În 14 mai 2024 a fost Ziua Independenţei Israelului. Sfârşitul Zilei Comemorării și începutul Zilei Independenţei este sărbătorit întotdeauna printr-o prezentare solemnă pe Muntele Herzl, la Ierusalim, în prezenţa preşedintelui Knessetului. Este trecerea de la comemorarea celor dispăruţi la Sărbătoarea Naţională a Independenţei. Cu această ocazie sunt aprinse, una după alta, douăsprezece torţe de către douăsprezece persoane, reprezentanţi ai unor momente memorabile din viaţa țării. În fiecare an se alege un anumit domeniu, un subiect reprezentativ al ultimei perioade. Sunt aleşi oameni de valoare care au lăsat o moştenire intelectuală sau umană în domeniul respectiv. Steagul coborât în bernă este ridicat din nou, simbolizând sfârşitul zilei de doliu naţional.

În urma evenimentului tragic din 7 octombrie 2023, anul acesta au fost diferite opinii privind celebrarea acestei zile. Unii s-au opus oricărei celebrări, alții au optat pentru un eveniment mai modest, fără cântece şi dansuri. Până la urmă s-a decis că evenimentul va avea loc fără public.

După cuvintele prezentatorilor, au urmat cuvântările înregistrate în prealabil şi apoi aprinderea torţelor. La aprinderea fiecărei torţe a venit câte un grup de oameni care, prin acţiunile lor, simbolizau torţa aprinsă. Dintre ei au fost aleşi câţiva care au vorbit în numele celorlalţi. S-au aprins torţe pentru a onora amintirea celor căzuți în lupta pentru salvarea aşezărilor din Fâşia Gaza, pentru a-i onora pe cei care au ajutat la salvarea participanților la festivalul Nova, pe cetăţenii din sudul și din nordul țării care, din cauza luptelor, au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele, fiind până în ziua de astăzi refugiați pe teritoriul propriei ţări, pe reprezentanţii agenţiilor de informaţii care au adus informaţii (dar prea târziu, după modesta mea părere), personalităţile din lumea industriei, capetele luminate care au inventat aparatura de interceptare, folosită cu atât de mult succes în timpul atacul din 14 aprilie venit dinspre Iran, desigur și personalul medical din toate spitalele şi organizaţiile care i-au ajutat necontenit pe răniţi și pe bolnavi.

În acest an s-au aprins doar unsprezece torţe. A douăsprezecea a s-a aprins singură, ducând cu gândul la cei absenţi, ostaticii, spectatori invizibili pe scaunele galbene, culoare care îi simbolizează. A fost o zi tristă, lăsând memoria încărcată cu durere şi cu neputinţă, dar, așa cum vom vedea şi din discursul de mai jos, poate și cu o oarecare speranţă: profeţia rostită la sfârşitul discursului îi priveşte nu numai pe evrei, ci pe toţi cetăţenii lumii.

Este povestea lui Orel Neeman, director al Şcolii generale Rimonim din orăşelul Kyriat Tivon. [1] M-a impresionat atât de mult, încât am cerut aprobarea autorului ca să v-o aduc la cunoştinţă. Este vorba de discursul rostit în faţa elevilor, la ceremonia care a avut loc la şcoală. Ziua Independenţei fiind o zi liberă, ceremoniile din școli au loc cu o zi mai devreme și ele reunesc oarecum cele două evenimente, cel trist cu cel care ar fi trebuit să fie vesel. În anul acesta însă, veselia nu există, tristeţea se întinde pe parcursul ambelor celebrări – dacă pot fi numite aşa.

Orel Neeman[1] este absolvent al facultăţii de biologie de la Haifa, dar în cariera sa profesorală a studiat multe alte discipline, printre care un program educaţional academic, filozofia ştiinţei şi a îndeplinit mai multe funcţii de coordonare şi conducere a unor şcoli din partea nordică a Israelului, una dintre ele fiind şcoala din satul Isfya, [2]de pe Muntele Carmel.

Am primit acest discurs de la Orel și l-am tradus în limba română. Ceea ce urmează este o poveste personală, dar care, prin desfăşurarea ei în timp, relevă în ultimă instanţă o mini-istorie a acestei ţări, a oamenilor care trăiesc aici, unii născuţi aici, alţii pe alte meleaguri și veniți în diferite perioade istorice, mulţi după cel de-al Doilea Război Mondial, cu numeroasele ocazii care au creat evoluţia istoriei umane a poporului Israelului de astăzi.

Bunicul meu obișnuia să se culce foarte târziu. În vacanța mare, când dormeam la bunici, el ne dădea voie să ne culcăm la orice oră, iar noi, copiii, cărora deodată părea că ni s-a permis să depășim brusc “granițele” și să ne uităm la televizor până seara târziu, mai organizam și câte o petrecere în pijamale în living.

Bunicul obișnuia să stea pe fotoliul său larg și să ne privească, era obosit, dar ne privea răbdător. Când ne hotăram în sfârșit să mergem la culcare, venea, ne acoperea și verifica dacă totul era în regulă. După o oră mai făcea un tur și verifica dacă am adormit. După încă o oră o făcea din nou, să se asigure că suntem înfășurați în pătură și de data aceasta ne trecea mâna sa caldă peste frunte, ca să se asigure că într-adevăr ne cuprinsese somnul.

Abia după ani și ani am înțeles de ce bunicul urma acest ritual. Într-un interviu pe care l-a dat la televiziune, bunicul a explicat că, deoarece Ilana, fiica lui, sora tatălui meu, a fost ucisă de teroriști în atacul din orașul Ma’alot, obișnuiește să se convingă că suntem cu toții în siguranță, relaxați, și abia după aceea merge el însuși la culcare.

Au trecut cincizeci de ani de la teribilul atac terorist. Ilana a fost ucisă, Ronit, surioara ei mai mică, a reușit să scape. Treizeci și doi de ani mai târziu, Alon, fiul vărului meu, a fost ucis în timpul serviciului militar făcut în cel de-al Doilea Război din Liban. Cronologia familiei ne conduce prin diferite stații din istoria națiunii noastre: 1942, când naziștii au invadat Tunisia și bunicul meu a scăpat cu ajutorul Aliaților, în anii cincizeci a avut loc imigrația sionistă în Israel, 1974, anul tragediei de la Ma’alot, apoi 2006, al Doilea Război din Liban, ani tulburi. Acum, în 2023-24, se alătură familiei îndoliate, familiei noastre extinse, alte sute. Pentru fiecare din familiile care și-a pierdut oameni dragi, timpul s-a oprit din mers. Un gol adânc se deschide în inimi și pare să fie ereditar; doliul, tristețea și sentimentul de distrugere sunt transmise din generație în generație, rămânând consemnate în cartea de amintiri a Țării lui Israel, a poporului Israel.

Tabloul memoriei colective din școala noastră se umple și el, treptat, de amintiri triste. De când a început „Războiul Săbiilor de Fier”, pe listă au fost adăugate trei nume: Dor Zimel, Uriah Litman Ricardo și Daniel Waldman, să le fie binecuvântată memoria, sunt absolvenți ai școlii. Memoria lor este gravată în inimile unora dintre educatorii și profesorii care sunt aici, alături de noi.

Povestea doliului în Israel este o poveste personală, dar și una socială, comunitară, națională, ea aduce la lumină nenumărate povești de curaj, de hotărâre, de dedicație reciprocă, de vitejie, de prietenie, de credință și de iubire, dar și de cruzime și răutate, de pierdere și tristețe, o luptă nesfârșită pentru dreptul nostru de a trăi pe acest pământ și de a ne crește copiii în liniște.

Dacă ar fi putut, bunicul meu s-ar fi culcat abia după ce toți copiii din Israel ar fi adormit, i-ar fi acoperit și le-ar fi trecut o mână caldă și mângâietoare pe frunte, asigurându-se că nu-i paște nicio primejdie, că sunt relaxați, că le este cald și se simt bine. Este ceea ce obișnuia să facă pentru noi când eram mici, dar desigur că în Ziua Comemorării aceste gesturi nu pot fi făcute nici pentru victimele războaielor, nici pentru cele ale ostilităților. Vom încerca să interiorizăm cu tristețe durerea familiilor îndoliate și să îmbrățișam familiile ostaticilor, dorindu-le din suflet ca ei să se întoarcă acasă. Și, în cele din urmă, ne vom ruga pentru realizarea viziunii profetului Isaia, 2: 3-4:

“El va judeca între neamuri

și va hotărî pentru multe popoare.

Ele îşi vor făuri din săbii pluguri,

și din sulițe – cosoare.

Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam

și nu vor mai învăța războiul.[4]”

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Kiryat_Tiv%27on

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Isfiya

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Ma%27alot_massacre

[4] https://www.biblegateway.com/passage/?search=Isaia%202%3A2-4&version=NTLR

---

[1] L-am cunoscut pe Orel la un program neobișnuit al Universității Haifa: “Istoria Statului Israel și a iudaismul contemporan, cu accent pe iudaismul sefard”. Nu cred că în universitățile israeliene a existat vreodată un program de studiu care să urmărească istoria evreilor sefarzi şi să accentueze contribuția lor la dezvoltarea Statului Israel. Este un program de masterat fără teză, aceasta fiind înlocuită printr-un examen final după cele trei semestre. Programul este destinat în special oamenilor care lucrează şi care îşi pot permite o zi pe săptămâna de studii academice. În acea zi se studiază 12 ore, timp în care se țin trei cursuri semestriale, pe subiectele programului.