Radioul a intrat de foarte mulți ani în viața mea, chiar din copilărie. Familia noastră a fost printre primiele care avut radio. Deși nu a avut parte de multă școală, tata era un mare admirator al noului și de aceea țin minte că noi am fost printre primii care au avut radio. Dar atunci îl ascultam cu o cască.

Prima emisiune oficială de radio a fost la 1 noiembrie 1928. Eu eram elevă la școala primară și îmi amintesc că vecinii veneau la noi să asculte știrile, iar noi, copiii, trebuia să stăm liniștiți ca să nu-i deranjăm și între timp ne plictiseam. Pe parcurs m-am obișnuit și eu să ascult știrile și muzica. Puteam să-mi fac lecțiile ascultând muzică în același timp. De multe ori îi povesteam și bunicului ce am auzit la radio, deoarece ziarul lui ajungea mai târziu decât știrea transmisă la radio. Și așa a intrat radioul în viața mea, devenind pe parcurs o necesitate.

În cei doi ani în care am fost la școală la Botoșani i-am simțit foarte mult lipsa. Mătușa la care locuiam nu avea radio. Poate și de aceea, în anul următor, înainte de deportare, când evreilor nu li s-a mai permis să aibă aparate de radio, nu i-am resimțit lipsa chiar atât de mult. Dar în cei trei ani petrecuți în Transnistria, fără niciun ziar, orice știre vehiculată de evreii localnici, ascultată la un aparat de radio clandestin, îmi readucea dorința de a asculta știri și muzică. Dar nu era posibil. Nu știam nimic despre Auschwitz și chiar despre înaintarea cu succes a Armatei Roșii am aflat foarte târziu, așa încât am fost aproape surprinși când primii soldați au ajuns la Djurin.

Nici la întoarcere în România nu am avut un radio, dar la Botoșani și apoi în timpul studenției, la Iași, aceasta nu mai era o problemă. Din 1947, de când am venit la București, radioul era pasiunea mea și orice clipă liberă mi-o petreceam ascultând știri și muzică. Foarte curând ne-am cumpărat și primul televizor.

Am și acum două aparate de radio, unul foarte prețios, un Blaupunkt, pe care nu l-am folosit de foarte mulți ani, și un mic aparat portativ, japonez, cumpărat la aeroportul din Israel. Am mai avut un radio portativ foarte bun la care ascultam Europa Liberă împreună cu soțul meu, de obicei în afara casei. Recent l-am dăruit unui prieten care e colecționar de aparate.

Radioul meu preferat este cel japonez, la care ascult știrile, de obicei la ora 7, la România Actualități. Păcat că nu-mi pot alege spicherii. Dintre toți mi-a rămas în amintire Eugen Preda și în special vocea inconfundabilă a lui Paul Grigoriu pe care o ascultam la emisiunea „Sfertul academic”.

Înainte de a fi secretar la TES, soțul meu lucra la Radio, la emisiunile nocturne în limba idiș. Odată am citit și eu la radio, tot în idiș, într-un program făcut de el la aniversarea unui mare medic evreu. Mi se părea că știu totul despre radio. De fapt nu știu nimic, mi-a rămas doar plăcerea de asculta muzică și noaptea piese de teatru. Acum, de când sunt foarte bătrână ascult numai știrile.

De ce prefer să ascult știrile la radio și nu la televizor? La radio știrile sunt mai curate, fără comentariile inutile și subiective ale celui care le transmite, așa cum se întâmplă la toate posturile de TV. Spicherii de la TV vorbesc foarte repede, parcă nu le pasă dacă ascultătorii înțeleg sau nu. De aceea prefer să ascult știrile la radio și foarte rar la televizor.

Mirjam Bercovici

București, 25 mai 2024