Fiindcă suntem în miezul iernii și fiindcă simt iarna înconjurătoare nu doar fizic, ci și simbolic, prin frigul și întunericul întregii lumi zgâlțâite de războaie, atentate absurde și prea multe alte nenorociri, vreau să vă duc în vara perpetuă din amintirile mele, vara vacanțelor aidoma poveștilor.

La Brusturi, un sat din Bihor, îmbrățișat de coline împădurite, sora cea mai mică a bunicii mele a fost învățătoare mai bine de 40 de ani. Prin anii ’70, când se pensionase, copiii îi crescuseră și trăiau la Cluj, ea își aduna vara nepoții, fiecare de pe unde era prin țară, astfel că petreceam de obicei două săptămâni într-un paradis evocat de fiecare dintre noi până astăzi cu infinită iubire nostalgică. Cine își amintește romanul La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu va recunoaște în istorisirea aceasta atmosfera dintr-o carte de adolescență.

Casa în care ne petreceam zilele vacanței împreună cu toți verișorii era în afara satului, pe marginea unui pârâu, destul de retrasă și oarecum izolată – până în sat mergeam cam un kilometru și jumătate pe drumeaguri fermecătoare, ascunse printre garduri vii și șiruri de pomi fructiferi. Satul se află într-o zonă foarte frumoasă, la 30 de km de Marghita mea natală. Drumul străbătut la vremea copilăriei cu autobuzul mi se părea o aventură în toată regula. În anii ’70 lumea era mult mai simplă ca acum, mai sigură și mai încrezătoare, deci nu era o problemă ca mama să mă urce în autobuz și mătușa Iuliana (căreia toți copiii îi spuneam Maca) să mă aștepte în sat. ”Maca” era o prescurtare cam ciudată făcută de unul dintre noi de la ”maica” (bunica în graiul bihorean), iar soțul ei era numit prin extensie Moșu, poreclă care nu-l supăra absolut deloc, din contră, îl amuza.

Moșu era mult mai în vârstă decât Maca pe care o cunoscuse când el era deja inginer silvic, iar ea avea doar 14 ani. Se îndrăgostise de ea și așteptase răbdător cinci ani ca Iuliana să termine școala normală și să devină învățătoare ca s-o poată curta și mai apoi lua de nevastă. Ei erau îndrăgostiți pentru totdeauna, dragostea lor se cunoștea și după 50 de ani de căsnicie. Glumeau, se tachinau și se înțelegeau minunat, iar noi, nepoții adunați de peste tot, îi adoram, ei fiind bunicii noștri sui generis, pe timpul petrecut în casa lor de lângă pârâu. Abia mulți ani mai târziu, deveniți cu toții adulți, am înțeles ce gest formidabil făcuseră ei oferindu-ne timp de mai mulți ani aceste interludii de basm petrecute laolaltă, legându-ne în acest fel chiar mai mult decât o făcea legătura de sânge dintre noi.

Eram două fete și doi băieți. Eu eram cea mai mică, băieții erau cu patru și respectiv cinci ani mai mari, iar vară-mea cu doi ani mai mare decât mine. Chiar mi se spunea pe atunci Micuța și de multe ori ceilalți mă păcăleau și mă speriau în fel și chip, dar niciodată cu răutate. Am fost la Brusturi în fiecare vară, chiar și când eram deja studenți. Cel mai mare dintre noi, care studia medicina, s-a însurat și a adus-o chiar și pe soția lui. Ei trăiesc acum peste ocean, el e chirurg cardiac de succes, dar nici măcar acolo, departe, n-a uitat verile de la Brusturi.

Cum decurgeau zilele de vacanță? Dimineața Maca ne aștepta la micul dejun cu stacane sănătoase de cacao cu lapte adevărat și cu felii de pișcot pregătit cu ouă de casă, pe care puneam dulceață de măceșe. Apoi începea jocul pe dealurile dimprejur, prin lanurile de porumb necopt sau în livada de meri bătrâni de pe lângă casă. Băieții se plimbau cu bicicletele și, dacă aveam noroc, ni le dădeau puțin și nouă, fetelor, căci erau doar două biciclete pe care trebuia să le împărțim între noi.

Citeam cu toții foarte mult. Țin minte că într-un an a fost în mare vogă printre noi cartea lui Radu Tudoran Toate pânzele sus. Ne-o treceam pe rând de la unul la altul și râdeam copios de felul de a vorbi al turcului Ismail, apoi ”puneam în scenă” diferite fragmente din carte. Într-o vară, băieții și-au făcut căsuțe-culcuș într-unul din merii bătrâni și rămuroși, căsuțe menite special cititului ”la înălțime”. Pe noi fetele nu ne primeau acolo sus și tare îi mai invidiam! Și-au urcat în pom pernele pufoase ale Macăi care s-a înfuriat grozav văzând isprava lor. Cred că furia era mai mult de fațadă, nu de perne îi păsa ei, ci de pericolul că băieții ar putea cădea. Pronia i-a ferit de accidente și vara a continuat la fel de idilică. Când arșița zilelor era la apogeu, mergeam adesea la scăldat în pârâul leneș, vecin.

Unul din verii mei, cel căruia Maca și Moșu îi erau bunici adevărați, avea un obicei șmecheresc. Pe vremurile acelea se puneau pentru iarnă compoturi în borcane acoperite cu celofan. Fiindcă tuturor ne plăceau compoturile, vărul meu a descoperit metoda de a ni le face accesibile… Înțepa celofanul cu un ac subțire și în câteva zile lichidul din borcan ”făcea floare” – adică apărea un pic de mucegai. Atunci Maca deschidea borcanul, îndepărta partea mucegăită și ne dădea voie să bem compotul. Habar n-am cât de igienică era ”metoda” dar nimeni n-a pățit nimic… Doar Maca se mira: ”Ce-o fi cu borcanele astea? Cred că celofanul e de proastă calitate!”

Aveam mulți prieteni în sat. Ziua ei aveau de lucru în gospodărie, dar seara veneau la noi și ne jucam împreună până când se întuneca. Prieteniile au dăinuit și de fiecare dată ne regăseam cu mare bucurie, mai înalți și mai dezghețați de la an la an.

După-amiezile la Brusturi decurgeau în tihnă. Moșu juca cu noi șah sau ne povestea întâmplări din tinerețe sau din copilăria lui petrecută la Tismana, în Oltenia. El era unul din specialiștii trimiși de România în Ardealul reunit cu Țara după 1918. Bunicul meu era și el unul dintre aceștia, era originar din Brăila și a venit în Ardeal după ce fusese institutor la București. Încă o soră a bunicii mele și a Macăi era măritată cu un oltean de lângă Craiova care era perceptor la finanțe la Marghita. A fost un fel de curent în epocă, cei repartizați aici din Vechiul Regat s-au căsătorit cu ardelence stabilindu-și aici rosturi temeinice.

Serile, pe terasa generoasă, închisă cu sticlă, se încingeau partide formidabile de remy la care luau parte toți ai casei, copii și adulți deopotrivă. Atunci se puneau în mișcare mari pasiuni și se ținea un scor foarte strict. Uneori se jucau și cărți. Eu nu prea mă pricepeam și luam bătaie, dar asta nu mă supăra niciodată, fiindcă distracția era grozavă. Erau anii când încă nu existau televizoare peste tot, la Brusturi aveam doar un radio din acela mare, cu lămpi, și Moșu căuta să prindă seara Europa Liberă. Fusese țărănist devotat și nu-i suporta deloc pe comuniști. Din păcate s-a prăpădit cu mult înainte de schimbarea regimului din 1989 și n-a mai prins revenirea din exil a fruntașilor țărăniști și liberali.

Camerele aveau mobilă elegantă de nuc și cireș, dar de tavan atârnau încă lămpile cu petrol. Era deja curent electric, dar el se întrerupea adesea și atunci se mai foloseau frumoasele lămpi cu fitil, din aramă și porțelan pictat cu flori. În câte o seară cu furtună, când se lua curentul, unul dintre băieți își punea un cearșaf pe el făcând pe fantoma și umbla prin camere să ne sperie. Îi reușea desigur, mai ales în ceea ce mă privea pe mine.

În sufrageria cu mobilier sculptat era o pendulă într-o carcasă de lemn care nu ne lăsa să dormim cu veșnicele ei bătăi. Adesea, după-amiază, Maca ne chema în sufragerie. Pe masa care mi se părea imensă ne aștepta o tavă cu gogoși pufoase, pudrate cu zahăr.

La Brusturi, la vreo 13-14 ani, am primit prima declarație de dragoste de la unul din prietenii noștri din sat, un băiat blond care mi-a scris Te iubesc pe o frunză de nuc, alcătuind literele magice prin mici înțepături făcute pe frunză cu un ac cu gămălie. Îl chema Florin și sper că următoarele cuvinte de amor să fi avut pentru el rezultate mai bune.

A fost o lume, un univers al vacanțelor de vară păstrate într-o capsulă a timpului, adânc ascunsă în inimile noastre, ale verișorilor participanți la ele. Casa mai există, dar s-a înstrăinat din familie. Vărul meu, cel care este medic în America și care exersa la Brusturi, ca student, dexteritatea de a face noduri chirurgicale, s-a oferit de multe ori s-o răscumpere și să re-creeze pentru copiii noștri feeria pe care am trăit-o noi. Desigur că l-am descurajat, doar nu poți retrăi trecutul care pentru alții nici nu este relevant.

Mă întreb cum arată acum locul, nu am puterea să-l vizitez, prefer să-l păstrez în minte așa cum l-am știut și cum l-am iubit acum o jumătate de veac. Presupun că există conexiune la internet, Te iubesc-urile se trimit prin sms și nu se mai încrustează pe frunze. Dar au rămas la fel de efemere…

Vremea vacanțelor de la Brusturi m-a făcut să pătrund și să păstrez pentru totdeauna înțelesul cuvintelor lui Camus ”În adâncurile iernii am învățat că în mine există o vară invincibilă.”

Anca Laslo