Femeia care face curățenie în apartamentul meu se numește Șoșana. Nu e tânără, are 76 de ani. Are părul alb și poartă ochelari fumurii. A fost responsabila unui magazin de confecții. După ce s-a pensionat, a hotărât că nu poate sta inactivă acasă, are nevoie de o ocupație. A ales să fie menajeră. Nu are mulți clienți, e mulțumită cu munca ei. Am moștenit-o de la niște “români de-ai noștri”. La mine vine o dată pe săptămână, de obicei joi. Mi-a povestit de nepoții ei care sunt mărișori și spre regretul ei nu mai au nevoie de bunică, decât în vacanțe.

– Nu e tânără, mi-au spus prietenii mei, lucrează încet, dar frumos.

Prima dată când a venit la mine, după ce a inspectat locuința, a trecut în revistă toate ustensilele şi toţi detergenţii pe care-i aveam acasă.

– Domnule dragă, îți fac o listă cu tot ce am nevoie pentru bunul mers al lucrului.

Cu această ocazie am descoperit o serie de ustensile de curăţenie de care nu auzisem niciodată. Asupra prețului pe care urma să-l plătesc pentru munca ei ne-am înțeles repede, n-am avut discuții.

Prietenii au avut dreptate, Șoșana lucra frumos, e drept, încet, chiar foarte încet, dar eram mulțumit. Ca să n-o deranjez în munca ei, am ales ca în zilele de joi să lucrez la spitalul la care și așa lucrez câteva zile pe săptămână. Fiul meu o dădea ca exemplu soției sale, arătându-i cât de curate erau geamurile.

Curând după venirea ei am început să primesc pe WhatsApp fotografii cu diverse alimente cu termenul de valabilitate expirat. Trebuia să-mi dau acordul să le arunce.

Nu are un simț tehnic prea dezvoltat, avea probleme să monteze aspiratorul vechi. Robotul aspirator nici nu îndrăznea să-l folosească, ba chiar a avut cu el o „aventură”: la o atingere neintenționată el a pornit, iar ea nu știa cum să-l oprească, a intrat în panică și m-a sunat.

– Domnul Schwartz, robotul s-a pornit, nu pot să-l opresc, se ține scai după mine, vă rog să-mi spuneți ce să fac!

I-am explicat cum trebuie oprit monstrul. După câteva minute m-a sunat din nou ca să-mi spună că aparatul a ajuns cu bine la locul lui.

Singurele discuții pe care le-am avut au fost cele legate de locul unor obiecte, pe care îl tot schimba. Așa a făcut cu o mătură pe care a așezat-o pe terasa de serviciu, foarte aproape de ușă și ca urmare acesta a căzut și a blocat intrarea. Nu am reușit nicicum s-o deschid, așa încât am fost nevoit să solicit ajutorul “maestrului” meu de reparații.

Șoșana a devenit încet, încet un membru de familie. Îmi dă sfaturi, ce alimente să cumpăr și mai ales cantitatea lor.

– Dumneata ești singur, de ce cumperi atât de multe alimente pe care nu le mănânci și se strică? – mă întreabă adeseori.

Între timp mi-am vândut apartamentul. Mi-a luat mult timp. În zilele în care lucra în apartament, Șoșana asista la vizitele potențialilor cumpărători, în prezența agentei de vânzări imobiliare și îmi dădea descrieri detailate despre posibilii cumpărători. Nu pe toți i-a simpatizat. A cucerit-o o familie de etiopieni.

– Să știi că ei îți vor cumpăra apartamentul, mi-a spus Șoșana.

A avut dreptate. Eu eram preocupat de ce vor spune vecinii. Știam că această etnie nu e primită cu bucurie de locatari și nu numai pentru că sunt de culoare, ci și datorită condimentelor neobișnuite pe care folosesc și care îi deranjează. Când mi-a văzut fața dezamăgită, Șoșana mi-a spus:

– Au și ei nevoie de locuințe, sunt și ei oameni și chiar foarte simpatici.

În ultima vreme menajera mea are un nou hobby: pune totul în cutii: ciocolată, bomboane, napolitane, zahăr, sare. Nu suportă pungile originale. Mi-a luat mult timp până am descoperit unde era fiecare lucru, dar capsulele de cafea nu le-am găsit deloc și am fost exasperat. Șoșana m-a lămurit, le găsise loc într-o cutie enormă, care ocupa un întreg sertar al dulapului de bucătărie și la care nu puteam să ajung fără să mă urc pe un scaun.

Într-o zi a întins așternutul la uscat pe terasă. Era vânt puternic și tot așternutul s-a dus, am rămas doar cu o singură față de pernă. De cinci zile îl caut, dar nu l-am găsit. S-a dus pe aripile vântului. Șoșana m-a așteptat și cu o față tristă, mi-a povestit pățania. Am consolat-o, spunându-i că mai am suficiente haine de pat.

După ce a plecat, am găsit pe mașina de gătit o oală cu supă de chimen, supa mea preferată, de care i-am povestit odată (gătitul nu intră în îndatoririle ei), cu un bilețel pe care scria: „Supa aceasta e un premiu de consolare pentru povestea cu așternutul.” Supa a fost nemaipomenită și mă gândesc să o mai rog să întindă la uscat așternutul într-o zi cu vânt, poate mă mai aleg cu o supă delicioasă de chimen!!

Andrei Schwartz

03/03/2024