Amintirile acestea pe care le evoc nici măcar nu sunt ale mele, sunt ale bunicii și ale mamei. Ele mi le-au povestit de mai multe ori, în prima mea copilărie și în adolescență și astfel, printr-o suprapunere într-un fel de straturi de viață, constat că mi le-am însușit, în măsura în care, prin trecerea zecilor de ani, acum îmi amintesc de copilăria mea și de oamenii dragi care făceau parte din ea și care demult nu mai sunt. Caut să-mi explic cum de mi-au rămas în minte detaliile și cum, după atâta timp, încă simt acut și mă întristează până la înfiorare durerea unor lucruri întâmplate familiei în care urma să aterizez și eu, la începutul anilor 60. Cred că se verifică faptul că ceea ce trăim și aflăm în primii ani ne influențează pentru tot restul vieții.

Plecarea din Marghita în refugiu, între anii 1940-1945, când Ardealul de Nord a fost parte a Ungariei, i-a adus bunicii mele Magda divorțul. Plecase având un soț, o familie, rosturi și o viață așezată, dar războiul și refugiul le-a dizolvat. După întoarcerea de pe front la Șiria, frumosul și elegantul meu bunic a fost fermecat de o altă femeie pentru care și-a abandonat familia și cu care a plecat la București, iar Magda s-a întors în orășelul ei fără nimic, cu hainele de pe ea, o valiză sărăcăcioasă și cu mama mea de mână.

Atunci când ești adolescentă și o asculți povestind pe bunica ta cum a divorțat de frumosul bunic bucureștean, cum a trăit vremurile grele care au urmat războiului, cum s-a întors singură, doar cu fiica ei, la un acasă schimbat și stricat, nu te întrebi unde s-a dus iubirea și nu o întrebi nici pe ea astfel de lucruri. La o bunică te uiți ca la o bunică și nu o pe vezi femeia tânără care a fost îndrăgostită și apoi rănită, așa că nu-mi trecea prin minte s-o întreb pe Magda cât de mult l-a iubit pe soțul ei sau cum a fost suferința când l-a pierdut și cum i-a făcut față. N-am aflat aceste lucruri niciodată. Când Buni mai trăia, ele erau trecute sub tăcere, iar mai târziu n-am putut decât să mi le închipui completând golurile a ceea ce știam cu ceea ce-mi imaginam.

În puținele fotografii pe care le-am găsit peste ani, Magda era de o eleganță desăvârșită, avea părul oxigenat, până la umeri, și o siluetă de model. Purta ochelari cu ramă fină de baga și avea mâinile manichiurate atent. Părul ei era pieptănat în valuri. Frizerul venea în fiecare dimineață pentru un sfert de oră cu un clește special, încălzit, ca să-i aranjeze Magdei părul. Abia după aceea putea începe ziua.

Buni mi-a povestit despre o rochie de seară din catifea neagră, lungă până-n pământ, foarte castă, foarte cuminte, pe care o concepuse ea însăși. Rochia avea forma literei A și de la cordon în sus, până pe gulerul rusesc se încheia cu nasturi mici, argintii, cusuți unul lângă altul. Mânecile erau strâmte, lungi până la cot, iar în talie, rochia avea un cordon subțire ca un șnur la capetele căruia atârnau două nuci cu coaja vopsită în argintiu și apoi lăcuită. Năsturașii argintii și nucile erau ca niște bijuterii pe negrul catifelat, părul blond i se revărsa pe umeri și ea nu purta nicio altă podoabă decât unghiile lăcuite în roșu viu și rujul aidoma. Pantofii de seară erau din satin argintiu, făcuți la comandă de meșterul Weisz, pantofarul cu prăvălie pe strada principală care îi trimisese la un moment dat o pereche de pantofi superbi regelui Carol al II-lea. Regele îi mulțumise printr-o scrisoare pe care domnul Weisz o înrămase și o pusese în vitrina magazinului, cu o notă alături pe care scria ”Furnizor al Casei Regale”.

În tinerețe mi-am făcut și eu la croitoreasă o rochie asemănătoare, doar că nu era lungă până-n pământ, dar era perfectă pentru a o purta la concertele la care mergeam în fiecare luni seara. Doar pantofi eleganți ca ai Magdei nu aveam. Ani la rând mi-am oxigenat și eu părul, dar nu l-am lăsat niciodată lung și nimeni nu mi-a spus vreodată ca aș semăna cu Magda. Eu însă o simțeam pe Magda însoțindu-mă și, mai presus de orice, simțeam că ea mă aproba ori de câte ori făceam câte o trăsnaie. Până la urmă ea mi-a fost nu doar bunică, ci și prietenă!

Din viața simplă dar îndestulată de dinainte de război, în tihna orășelului unde mai avea două surori și un frate și unde își întemeiase familia, nu mai rămăsese nimic la întoarcerea celor două, mamă și fiică, din refugiu. Magda a trebuit să se reinventeze, să alcătuiască o nouă viață din rămășițele celei vechi. Avea 38 de ani și nu lucrase niciodată, așa erau vremurile, soțiile se ocupau de casă, de bunul mers al gospodăriei. Vremurile de după război erau foarte frământate, se schimba o întreagă lume și ea trebuia să facă față schimbărilor. Ca să-și câștige cât de cât o existență, în primii doi ani de după război a făcut comerț cu piei argăsite, materie primă pentru încălțăminte, pe care le transporta cu trenul la Arad și la Timișoara. Habar n-am cum a ajuns să facă asta, probabil prin cunoștințele pe care și le făcuse în cei cinci ani cât fusese plecată. Apoi a învățat dactilografia și a reușit să se angajeze la un birou al Direcției agricole din Raionul Marghita. Avea doar o fustă, două bluze și un fulgarin, peste care iarna punea un șal gros în loc de palton. Nu mai existau rochiile ei pline de bunul gust care o caracteriza, se duseseră, dispăruseră împreună cu lumea în care Magda le folosise.

Fratele ei mai mare, avocat, a ajutat-o foarte mult. I-a dat locuință, un mic apartament pe strada principală. Avea două camere, dintre care pe una o închiria. A răzbit, a reușit să se descurce și s-o crească pe Valentina care a urmat Școala Normală și a devenit educatoare. Puterea interioară și inteligența unui om este reflectată, în mare parte, de capacitatea lui de adaptare la condițiile mediului. Privind în urmă, după ce am devenit eu însămi tânără femeie, cu familie, mi-am dat seama de forța Magdei, de curajul ei, iar ceea ce știam despre viața ei îmi ajungea ca să fiu încredințată pentru totdeauna că fusese o femeie extraordinară. Ea este pentru mine un simbol al femeii capabile să-și crească fiica și să-și reconstruiască viața din, literalmente, nimic.

În vara anului 1947, comuniștii care luaseră puterea au făcut o reformă monetară, așa-numita stabilizare a leului, fiindcă inflația ajunsese la cote înspăimântătoare. Imediat după război fuseseră doi ani de secetă teribilă care a dus la creșteri foarte mari ale prețurilor.

Asta, împreună cu tipărirea de bani de către sovieticii care se instalaseră în țară a făcut să se ajungă la o inflație aiuritor de mare, în care un dolar costa 900.000 de lei. Stabilizarea monetară a presupus ca pe parcursul unei săptămâni, masa monetară existentă să fie retrasă din circulație și schimbată cu noile monede emise de Banca Națională. Doar că sumele care puteau fi preschimbate de fiecare persoană erau limitate. Paritatea între leul nou și monedele vechi era de 1 la 20.000 și un angajat avea dreptul să schimbe maximum trei milioane de lei, un agricultor maximum cinci milioane, iar o persoană fără o profesie dovedită – așa cum era Magda –avea voie să schimbe cel mult un milion și jumătate de lei. La acel moment, un salariu mediu în România era de 5,2 milioane de lei. Aceasta era o manevră politică mai mult decât una economică, prin care comuniștii loveau în cei care aveau bani puși deoparte, reușind să egalizeze populația în direcția sărăciei. Foarte mulți oameni și-au pierdut independența financiară. Era în esență o confiscare a averilor, urmată în 1948 de naționalizare. Tot ceea ce aveai peste suma pe care puteai s-o preschimbi era lipsit de valoare, pur și simplu hârtie. În același timp, a deține valută sau aur devenea ilegal și se pedepsea aspru.

Bunica mea Magda și fiica ei Valentina erau atât de sărace, încât nu aveau nici măcar suma minimă pe care noua lege le îngăduia s-o schimbe. Magda a rugat-o pe una din surorile ei, care nu avea copii și avea o situație materială înfloritoare, să-i dea o parte din banii pe care oricum i-ar fi pierdut. Dar sora ei a refuzat. Ani de zile a ținut saci cu bani în podul casei, în speranța că, odată cu venirea americanilor care să-i alunge pe comuniști, lucrurile se vor schimba și banii ei vor fi din nou ”buni”.

Într-una din serile acelei săptămâni din luna august 1947, când se desfășura schimbarea banilor, pe Magda a vizitat-o doamna Eva K., soția unui învățător maghiar, fost coleg al bunicului meu, și i-a adus un milion și jumătate de lei pe care Magda avea dreptul să-i schimbe. ”Te rog să primești banii, Magda,” i-a spus Eva. ”Trebuie să-ți crești copilul. Nu refuza ajutorul nostru. Noi oricum îi vom pierde și ție ți-ar folosi.”

Eva K. nu era sora Magdei, familiile nici măcar nu fuseseră prea apropiate, ci mai mult cunoștințe bune, dar Eva era om și știa când trebuia să ajute un alt om.

Ori de câte ori povestesc această amintire a mea, care a fost amintirea bunicii mele și apoi a mamei mele, sunt emoționată de noblețea acestui gest. Toate acestea au trecut, viața, istoria, timpul și-au urmat cursul atingând destine, schimbându-le, transformându-le în poveștile rămase pentru totdeauna în suflet.

Anca Laslo

Referințe:

https://mfinante.gov.ro/istoric-mfp-11

Stabilizarea monetară din 1947