Povestea prieteniei dintre Edith şi Tomi, doi copii din Cluj, a durat vreo doi ani şi ceva şi s-a încheiat brusc, tragic, în ultima zi a ghetoizării evreilor din oraş. Eu am aflat-o de la Edith Pepelea, bunica lui Áron, colegul meu de redacție.

Doamna Edith, trecută de nouăzeci de primăveri, se defineşte ca o transilvăneancă adevărată: „Tata era român, mama nemţoaică, iar bunicile – atât din partea tatii, cât şi a mamei – erau unguroaice (una secuiancă şi alta maghiară). Am fost botezată în religia luterană, iar naşul meu, soţul naşei – prietena cea mai bună a mamei mele – era evreu: îl chema Endre Liebermann. La noi în familie toată lumea vorbea trei limbi: maghiara, germana şi româna. Am urmat grădiniţa română, şcoala primară germană, liceul maghiar (Gimnaziul Reformat) şi facultatea atât în maghiară (Biologie-Geografie, la Universitatea Bolyai), cât şi în română (Psihologie-Defectologie, la Universitatea Babeş-Bolyai). Toată viaţa am fost profesoară.”

Ceea ce veţi citi în continuare este o parte dintr-un interviu pe care l-am realizat în 2021, în cadrul proiectului „Copii din Transilvania de Nord, supravieţuitori ai Holocaustului” şi prezintă perioada ghetoizării prin prisma unui copil creştin.

Textul care urmează, tradus din limba maghiară, este alcătuit din cele relatate de Edith Pepelea în interviu, dar fără întrebările puse de mine, pe care le-am omis, pentru a nu afecta fluenţa poveştii de viaţă.

Tatăl meu, Simon Pepelea, era dentist. Lucra atât la spital, cât şi în cabinetul de acasă.

Locuiam la poalele Căii Turzii, într-o casă care astăzi nu mai există, fiind demolată cu ani în urmă. Clădirea avea patru locuinţe şi o curte alungită, cu gazon, flori şi pomi, care părea un colţ dintr-un parc. În aceeaşi casă se afla atât locuinţa noastră, cât şi cabinetul tatii.

Când au intrat maghiarii[1], familia lui nenea Mircea, care locuia în primul apartament, a plecat în refugiu. O vreme locuinţa a rămas pustie, dar apoi s-a mutat acolo familia Deutsch, alcătuită din patru persoane: nenea Deutsch (care se numea tot Simon, la fel ca tata), soţia lui, soacra lui, precum şi băieţelul lor, Tomi, cu vreo doi ani mai mic decât mine.

Părinţii mei s-au împrietenit repede cu părinţii lui Tomi, iar noi doi ne jucam tot timpul împreună. De fapt, eram ca fraţii: de nedespărţit. Dacă bunica lui gătea ceva bun, mâncam amândoi la ei, iar dacă mama mea făcea ceva gustos, mâncam amândoi la noi.

Dacă Tomi primea bomboane sau o ciocolată, îmi spunea „Vino să-ţi dau şi ţie”, dar şi eu împărţeam cu el toate delicatesele pe care le primeam.

În curtea noastră erau trei pomi: un păr şi doi pruni. Dacă el se căţăra într-un pom, eu mă căţăram în altul şi discutam între noi, la înălţime.

Când Tomi venea de la şcoală, trecea pe la mine şi-mi povestea ce s-a întâmplat în ziua aceea, iar dacă eu soseam mai târziu decât el, băteam mai întâi la uşa lor ca să-i relatez noutăţile zilei.

Tomi m-a învăţat numele evreiesc al lui Dumnezeu şi l-am ţinut minte toată viaţa: Elohim. Elohim…

Eu eram mai mare decât Tomi, eram neastâmpărată ca un băieţoi, dând tonul tuturor năzdrăvăniilor. Cea mai grozavă dintre ele a fost când am luat motocicleta tatii.

Tata avea o motocicletă cu ataş pe care o ţinea în curte. Eu, deşi aveam doar 10-11 ani, învăţasem s-o conduc şi-mi plăcea la nebunie să mă dau cu ea.

Într-o zi senină ne jucam amândoi în curte şi nimeni nu ne supraveghea. Tatăl meu era la muncă, mama se dusese, probabil, să stea la rând să cumpere ceva de mâncare (în timpul războiului nu prea se găseau alimente şi se dădeau pe cartelă), tatăl lui Tomi era la lucru, lucra la Comunitatea Evreilor, iar mama şi bunica lui erau ocupate cu treburile casnice. Atunci mi-a venit o idee grozavă: „Hai să ne plimbăm cu motocicleta” i-am zis lui Tomi, care a fost de acord, plin de entuziasm. Am deschis poarta cu mare băgare de seamă, ca să nu facem gălăgie, şi am împins tiptil motocicleta până în stradă. Acolo i-am zis lui Tomi să urce în ataş şi am încercat să pornesc motorul, dar nu am reuşit nicicum. Atunci Tomi a coborât din ataş şi am împins amândoi motocicleta sus pe deal, până la prima curbă de pe Calea Turzii. Acolo i-am zis lui Tomi să urce înapoi în ataş că pornim. „Mă duci până jos?” m-a întrebat el. „Sigur, până la Casa Învăţătorului din spatele teatrului” i-am răspuns. El s-a urcat în ataş, eu m-am suit pe şaua motocicletei şi am coborât, voiniceşte Calea Turzii.

Când am ajuns jos, la Casa Învăţătorului, l-am zărit pe tata venind către casă. Mi-am pus jos ambele picioare, am reuşit să frânez motocicleta şi am oprit. Tata, căruia nu-i venea să creadă ce vede, m-a întrebat: „Ce ai făcut, fetiţo?” „L-am plimbat pe Tomi cu motocicleta”, am răspuns spăşită. Tomi a prins curaj şi a povestit ce plăcut a fost pe motocicletă şi m-a lăudat ce bine ştiu s-o conduc.

Tata ne-a poruncit să ne suim amândoi în ataş, s-a urcat pe motocicletă şi ne-a dus acasă. Când am ajuns, m-a convocat la el în cabinet. Eu mă aşteptam la o chelfăneală zdravănă, după isprava asta, dar tata nu m-a bătut. Mi-a explicat cât de periculoasă a fost expediţia aceea, că puteam să ne ciocnim cu o maşină sau să ne calce un camion, să facem un accident grav, să ne rănim, să rămânem infirmi pe viaţă, pentru că degeaba ştiam să mă dau cu motocicleta, nu cunoşteam regulile de circulaţie şi nici nu aveam vârsta legală pentru permisul de conducere. Practic, încălcasem toate regulile şi pusesem în pericol viaţa lui Tomi şi a mea. M-a pus să promit că nu mai merg niciodată cu motocicleta lui.

Chiar dacă era război, cu lipsuri şi temeri, în acei ani, noi doi cu Tomi am trăit fericiţi… Până când s-a petrecut tragedia.

Într-o zi nenea Deutsch, care lucra la Comunitatea Evreilor şi era informat despre cele ce aveau să se întâmple, a venit la noi şi i-a spus tatii. „O să ne ducă şi pe noi.” Eu nu ştiam unde aveau să-i ducă, dar am înţeles că undeva la muncă, departe de Cluj. S-au sfătuit cu tata şi au ajuns la concluzia că, având în vedere incertitudinea viitorului care-i aştepta pe evreii duşi la muncă, ar fi fost mai bine ca Tomi să nu plece cu ei, ci să rămână la noi. Dar pentru asta trebuia să nu fie luat împreună cu părinţii săi. Tata s-a oferit să-l ascundă şi aşa a făcut. I-a găsit o ascunzătoare în locuinţa noastră.

În ziua următoare a sosit camionul care urma să ducă familia Deutsch în ghetou. Camionul era însoţit de un soldat german şi un civil. Părinţii mei erau în poartă ca să-şi ia rămas bun de la familia Deutsch. Tata i-a ajutat să-şi urce bagajele, apoi au urcat şi ei. Întâi au urcat-o pe bunică, apoi pe tanti Deutsch. Când urma să se suie şi nenea Deutsch, omul în haine civile a verificat încă o dată lista şi a spus: „Lipseşte o persoană, un copil”. Tatăl meu i-a răspuns că aici locuiau numai trei adulţi şi nu era niciun copil. Între timp am ieşit şi eu din casă, curioasă, neştiind exact ce se petrecea. „Uite o fetiţă” a zis civilul şi a adăugat: „Dacă nu e niciun alt copil, o luăm pe ea.” Şi de îndată m-a urcat în camion. Văzând asta, nenea Deutsch s-a dus în casă şi l-a adus pe Tomi.

Pe mine m-au coborât din camion şi imediat am fugit la Tomi, l-am luat de mână şi nu i-am mai dat drumul „Unde te duci, Tomi?” l-am întrebat disperată, iar el mi-a răspuns „Hai şi tu cu mine.” Îl strângeam de mână cu toată puterea. Soldatul german a vrut să-l împingă pe Tomi în camion cu forţa, dar eu i-am tras un picior în gambă. Tomi mă strângea de mână şi nu voia să urce. În final, au reuşit să-l suie, dar eu îl ţineam de mână şi încercam să mă caţăr pe camion, în timp ce Tomi era aplecat către mine.

Nu voiam, nu puteam nicicum să ne desprindem mâinile. Într-un târziu au reuşit să ne despartă, practic să ne smulgă unul de lângă altul, dar a fost o tragedie întreagă.

Mama mea plângea în hohote, eu ţipam după Tomi, Tomi urla şi el după mine. Apoi camionul a demarat. Era ca şi cum mi-aş fi pierdut fratele! A fost o durere cumplită. Ţipam,. urlam, fugeam după camion. Tomi se aplecase după mine, tatăl lui îl trăgea înapoi. Tomi urla, eu plângeam, a fost îngrozitor.

L-au dus pe Tomi şi nu l-am mai revăzut niciodată.

După război tata s-a interesat de familia Deutsch, dar nu a aflat nicio veste. Se pare că niciunul dintre ei nu a supravieţuit. Probabil bunica şi Tomi au fost selectaţi din prima zi pentru camera de gazare, dar şi mama şi tatăl lui au pierit în deportare…

O viaţă întreagă l-am jelit pe Tomi. Nu pot uita cum mă strângea cu mânuţa lui transpirată. Parcă mai simt şi acum apăsarea palmei sale în palma mea…

Am întrebat-o pe Edith Pepelea cum arăta Tomi. „Din păcate nu am nicio fotografie. Nu ştiu de ce nu ne-am făcut nicio poză împreună… Era un băieţel subţirel, înăltuţ, dar un pic mai scund decât mine, frumuşel şi foarte, foarte prietenos.”

După 80 de ani de la ghetoizarea evreilor, am încercat să dau de urma familiei Deutsch, dar nu am găsit altceva decât consemnarea faptului că locuiseră în aceeaşi casă cu familia Pepelea. În Kolozsvári lak és címtár 1943, un volum care conţine numele şi adresele tuturor proprietarilor şi capilor de familie care locuiau în Clujul anului 1943, am găsit atât numele lui Simon Pepelea, dentist, cât şi al lui Simon Deutsch, strungar, la aceeaşi adresă: Calea Turzii nr. 12[2].

Tomi Deutsch a rămas înscris adânc în sufletul şi memoria lui Edith, prietena lui din copilărie, şi, în urma publicării acestui articol, sper să şi-l amintească şi cititorii.

Andrea Ghiţă

---

[1] După Cel de al Doilea Arbitraj de la Viena, din 31 august 1940, Transilvania de Nord a revenit Ungariei. Atunci Clujul a trecut sub jurisdicţia autorităţilor maghiare, cele româneşti fiind nevoite să se retragă. Persoanele din administraţia română (funcţionari publici, profesori, etc.) au fost nevoite să se refugieze, dar şi alţi locuitori români au decis să se mute în România.

[2] Edith Pepelea a spus în interviu şi a repetat de mai multe ori că adresa locuinţei era Calea Turzii nr.4.