Problemele Ungariei au fost una dintre preocupările importante în activitatea mea jurnalistică. Într-un fel era firesc, pentru că lucram în presa română, dar eram și vorbitoare de maghiară. Și la Agerpres m-am ocupat de acest sector. Aceste probleme au devenit și mai vizibile în cei nouă ani petrecuți la secția externă a cotidianului Curierul Național. În perioada petrecută acolo – 1995-2004 – a existat o efervescență în relațiile româno-maghiare, în septembrie 1996 s-a semnat la Timișoara Tratatul de bază dintre România și Ungaria (condiție pentru intrarea celor două țări în UE și NATO), președinți și premieri români au vizitat Ungaria și reciproc, mai târziu a avut loc la Sibiu o ședință comună a celor două guverne. Spre norocul și satisfacția mea, am fost de față la toate aceste evenimente, inclusiv la alegerile din Ungaria, astfel că am fost martora venirii la guvernarea țării a Fidesz și a lui Viktor Orbán în 1998.

Deși atunci Partidul Socialist Maghiar obținuse mai multe voturi decât Fidesz, acesta din urmă a reușit să formeze un guvern de coaliție cu alte trei partide și a obținut 213 din cele 386 de locuri din Parlament. Peste patru ani Orbán nu a putut repeta această performanță, deoarece în perioada guvernării a reușit să submineze până la desființare Partidul micilor agricultori și cu toate că Fidesz a primit mai multe voturi decât socialiștii, nu mai avea cu cine să facă alianță. Abia în 2010 a revenit la putere, dar de atunci a mai câștigat de trei ori alegerile.

Încă dinaintea scrutinului se cam știa că va avea loc o schimbare de regim. Ultimii ani ai guvernării socialiste au fost caracterizați de numeroase scandaluri și procese de corupție. Ungurii nu mai aveau încredere în socialiști. Orientarea politică a Fidesz și a partidelor aliate era cunoscută, și totuși, chiar persoane care teoretic erau străine acestei ideologii, de pildă mulți evrei, au votat cu Orbán și nu cu Gyula Horn, liderul PSU.

Mulți reprezentanți ai presei române, cea scrisă și audiovizuală, au venit la Budapesta cu acest prilej. În călătoriile mele frecvente în Ungaria, m-am apropiat, pot să afirm chiar că m-am împrietenit cu atașatul nostru de presă de atunci din Ungaria, domnul Victor Micula, astăzi ambasadorul nostru la Kiev și mulți ani membru al delegației noastre la IHRA, (organizația internațională vizând educația și menținerea memoriei Holocaustului). La acele alegeri m-a ajutat enorm, mi-a făcut o scurtă prezentare a situației dinaintea alegerilor și, având certitudinea victoriei lui Orbán, m-a sfătuit să mă duc la sediul Fidesz, unde, după publicarea sondajelor, urma să se organizeze proiecții ale rezultatelor scrutinului și o conferință internațională de presă. I-am urmat sfatul.

Deși mai erau câteva ore până la anunțarea rezultatelor sondajului la ieșirea de la urne, în fața sediului partidului se adunaseră mii de oameni. Am reușit să ajung în sala unde urma să se desfășoare conferința de presă. Înăuntru se înghesuiau oficialități și mai ales ziariști de pretutindeni. Rezultatele anunțate au fost primite într-un delir de către cei care așteptau afară, dar și o mare parte din sală l-a întâmpinat pe Orbán cu aplauze care au durat minute în șir. Erau aplauze spontane, nu regizate dinainte. Mai ales femeile erau entuziasmate, îl priveau cu admirație, era tânăr și frumos, avea cu cel puțin 30 de kilograme mai puțin ca acum. Omul avea și are în continuare carismă.

Bineînțeles, Viktor Orbán și-a asumat personal victoria, punând accentul pe ideologia care călăuzea partidul său. Se cunoștea de-acum că, încetul cu încetul, liberalismul inițial al Fidesz care plasa partidul în centrul eșichierului politic ungar, a început să alunece spre dreapta, iar în discursurile lui au început să-și facă loc nuanțe naționaliste, referiri la situația și drepturile minorităților maghiare din țările vecine. De fapt, Orbán s-a declarat de mai multe ori continuatorul ideilor primului premier ungar de după 1989, Jozsef Antall, cel care a înființat Forumul Democratic Maghiar, un promotor al spiritualității maghiare din Bazinul Carpatic.

Răspunzând apoi întrebărilor ziariștilor, Viktor Orbán se scălda în prestigiul și popularitatea conferite de rezultatele alegerilor, până când cineva i-a temperat entuziasmul. Acel cineva am fost eu. I-am pus o întrebare în limba maghiară, precizând că reprezint o publicație românească din București.

– Domnule Viktor Orbán, veți fi premierul spiritual a 10 sau a 14 milioane de maghiari?

Chiar dacă mulți nu știau, ”premierul spiritual a 14 milioane de maghiari” a fost declarația fostului prim-ministru Jozsef Antall, decedat între timp, pe care Orbán îl considera mentorul său. Trecuseră abia doi ani de la semnarea Tratatului de bază dintre România și Ungaria, iar acesta avea o anexă în care se preciza că o recomandare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adesea citată de Ungaria, nu se referă la drepturile colective ale minorităților sau la dreptul la un statut special de autonomie teritorială bazată pe criterii etnice.

A aminti în aceste condiții pe cei 14 milioane de maghiari, o referire clară la cele patru milioane de maghiari minoritari din țările vecine, chiar sub aspect ”spiritual”, putea da naștere la interpretări care contraveneau tratatelor de bază semnate cu țările vecine, vizând eliminarea unor eventuale conflicte etnice.

În sală s-a așternut tăcerea, dar tăcerea l-a cuprins în primul rând pe Viktor Orbán. A stat câteva secunde, aș spune că a înghițit în sec și nu a putut să spună decât:

– 14 milioane.

I-am văzut pe ziariștii străini făcând ochi mari și notând cu viteză uluitoare răspunsul.

Mult timp după aceea, chiar și după un an, Viktor Orbán a încercat să explice „răspunsul dat întrebării acelei ziariste din România”. Nu i-a fost ușor, dar nici nu și-a schimbat prea mult opinia. Și, ca să spun așa, a ieșit victorios. Prin acordarea dublei cetățenii, a putut deveni premierul, dacă nu a patru milioane, dar a câteva sute de mii de maghiari din țările vecine – care îl votează de fiecare dată.

Eva Galambos