O poveste care m-a impresionat: discursul directorului unei școli din Tivon

În 14 mai 2024 a fost Ziua Independenţei Israelului. Sfârşitul Zilei Comemorării și începutul Zilei Independenţei este sărbătorit întotdeauna printr-o prezentare solemnă pe Muntele Herzl, la Ierusalim, în prezenţa preşedintelui Knessetului. Este trecerea de la comemorarea celor dispăruţi la Sărbătoarea Naţională a Independenţei. Cu această ocazie sunt aprinse, una după alta, douăsprezece torţe de către douăsprezece persoane, reprezentanţi ai unor momente memorabile din viaţa țării. În fiecare an se alege un anumit domeniu, un subiect reprezentativ al ultimei perioade. Sunt aleşi oameni de valoare care au lăsat o moştenire intelectuală sau umană în domeniul respectiv. Steagul coborât în bernă este ridicat din nou, simbolizând sfârşitul zilei de doliu naţional.

În urma evenimentului tragic din 7 octombrie 2023, anul acesta au fost diferite opinii privind celebrarea acestei zile. Unii s-au opus oricărei celebrări, alții au optat pentru un eveniment mai modest, fără cântece şi dansuri. Până la urmă s-a decis că evenimentul va avea loc fără public.

După cuvintele prezentatorilor, au urmat cuvântările înregistrate în prealabil şi apoi aprinderea torţelor. La aprinderea fiecărei torţe a venit câte un grup de oameni care, prin acţiunile lor, simbolizau torţa aprinsă. Dintre ei au fost aleşi câţiva care au vorbit în numele celorlalţi. S-au aprins torţe pentru a onora amintirea celor căzuți în lupta pentru salvarea aşezărilor din Fâşia Gaza, pentru a-i onora pe cei care au ajutat la salvarea participanților la festivalul Nova, pe cetăţenii din sudul și din nordul țării care, din cauza luptelor, au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele, fiind până în ziua de astăzi refugiați pe teritoriul propriei ţări, pe reprezentanţii agenţiilor de informaţii care au adus informaţii (dar prea târziu, după modesta mea părere), personalităţile din lumea industriei, capetele luminate care au inventat aparatura de interceptare, folosită cu atât de mult succes în timpul atacul din 14 aprilie venit dinspre Iran, desigur și personalul medical din toate spitalele şi organizaţiile care i-au ajutat necontenit pe răniţi și pe bolnavi.

În acest an s-au aprins doar unsprezece torţe. A douăsprezecea a s-a aprins singură, ducând cu gândul la cei absenţi, ostaticii, spectatori invizibili pe scaunele galbene, culoare care îi simbolizează. A fost o zi tristă, lăsând memoria încărcată cu durere şi cu neputinţă, dar, așa cum vom vedea şi din discursul de mai jos, poate și cu o oarecare speranţă: profeţia rostită la sfârşitul discursului îi priveşte nu numai pe evrei, ci pe toţi cetăţenii lumii.

Este povestea lui Orel Neeman, director al Şcolii generale Rimonim din orăşelul Kyriat Tivon. [1] M-a impresionat atât de mult, încât am cerut aprobarea autorului ca să v-o aduc la cunoştinţă. Este vorba de discursul rostit în faţa elevilor, la ceremonia care a avut loc la şcoală. Ziua Independenţei fiind o zi liberă, ceremoniile din școli au loc cu o zi mai devreme și ele reunesc oarecum cele două evenimente, cel trist cu cel care ar fi trebuit să fie vesel. În anul acesta însă, veselia nu există, tristeţea se întinde pe parcursul ambelor celebrări – dacă pot fi numite aşa.

Orel Neeman[1] este absolvent al facultăţii de biologie de la Haifa, dar în cariera sa profesorală a studiat multe alte discipline, printre care un program educaţional academic, filozofia ştiinţei şi a îndeplinit mai multe funcţii de coordonare şi conducere a unor şcoli din partea nordică a Israelului, una dintre ele fiind şcoala din satul Isfya, [2]de pe Muntele Carmel.

Am primit acest discurs de la Orel și l-am tradus în limba română. Ceea ce urmează este o poveste personală, dar care, prin desfăşurarea ei în timp, relevă în ultimă instanţă o mini-istorie a acestei ţări, a oamenilor care trăiesc aici, unii născuţi aici, alţii pe alte meleaguri și veniți în diferite perioade istorice, mulţi după cel de-al Doilea Război Mondial, cu numeroasele ocazii care au creat evoluţia istoriei umane a poporului Israelului de astăzi.

Bunicul meu obișnuia să se culce foarte târziu. În vacanța mare, când dormeam la bunici, el ne dădea voie să ne culcăm la orice oră, iar noi, copiii, cărora deodată părea că ni s-a permis să depășim brusc “granițele” și să ne uităm la televizor până seara târziu, mai organizam și câte o petrecere în pijamale în living.

Bunicul obișnuia să stea pe fotoliul său larg și să ne privească, era obosit, dar ne privea răbdător. Când ne hotăram în sfârșit să mergem la culcare, venea, ne acoperea și verifica dacă totul era în regulă. După o oră mai făcea un tur și verifica dacă am adormit. După încă o oră o făcea din nou, să se asigure că suntem înfășurați în pătură și de data aceasta ne trecea mâna sa caldă peste frunte, ca să se asigure că într-adevăr ne cuprinsese somnul.

Abia după ani și ani am înțeles de ce bunicul urma acest ritual. Într-un interviu pe care l-a dat la televiziune, bunicul a explicat că, deoarece Ilana, fiica lui, sora tatălui meu, a fost ucisă de teroriști în atacul din orașul Ma’alot, obișnuiește să se convingă că suntem cu toții în siguranță, relaxați, și abia după aceea merge el însuși la culcare.

Au trecut cincizeci de ani de la teribilul atac terorist. Ilana a fost ucisă, Ronit, surioara ei mai mică, a reușit să scape. Treizeci și doi de ani mai târziu, Alon, fiul vărului meu, a fost ucis în timpul serviciului militar făcut în cel de-al Doilea Război din Liban. Cronologia familiei ne conduce prin diferite stații din istoria națiunii noastre: 1942, când naziștii au invadat Tunisia și bunicul meu a scăpat cu ajutorul Aliaților, în anii cincizeci a avut loc imigrația sionistă în Israel, 1974, anul tragediei de la Ma’alot, apoi 2006, al Doilea Război din Liban, ani tulburi. Acum, în 2023-24, se alătură familiei îndoliate, familiei noastre extinse, alte sute. Pentru fiecare din familiile care și-a pierdut oameni dragi, timpul s-a oprit din mers. Un gol adânc se deschide în inimi și pare să fie ereditar; doliul, tristețea și sentimentul de distrugere sunt transmise din generație în generație, rămânând consemnate în cartea de amintiri a Țării lui Israel, a poporului Israel.

Tabloul memoriei colective din școala noastră se umple și el, treptat, de amintiri triste. De când a început „Războiul Săbiilor de Fier”, pe listă au fost adăugate trei nume: Dor Zimel, Uriah Litman Ricardo și Daniel Waldman, să le fie binecuvântată memoria, sunt absolvenți ai școlii. Memoria lor este gravată în inimile unora dintre educatorii și profesorii care sunt aici, alături de noi.

Povestea doliului în Israel este o poveste personală, dar și una socială, comunitară, națională, ea aduce la lumină nenumărate povești de curaj, de hotărâre, de dedicație reciprocă, de vitejie, de prietenie, de credință și de iubire, dar și de cruzime și răutate, de pierdere și tristețe, o luptă nesfârșită pentru dreptul nostru de a trăi pe acest pământ și de a ne crește copiii în liniște.

Dacă ar fi putut, bunicul meu s-ar fi culcat abia după ce toți copiii din Israel ar fi adormit, i-ar fi acoperit și le-ar fi trecut o mână caldă și mângâietoare pe frunte, asigurându-se că nu-i paște nicio primejdie, că sunt relaxați, că le este cald și se simt bine. Este ceea ce obișnuia să facă pentru noi când eram mici, dar desigur că în Ziua Comemorării aceste gesturi nu pot fi făcute nici pentru victimele războaielor, nici pentru cele ale ostilităților. Vom încerca să interiorizăm cu tristețe durerea familiilor îndoliate și să îmbrățișam familiile ostaticilor, dorindu-le din suflet ca ei să se întoarcă acasă. Și, în cele din urmă, ne vom ruga pentru realizarea viziunii profetului Isaia, 2: 3-4:

“El va judeca între neamuri

și va hotărî pentru multe popoare.

Ele îşi vor făuri din săbii pluguri,

și din sulițe – cosoare.

Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam

și nu vor mai învăța războiul.[4]”

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Kiryat_Tiv%27on

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Isfiya

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Ma%27alot_massacre

[4] https://www.biblegateway.com/passage/?search=Isaia%202%3A2-4&version=NTLR


[1] L-am cunoscut pe Orel la un program neobișnuit al Universității Haifa: “Istoria Statului Israel și a iudaismul contemporan, cu accent pe iudaismul sefard”. Nu cred că în universitățile israeliene a existat vreodată un program de studiu care să urmărească istoria evreilor sefarzi şi să accentueze contribuția lor la dezvoltarea Statului Israel. Este un program de masterat fără teză, aceasta fiind înlocuită printr-un examen final după cele trei semestre. Programul este destinat în special oamenilor care lucrează şi care îşi pot permite o zi pe săptămâna de studii academice. În acea zi se studiază 12 ore, timp în care se țin trei cursuri semestriale, pe subiectele programului.

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

14 Comments

  • Tiberiu Ezri commented on May 31, 2024 Reply

    Felicitări Veronica pentru articolul foarte important și frumos scris!

    • Veronica Rozenberg commented on June 1, 2024 Reply

      Draga Tibi, ma bucur ca ai revenit de la Sinaia si iti multumesc ca ai revenit si la articolul meu, care este o minunată confesiune a unui om minunat, pe care intamplarea a facut sa-l intalnesc in ultima jumatate de an. Credeam tot timpul ca se numeste AUREL, din cauza scrisului in ebraica, foarte asemanator, dar in cele din urma, numele sau este OREL, sau daca il traducem, Lumina (OR) lui Dumnezeu (EL); si probabil ca asa l-au perceput la nastere parintii sai, iar mersul vietii sale, se pare ca a justificat alegerea acestui nume :-)!!

  • Thomas Lewin commented on May 17, 2024 Reply

    Avem nevoie cu toții de un asemenea bunic,care să ne privească printre gene și care să ne păzească după stingere.

  • Anca Laslo commented on May 17, 2024 Reply

    Veronica, in vremuri pline de tristețe, un moment frumos, descris de tine cu multă sensibilitate. Să nu încetăm să sperăm pentru depășirea necazurilor.

    • Veronica Rozenberg commented on May 17, 2024 Reply

      Anca si Thomas, am dorit cu adevarat ca efectul cuvintelor lui Orel Neeman sa ajunga la inimile voastre, daca as putea la ale mai multora !!

      Ma bucur ca pare ca au ajuns 🙂

  • Marica Lewin commented on May 16, 2024 Reply

    Veronica, subtilā observatia ta ca anul acesta nu a fost mare diferenta intre ziua Comemorarii ostașilor si civililor cazuti si Ziua Independenței.
    Mi- a placut apropierea facută intre aprinderea torțelor la care au participat eșantioane din intreg poporul israelian si discursul d- lui Orel Neeman conținînd fragmente din istoria zbuciumata a Israelului contemporan.
    Cu duioșie si delicatețe , frinturile de viata descrise de d- l Neeman sunt vazute prin prisma bunicului ce apara si protejeaza copiii țării , copiii , sufletul nostru . Mi- am dat seama inca odată de nobletea profesiunii si vocatiei de educator.
    D- l Neeman a incheiat cu un citat celebru din profetul Isaia . Sper sa se indeplineasca.
    Adaug ca Isaia este una din cele mai frumoase carți din Vechiul Testament, , asezînd literatura si realizårile vechilor evrei alaturi de cultura antica greaca.
    Felicitări, Veronica!

    • Veronica Rozenberg commented on May 17, 2024 Reply

      Draga Marica, din nou impresionezi prin cunostintele tale culturale, felicitarile ti se cuvin tie, pentru cunoasterea cartii lui Isaia.

      Intr-adevar lucrurile s-au “amestecat” in anul acesta, iar raul continua fara oprire, actiuni grabite, gresite, se repeta cu o frecventa incredibila, de aceea drumul e presarat cu dureri si nesiguranta.

      Important era orizontul largit al intamplarilor descrise, al existentei unui bunic ocrotitor, care cel putin in virtual ar fi dorit sa invaluiasca pe toti copii Israelului cu caldura si siguranta.

  • Andrea Ghiţă commented on May 16, 2024 Reply

    Frumuseţea discursului profesorului Orel Neeman constă tocmai în simplitatea, în firescul lui. Este o poveste plină de tâlc şi de omenie, fără ură şi dorinţă de răzbunare.

  • Eva Grosz commented on May 16, 2024 Reply

    Sărbători îndoliate și un discurs emoționant ,al D-lui Orel Neeman ,directorul unei școli din Kyriat Tivon , a cărui poveste personală se transformă în povestea acestei țări .și se termină cu viziunea aducătoare de pace a profetului Isaia .
    Frumos, Veronica !

    • Veronica Rozenberg commented on May 16, 2024 Reply

      Eva, ai perfecta dreptate, asa este precum spui.

      Voi mai adauga cateva cuvinte despre grupul de colegi, unde am avut placerea sa-l cunosc pe Orel. Erau cam 18 studenti, majoritatea in jurul varstei de 4x de ani, aproape toti provenind din familii sefarde, originare din Maroc sau Tunisia. 5-6 erau deja la varsta pensiei.
      Cu ocazia aceasta am cunoscut atat de multe lucruri noi legate de traditiile si de cultura marocanilor israelieni, incat am ramas putin mirata si impresionata. Ma refer desigur la aspecte culturale, cantari traditionale marocane, sau mai pe larg sefarde, unele au fost chiar aduse ca exemplificare in timpul lectiilor, sau instrumentele muzicale cu care se interpreteaza muzica orientala (exista si un departament academic pentru studiul acestora la Universitatea ebraica din Ierusalim), sau desigur nenumarate carti care descriu aceasta lume. Un alt curs se referea la “Influenta literaturii franceze, asupra scriitoriilor evrei din Magreb care au scris in limba franceza”, dintre ei scriitorul tunisian Albert Memmi de care nu auzisem niciodata si care a fost extrem de prolific.
      O alta chestiune impresionanta ce a carcterizat grupul, in care cei mai tineri erau profesori cu grade academice anterioare, iar cei mai in varsta se aflau la al doilea masterat, era solidaritatea creata intre ei, o legatura care, chiar intamplatoare, nu am mai
      intalnit-o la nici un grup de studenti din multele la care am participata in ultimul deceniu.

  • Hava Oren commented on May 16, 2024 Reply

    Cea mai tristă aniversare a independenței de care am avut parte vreodată! Singurul lucru care mi-a dat totuși o rază de optimism și de speranță a fost recunoașterea eroismului unor oameni de rând, ca de exemplu Rami Davidian.

    • Veronica Rozenberg commented on May 16, 2024 Reply

      Cu parere de rau, nu stiu cine este Rami Davidian, desi am urmarit mult timp si pe o perioada indelungata TV-ul. Poate spui si altora cine este aceasta persoana.
      Dar, foarte multi dintre cei onorati prin prezenta lor la aprinderea tortelor, au apartinut unei lumi a anonimatului, o lume care in perioada ce a urmat lui 7 octombrie si a dovedit pe deplin umanismul si spiritul de daruire pentru necunoscutii, care sufera, fizic sau psihic.

      N.B. Multumesc pentru redactare ⚘

      • Hava Oren commented on May 16, 2024 Reply

        Rami Davidian aparține exact acestei „lumi a anonimatului”. Eu am aflat despre el din întâmplare, la radio, acum câteva zile, când au fost prezentați unii dintre cei aleși să aprindă torțele. Pe internet este material cât vrei, articole și chiar videoclipuri. Merită să dai o căutare.
        N.B. My pleasure!

    • Marica Lewin commented on May 16, 2024 Reply

      La aprinderea torțelor, eu am apreciat grupul de gospodine care din primele zile au pregatit mîncare calda pentru soldati si cei stramutați din nord si din sud.
      Anul acesta, s- a acordat Premiul Israel atit oamenilor de stiinta si arta din diferite domenii, cīt si unor curajoși salvatori de vieti in ziua de 7 octombrie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *