Era o zi ploioasă de martie… De fapt, ploua torențial. Am reușit să iau un taximetru și m-am îndreptat spre casă după o zi grea la clinică.
M-am strecurat ușor pe bancheta din spate, cu hainele ude, am dat adresa și am început să studiez profilul șoferului care nu și-a întors deloc capul spre mine, fiind probabil obișnuit să-și studieze clienții doar în retrovizoare. Era un bărbat la vreo 60 de ani, îngrijit și decent, la fel și mașina pe care o conducea. Speram să mă lase să privesc pe fereastră în liniște, fiindcă vremea nu mai putea fi un subiect de conversație. Liniștea a durat doar vreo trei minute, până când un tânăr cu o mașină ne-a tăiat calea, fără consecințe serioase. Mă așteptam să urmeze comentarii acide, depreciative la adresa noii generații, dar nicidecum la ceea ce a urmat. Bărbatul a început să vorbească calm și coerent despre tinerețea sa (care probabil coincidea cu a mea), ca și cum incidentul l-ar fi transpus înapoi în timp. Mi-a povestit despre primul an după armată, pe care l-a petrecut ca angajat la o întreprindere clujeană, timp în care s-a pregătit pentru Politehnică.
– Am lucrat un an la Sinterom, doamnă, erau alte vremuri, noi eram altfel. Oare ați auzit de fabrica asta?
Da, auzisem, și am simțit cum inima îmi bate mai tare, în timp ce continuam să privesc cum ploua afară.
– Doamnă, duduiau lucrurile acolo. Eu am lucrat ca muncitor în secția de sârme, unde făceam filamente de wolfram și molibden, iar unchiul meu era inginerul șef de secție. Exportam în toată Europa, doamnă, ne depășeam tot timpul planul și ne și plăteau. Îmi amintesc că într-o lună am luat 7000 lei (pe atunci salariul minim era 1800 lei).
Văzând că nu comentez, a continuat, ca și cum nu și-ar fi putut opri șirul gândurilor.
– Se făceau acolo tot felul de produse: bujii, piese sinterizate, cred că vreo 600 de repere, se construise și o fabrică de hidrogen cu tehnologie japoneză. Doamnă, imaginați-vă că au trimis oameni un an în Japonia să învețe, iar ei, japonezii, au venit și au susținut procesul de instalare. În anii 80, doamnă…
Vorbea frumos, pe un ton egal, fără patimă și fără nostalgie. Îmi relata.
Am simțit nevoia să reacționez, deși povestirea lui m-a prins complet nepregătită. Am spus doar încet:
– Aveați un director bun?
– Da, doamnă, un inginer foarte bun. Îl vedeam cum trecea prin secții și vorbea tot timpul cu oamenii… Dar nu-mi mai amintesc cum îl chema, știu doar că avea un nume ciudat. Trece vremea, doamnă, îmbătrânim, toate trec… și lumea uită lucrurile bune.
Între timp am ajuns la adresa mea. Când i-am întins banii, am reușit să-i văd fața senină și privirea vie. I-am mulțumit și am coborât.
În timp ce urcam pe aleea casei mele, m-am eliberat și am plâns încet. Eu îl cunoscusem pe director. Îl chema Carol Hertl. Era tatăl meu care plecase dintre noi în urmă cu 38 ani.
Trăiește încă în inima mea.
Adela Hilda Onuţu
15 Comments
Ce comemorare sensibilă și elegantă a tatălui tău! O poveste emoționantă și mai presus de toate despre o persoană adevărată care și-a pus amprenta pe viețile multor persoane. Felicitări!
Ce frumos! O amintire plină de emoții pe care le împărtășim cu toții! Multumesc mult!
Multumesc Alex!
Foarte emoționant și mișcător!
Multumesc !!!
Oamenii trăiesc până ne amintim de ei.
Deosebit de frumoasă poveste atât conținutul cât și forma în care a fost scrisă. Nu-mi amintesc să vă fi citit în Baabel, dar aștept cu nerăbdare alte scrieri ! Povestea mă atinge emoțional și pe mine.
Vă mulțumesc pentru mesajul cald și încurajator!
A fost, pentru mine, ca și când tatăl a trimis un mesaj printr-un om necunoscut în mașina căruia v-ați petrecut câteva momente. Evident că emoția a depășit nevoia de cuvinte. Foarte frumos!
Cuvintele au fost de prisos, într-adevăr. Vă mulțumesc!
Nu mi-am putut stăpâni lacrimile după citirea acestui text – aproape cinematografic – şi eram uimită de tăria protagonistei de a nu destăinui numele directorului de la Sinterom şi nici faptul că fusese tatăl ei. În prima clipă mi-a fost chiar ciudă că nu a făcut-o. Dar apoi am înţeles-o. Esenţialul era că tatăl ei a rămas în memoria foştilor angajaţi, timp de zeci de ani, prin calităţile sale umane şi nu neapărat prin numele lui.
Vă mulțumesc pentru toată deschiderea și pentru apreciere!
Vă mulțumesc pentru aceste rânduri doamnă Oren!! Aceste întâmplări par atât de nefirești în zilele noastre și consider că trebuie remarcate.
Dragă Adela, îți mulțumesc pentru această poveste minunată plină de căldură și dispoziție nostalgică, pe care ai scris-o într-un limbaj rezervat, stilat, elegant.
Mulțumesc Peter!!!
Minunată poveste! Ea mi-a amintit de ceva asemănător care mi s-a întâmplat mie.
Tatăl meu a murit tânăr, la nici 66 de ani. Într-o zi, cu mulți ani mai târziu, m-am dus la mama și pe drum am intrat în vorbă cu o doamnă care stătea lângă mine în autobuz. I-am povestit de tatăl meu și ea mi-a răspuns, cuprinsă de emoție, că l-a cunoscut. El a fost medicul care i-a tratat întâi copiii și apoi nepoții și își amintește de el cu mult drag. Am avut și eu aceeași senzație pe care care ați avut-o după conversația cu taximetristul.