ştiu să se ajute singuri nu sunt ajutaţi de nimeni.  Această afirmaţie provine din experienţa mea de viaţă, dar probabil că nu cunosc mentalitatea unei populaţii atât de diferite. Sper ca soluţia catastrofei umanitare din Gaza să nu fie un al treilea război mondial – și nu pentru că celorlalți musulmani le pasă de ei. Trăim într-o lume oribilă de interese. “După ce am văzut atâtea orori, nu-l mai pot asculta pe Dumnezeu”, spunea un cântăreţ israelian.

26/10/2023

Nu de mult, la reţeaua de ştiri France 24 a vorbit Nabil Abu Rudeineh, purtătorul de cuvânt al preşedintelui Autorităţii Palestiniene. El și-a exprimat o opinie echilibrată asupra situaţiei, pronunţându-se pentru necesitatea de a nu lovi în civili. Dar la întrebarea dacă vede o posibilitate de negociere în viitor, a răspuns că unica soluţie posibilă este întemeierea unui stat palestinian.

După calendarul evreiesc, mâine s-ar împlini (12 Heshvan 5756 – 4 noiembrie 1995) 28 de ani de la asasinarea lui Yitzhak Rabin, un alt moment tragic din aceeaşi istorie încercată a statului Israel. 

Alma Deutscher [3], Concert de pian în mi bemol major, Partea II-a, Adagio (In memoriam). Înregistrare din 10 octombrie 2023.

Alma Deutscher adaugă: „Am compus partea a II-a a acestui concert în memoria bunicii mele din Israel.  O postez aici în amintirea copiilor, a femeilor și a bărbaților, tineri și bătrâni, care au fost asasinați în sudul Israelului în 7 octombrie 2023.”

[1] Tocmai s-a auzit un fragment din discuţia unui soldat israelian cu un cetăţean din Gaza, în care acesta povestește că teroriştii Hamas îi opresc pe cetăţenii oraşului Gaza să plece spre sud, cum le-a recomandat armata israeliană. Sunt opriţi pe drum și dacă refuză să se întoarcă la casele lor, sunt împuşcaţi.

[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Deport%C4%83rile_%C3%AEn_B%C4%83r%C4%83gan

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Alma_Deutscher

Veronica Rozenberg

Haifa, 26.oct.2023