La Vichy, în partea centrală a Franței, în stațiunea care își leagă numele pe vecie de o tristă și grea perioadă a Republicii Franceze, am ajuns în anul 2012, ca membră a unei delegații cu caracter profesional. Am scris destul de multe impresii despre Franța, oamenii, locurile, curiozitățile ei și totuși, iată, încă mai găsesc ascunse în memorie amintiri despre alte locuri ale acelei țări prin care am umblat, nu numai ca turistă sau prietenă în vizită. E ciudat cum amintirile se cheamă parcă unele pe altele.

În 2012 eram într-un grup de vreo 30 colegi, proveniți din administrațiile mai multor județe din nord-vestul țării, reuniți într-un generos proiect, ajunși în Franța pentru diferite vizite și schimburi de experiență, petrecând la Vichy o săptămână întreagă, la început de primăvară. Nu numai că activitățile la care luam parte erau interesante, șederea noastră în stațiunea franceză arhicunoscută a fost realmente plăcută.

Am fost acolo și în prima zi de mai și am avut plăcerea să observ un foarte frumos obicei al francezilor, acela de a folosi lăcrămioarele, florile albe, delicate, cu parfum paradisiac, ca simbol și porte-bonheur al primei zile de mai. Obiceiul datează de aproape cinci veacuri și a fost instituit de regele Carol al IX-lea. Pe străduțele din apropierea centrului orașului Vichy am întâlnit trei doamne care stăteau la poartă și ofereau trecătorilor buchețele de lăcrămioare însoțite de un surâs. Era un mod minunat de a celebra renașterea naturii adusă de primăvară, bucuria muncii și… norocul, de care îmi amintesc cu mare plăcere fiindcă am primit și eu un astfel de buchețel care mi-a parfumat pentru două zile camera de hotel.

Știam despre Vichy ceea ce știe toată Europa despre istoria Franței și guvernul colaboraționist al mareșalului Pétain din perioada de tristă amintire a ocupației germane din anii 1940-1944. Ca femeie, știam și despre produsele cosmetice foarte bune, în a căror rețete se folosesc mineralele apelor termale celebre de la Vichy. Dar în săptămâna petrecută acolo am mai învățat multe lucruri despre locul acela deosebit de atrăgător și de îngrijit. Vă invit, deci, într-o explorare în care vom întâlni un pic de istorie, cu un pic de peisaj, diferite curiozități locale, într-un cuvânt, impresiile pe care le păstrez după 12 ani.

La primăria orașului lucra un tânăr funcționar român pe nume Marius, foarte isteț și simpatic, stabilit de mulți ani în Franța, căsătorit și având o fetiță mică, pe jumătate franțuzoaică. El ne-a însoțit peste tot, povestindu-ne despre oraș prin prisma unui locuitor care vede și bunele și relele. A fost un mare noroc să-l avem ca ghid, fiindcă puteam să-l întrebăm despre orice nedumeriri aveam și știam că el ne va da răspunsurile cele mai sincere.

Vichy este un oraș nu prea mare, de 30.000 de locuitori, situat pe malurile râului Allier, în Auvergne, în regiunea Masivului Central francez, lângă o salbă de vulcani stinși care sunt foarte mult pe placul iubitorilor de drumeții. Izvoarele minerale locale sunt legate de activitatea vulcanică demult încetată, dar de pe urma căreia mai persistă beneficiile: apele bogate în litiu, fluor și bicarbonat de sodiu. Au fost cartografiate până acum 289 de izvoare. Apele lor provin de la o adâncime de cca 4000 m, iar temperatura variază între 14 și 73^oC. Apa este benefică atât pentru afecțiuni interne, cât și pentru tratamente externe, în băi sau în componența nămolurilor vindecătoare și se exportă în 40 de țări, iar mineralele extrase sunt utilizate în industria cosmeticelor produse de celebra firmă L’Oréal. Produsele cosmetice sunt cu adevărat excelente și toate doamnele din grup ne-am repezit să cumpăram, deși ne-a cam dezamăgit prețul mare, cu toate că eram chiar ”la producător” cum ar veni. Totuși, cum să pleci de la Vichy fără o cremă ”Vichy”?

Jumătate din suprafața orașului constă din parcuri și spații verzi, mai ales de-a lungul râului care este amenajat pentru navigație și sporturi nautice. Vegetația bogată, atent îngrijită, îi dă orașului un aer întrucâtva patriarhal care completează impresia dată de fațadele clădirilor centrale, în majoritate în stil Art Nouveau. Izvoarele termale din apropierea râului Allier au fost descoperite de legiunile romane care au întemeiat localitatea Aquae Calidae (Ape Calde). În secolele XIV și XV regiunea a aparținut ducilor de Bourbon. Celebritatea adevărată și-a găsit-o în secolul XVII. Marchiza de Sévigné a petrecut doi ani la Vichy, tratându-se pentru artrită reumatoidă și, întorcându-se la curtea Regelui Soare, a lăudat calitatea excepțională a apei vindecătoare. Astfel s-a creat o modă și nobilimea franceză a început viziteze masiv orașul Vichy.

Cea mai susținută dezvoltare a orașului a avut loc între anii 1850-1870. Împăratul Napoleon al III-lea a dispus sistematizarea localității, construirea de drumuri și noi facilități, clădiri noi pentru primărie și gară și amenajarea parcurilor, unde el însuși avea câteva vile (gurile rele spun că acolo își invita uneori câte o amantă). Iar vremurile moderne au mărit și mai mult faima stațiunii și au dus la apariția primelor spa-uri (abrevierea expresiei latine sanitas per aquam).

Parcul central al orașului, unde sunt captate izvoarele, se numește chiar Parcul Izvoarelor (Parc des Sources) și este caracterizat prin construcții cu fațade în stil Art Nouveau, marea lor majoritate fiind listate ca monumente de patrimoniu. În jurul parcului sunt o mulțime de hoteluri mai mari sau mai mici, dar în ultimele decenii o bună parte au fost transformate în apartamente sau birouri. Parcul este împânzit de o rețea de alei acoperite care duc de la un izvor la altul, o adevărată dantelărie din fier forjat, la mare modă în epocă, în urma Expoziției Universale din 1889 și a Turnului Eiffel. Aleile acoperite permit turiștilor să facă plimbări chiar și pe ploaie. Construcția care adăpostește izvoarele este adusă de la Paris și se întinde pe o suprafață de 700 m².

Tot în parc se află celebra clădire a Operei, iar alături este Cazinoul renumit pentru petreceri, mâncare fină și muzică bună. Plimbându-mă pe aleile acoperite, eu mă gândeam la rochiile frumoaselor doamne venite la tratamente, în timp ce însoțitorii lor câștigau (sau, probabil, pierdeau) sume mari de bani la cazinou. În perioada interbelică, Opera din Vichy era cunoscută pentru spectacole excepționale, având două companii de operă și patru orchestre simfonice. Este o clădire grațioasă, tot în stil Art Nouveau, în alb și auriu, de o mare eleganță.

Vorbind despre Vichy nu putem ocoli porțiunea de istorie din timpul celui de al Doilea Război Mondial: ocuparea Franței de către armatele Germaniei naziste și trădarea guvernului condus de mareșalul Philippe Pétain. Acesta a colaborat cu armatele cotropitoare și a semnat armistițiul care, în 10 iulie 1940, înlocuia a Treia Republică cu Statul Francez, aliat cu Germania. 

Atunci am aflat care au fost considerentele pentru alegerea orașului Vichy ca reședință a guvernului colaboraționist. În 1940, zona orașului Vichy încă nu era ocupată de armatele germane și era relativ aproape de Paris – 4 ore cu trenul. Ca oraș balnear celebru, vizitat anual de zeci de mii de turiști din întreaga lume, Vichy avea un sistem excepțional de poștă și rețeaua de telefonie era bine pusă la punct. Avea și cele mai multe spații hoteliere după Paris, unde au fost cazați membrii guvernului (600 de persoane) cu familiile lor. Ședințele guvernului se țineau în sala Operei, iar când sala era liberă, se dădeau și spectacole, pentru distracția doamnelor. Generalul De Gaulle, exilat la Londra, era permanentul contestatar al regimului de la Vichy. Mareșalul Pétain s-a folosit, printre altele, de puterea garantată de Germania pentru a aduna și a deporta zeci de mii de evrei în lagărele de concentrare ale Reich-ului, în dorința de a fi pe plac naziștilor. După război, membrii guvernului de la Vichy au fost judecați și unii, printre care și mareșalul Pétain, au fost condamnați la moarte pentru trădare. Dar ținând cont de rolul jucat de Pétain în timpul Primului Război Mondial, De Gaulle i-a comutat pedeapsa la închisoare pe viață. Aceasta este, până astăzi, o pagină dureroasă din istoria Franței și compatriotul nostru, Marius, ne-a spus că e mai înțelept să nu pomenim numele mareșalului trădător de față cu locuitorii fermecătorului oraș care ne găzduia.

Întotdeauna când sunt în străinătate încerc să aflu de la oamenii obișnuiți cât mai multe despre felul lor de viață. La Vichy am dat o raită prin piața orașului și m-a uimit varietatea de produse și creativitatea francezilor în a-și diversifica dieta. Ca o diferență notabilă față de obiceiurile noastre culinare, porțiile lor sunt mult mai mici, dar ei se hrănesc mult mai divers decât noi, respectă orele de masă și transformă mesele în ocazii de socializare și, de ce nu, de plăcere rafinată. La capitolul acesta trebuie să amintesc și celebrele pastile de Vichy, bomboane octogonale albe inventate la începutul secolului al XIX-lea de un chimist local care a descoperit efectul benefic pentru digestie al bicarbonatului de sodiu. La început vestitele pastile nu erau decât comprimate de bicarbonat de sodiu. Mai târziu s-au folosit săruri extrase din apele de minerale. Cu adaus de îndulcitor și arome (mentă, anason sau lămâie), pastilele de Vichy se bucură până astăzi de o mare popularitate.

La întoarcere din vizita franceză de acum 12 ani aveam în geanta de voiaj loțiuni și creme de față, bomboanele specifice locului care au făcut deliciul colegilor mei de serviciu și câteva cutiuțe cu amestecuri de condimente – ierburi de Provence – dar, mai presus de orice, aveam împachetată, adusă și păstrată, bucuria de a fi avut ocazia să cunosc și să îndrăgesc un loc fermecător care mi se dezvăluise cu drag.

Anca Laslo